Şi totuşi, cu toată puterea lui discreţionară, dictatorul nu putea dicta criticilor noştri literari ce şi cum să scrie. Îi putea cenzura, şicana, putea să-i „pedepsească” administrativ pentru vina de a nu fi membri de Partid (Manolescu şi Cristea), îi putea hăitui prin revista Săptămîna, condusă de Eugen Barbu, le putea refuza dreptul de a călători în străinătate – dar ditamai Ceauşescu nu îi putea face pe aceşti critici literari să elogieze nulităţile cu dosar bun şi să îi minimalizeze pe scriitorii adevăraţi. Ceauşescu nu-i putea face pe Manolescu şi Ştefănescu să-l laude pe tânărul „poet” Corneliu Vadim Tudor şi să-l minimalizeze pe tânărul Andrei Pleşu.
Şi totuşi, cu toată puterea lui discreţionară, dictatorul nu putea dicta criticilor noştri literari ce şi cum să scrie. Îi putea cenzura, şicana, putea să-i „pedepsească” administrativ pentru vina de a nu fi membri de Partid (Manolescu şi Cristea), îi putea hăitui prin revista Săptămîna, condusă de Eugen Barbu, le putea refuza dreptul de a călători în străinătate – dar ditamai Ceauşescu nu îi putea face pe aceşti critici literari să elogieze nulităţile cu dosar bun şi să îi minimalizeze pe scriitorii adevăraţi. Ceauşescu nu-i putea face pe Manolescu şi Ştefănescu să-l laude pe tânărul „poet” Corneliu Vadim Tudor şi să-l minimalizeze pe tânărul Andrei Pleşu.
Aceasta a fost forţa criticii noastre estetice şi ea a însemnat apărarea unei scări de valori literare, cu punerea veleitarilor la locul lor şi centralizarea simbolică a marilor scriitori. Dacă noi avem astăzi un canon postbelic, şi nu un haos axiologic în domeniul literar, este datorită acestor critici care n-au aşteptat vremuri mai bune pentru a-şi face datoria. Şi-au făcut-o, pur şi simplu, scriind săptămânal cronici literare, publicând studii şi cărţi, ţinând cursuri şi conducând cenacluri la Universitate, călătorind puţin şi citind mult.
Cel mai longeviv critic
Să focalizez, acum, pe cei doi reputaţi colegi ai mei care scriu, în libertatea mult visată de ei în 1978, la „Weekend Adevărul“. Nicolae Manolescu a rămas cel mai longeviv cronicar al nostru, cu o activitate întinsă pe 31 de ani (din 1962 în 1993). Trei decenii şi mai bine, el a scris, săptămânal, despre cărţile de literatură română, construind un canon ca altădată E. Lovinescu şi susţinând două generaţii sensibil diferite: a moderniştilor „şaizecişti” şi a postmoderniştilor „optzecişti”. A scris despre toţi autorii români importanţi şi a descoperit pe mulţi. Are un gust literar infailibil şi e temut de mediocrităţile care nu i-l satisfac. Pentru cei ce au văzut Ratatouille, referinţa mea va fi limpede: criticul acesta este mai rău chiar şi decât Anton Ego, cel care provoca falimente şi sinucideri.
El l-a descoperit inclusiv pe Alex. Ştefănescu, care i-a fost student şi căruia i-a schimbat traiectoria de poet prin aceea de critic şi istoric literar. Altfel spus, Alex. Ştefănescu se vedea liric, iar Nicolae Manolescu l-a transformat în critic: unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi critici din ultimele decenii.
Critica ca a doua literatură
Dacă Manolescu este problematizant şi analitic, Ştefănescu este artist şi plastic, făcând din critică o a doua literatură. E cel mai călinescian critic al nostru, iar textele lui sunt naraţiuni interpretative, istorii cu judecata de valoare la urmă. Un descoperitor şi el de poeţi, prozatori şi chiar critici literari. Dacă C. Stănescu este criticul care mi-a dat şansa de a ţine cronică literară la 23 de ani, în Adevărul literar şi artistic (seria Cristian Tudor Popescu), Alex. Ştefănescu e cel ce a scris pentru prima oară despre… scrisul meu naiv de atunci.
(fragment din articolul cu același titlu, apărut pe adevarul.ro, în iulie 2015)
În fotografie, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, în anul 1978