Odilia Roşianu 
Nu vă gândiți, ci doar desenați! Cincisprezece secunde. Gata? Bun!… Desenați-vă sufletul! Dați-i drumul!
Sigur că pentru colaboratorii unei reviste de cultură este de bon ton să scrie despre cărți „serioase”, pentru adulți, care tratează probleme majore ale omenirii, din trecut, prezent și, eventual, din viitor. Dacă se poate, într-un limbaj care le va permite doar cititorilor „avizați” și „rafinați” să se-apropie de textul respectiv (și de cartea prezentată). Publicul larg? „Dă-l încolo! Și-așa nu mai citește nimeni în afară de noi, cei care scriem săptămână de săptămână în publicații onorabile.”
Așa cum am spus în preambulul acestei rubrici, sunt departe de părerea expusă anterior. Pentru că nu scriitorii și criticii (sau bloger-ii, mai nou) trebuie să se citească între ei, ci recomandările acestora trebuie să ajungă la cât mai mulți dintre cei care constituie potențiala masă a cititorilor. Și, în primul rând, la copii și tineri.
De aceea, azi mă opresc la o carte scrisă (aparent) pentru adolescenți, cu mențiunea că de multă vreme nu am mai devorat așa o poveste. Pentru că despre așa ceva este vorba, încă din titlu: „Povestește-mi ceva!”.
Citatul din introducere este de la pagina 116, dar și înainte, și după, tot volumul este un desen al sufletului. Într-un stil aparent simplu și direct, pe parcursul unei excursii lungi ce reconstituie ultimul drum al mamei, povestitoarea de 13 ani ne determină să privim viața în față, obiectiv. Cu tot ceea ce dăruiește sau smulge aceasta: amintiri, idei preconcepute, temeri, încredere, cruzime, iubire, prietenie, comunicare, oameni. Relațiile ocupă un loc de cinste în cartea semnată de Sharon Creech, fie că e vorba de cele dintre părinți sau bunici și copii, dintre soț și soție, dintre colegii de clasă, dintre elevi și profesor, dintre vecini sau dintre prieteni. Nu este ocolit nimic din ceea ce este omenesc, iar implicațiile fiecăruia dintre gesturi, gânduri sau acțiuni sunt grave, adânci, greu de uitat.
Povestea, scrisă și pe copertă, ar fi cam așa: Salamanca și-a pierdut mama, iar bunicii excentrici o invită să parcurgă împreună „excursia” făcută de cea dispărută. Fără tristețe, fără melancolii – de parcă pentru copila care nu acceptă încă moartea mamei ar fi atât de ușor.
Pe drum, sub pretextul plictiselii, bunica o invită pe Sal să-i povestească ceva. Și butonul se declanșează.
Pe parcursul a mii de kilometri, se derulează cuvintele și gândurile tinerei povestitoare, acompaniind și completând peisajele, dar și întâmplările vesele sau triste ale prezentului. Odată cu firul poveștii, ne scufundăm iremediabil în mintea unei adolescente care nu-și recunoaște suferința, slăbiciunile, pierderile și nu are nici dimensiunea puterii proprii. Totuși, firul Ariadnei se scurge și nu-și dezminte sensul inițial – el o va duce către ieșire, către suprafață, către lumină.
E senzația unui bulgăre imens de gheață care se tot rostogolește, dar nu pentru a crește, ci pentru a se topi încetul cu încetul, scoțând la iveală, în cele din urmă, o căldură neobișnuită tradusă prin înțelegere, un pic de maturitate și, de ce nu, prin bucurie pură.
Nu voi da citate din volumul publicat de Editura Arthur – voi spune doar că această carte nu este doar pentru adolescenți. Ea poate fi citită de oricine, indiferent de vârstă. Fiecare va pricepe mai multe, va fi mai atent la cei apropiați, va parcurge mai senin drumul care-i este hărăzit sau și-l va construi mai lesne, cu mai puțină durere.
Nu mai vorbesc de bucuria și starea de bine pe care o va induce lectura romanului „Povestește-mi ceva”, al cărui personaj principal sărută arțarii.
Sharon Creech, „Povestește-mi ceva”, Editura Arthur, 2016
