Camelia RadulianCamelia Radulian
02.10.2015

Ei vin plecând

Se coace grâul pe sub amintiri,

se face fum țărâna din copite

Sub trestii albe, mame adumbrite

și tați de lut – sub trandafiri.

Și-atâta dor e-n ziduri, că te miri

cum mai e loc în aer să nu doară

Pe masa lor – doar un adânc de ceară

și pașii nimănui

sub tei subțiri…

 

Tăcând frumos, ca rana îi mai simți

cu degete de cretă, peste vânt,

scriind scrisori

cu dangăt de pământ

Și tu adormi, să poți să te mai minți

că-n colbul vieții, răscoliți de nori,

părinții întorc timpul, rând pe rând,

și apa din izvoare, așteptând

să-și spele părul veșted

de ninsori.

Ei vin plecând și pleacă nevenind

în pasca aburită, în liniștea de ieri

când mirosea a mamă, mai mult ca nicăieri,

când mirosea a tată,

în prag de Paști zâmbind.

Ca floarea strecurată pe zid de mânăstiri

așază-te, ‘€™Nviere, pe pâinea mea de-acum

s-auzi aievea timpul foșnind pe lângă drum

și mâna lor, la porți,

bătând în amintiri…

1.072 cititori

Scrie un comentariu