Odilia Roşianu
Se spune că orice carte este înțeleasă și receptată diferit de către fiecare din cititorii ei. Subiectiv, firește – poate chiar dincolo de valoarea ei literară, recunoscută sau nu de critica de specialitate. Unii sunt atrași de povestea creionată de autor, alții de stilul în care ea a fost scrisă; mulți sunt cuceriți de un anumit personaj sau de mai multe, alții de descrieri metaforice, dialoguri incisive sau sentimente în care se recunosc. Chiar și așa, cititorii ezită de multe ori să se pronunțe asupra lecturilor proprii – din timiditate, din nesiguranță, din prea mult simț autocritic sau teamă de ceea ce vor spune cei din jur, mai ales acum, în era socializărilor abundente și a posibilității comentariilor ascunse de o identitate nedezvăluită.
Nu știu dacă numărul cititorilor este în creștere sau rămâne constant de-a lungul anilor. În niciun caz, contrar părerilor majoritare, nu cred că e posibil să fi scăzut și îmi place să trăiesc cu această (cvasi)certitudine. Ceea ce nu poate fi contestat însă e numărul uriaș al aparițiilor anuale, românești sau străine, cuprinzând poezie, proză, eseistică, memorialistică, pagini de critică sau istorie literară, care umplu până la refuz rafturile librăriilor și, de foarte multe ori, chiar locuințele cititorilor împătimiți. Totdeauna ești frustrat că nu vei avea timp să citești măcar câte o singură carte a fiecărui autor, că nu te vei mai putea reîntoarce la pagini care te-au marcat cândva, că recitirile par imposibile chiar și când vei ajunge la pensie. Dar te lupți în continuare cu maldărul de volume, ești înfrigurat când un nume de autor pe care nu-l știi îți apare de undeva, cu promisiunea unor clipe de profundă delectare și învățare.
Citesc de foarte multă vreme. Numărul anilor petrecuți în ambianța paginilor tipărite este atât de mare, încât mai bine îl țin doar pentru mine. Autorii abordați, de asemenea, sunt numeroși și extrem de variați. Iar casa mea se dovedește invadată, la propriu, de volumele care se odihnesc pe oriunde, în locuri nu totdeauna adecvate. De-a lungul vieții, am avut doar câteva persoane cu care am discutat activ despre cele citite. Am preferat să ascult, mai ales că cei care povesteau erau, cu siguranță, mai în măsură să-și expună părerile decât aș fi putut eu să fiu.
Au existat, bineînțeles, și persoane care se limitau la expresia seacă și clasică „mi-a plăcut foarte mult”, precum și cititori ce apelau doar la superlative – excelent, extraordinar, genial, răvășitor etc. erau singurele aprecieri pe care le puteam auzi. Și parcă mă loveam de un zid din spatele căruia nu se ivea nimic convingător, de fapt. Singura „garanție” rămânea doar gustul (incontestabil, nu?!) al interlocutorului. Câteodată mi s-a trezit curiozitatea de a descoperi ce se afla dincolo de epitetele ridicate la rang de sentință, dar altădată tocmai acele aprecieri m-au îndepărtat de autorii menționați.
Nu-mi dau seama în ce măsură cărțile citite de mine corespund gusturilor majorității. Și nici felul în care le apreciez. Totuși, mă încumet, în paginile revistei Literatura de azi, să încep să spun câteva cuvinte despre volumele aflate timp de câteva zile pe noptiera mea, pe pervazul ferestrei lângă care îmi beau cafeaua de dimineață sau despre cele care-mi însoțesc peregrinările. Ar fi frumos să aflu, în același timp, și părerile dumneavoastră despre aceste cărți sau despre ceea ce eu cred despre ele. Pagina de Facebook Literatura de azi vă oferă posibilitatea de a comenta avizat și de a schimba idei.
Aceste discuții vor fi prilejuite, ca urmare, de o nouă rubrică – PĂRERE DE CITITOARE – în cadrul căreia, începând de săptămâna viitoare, îmi voi consemna aprecierile asupra diferitelor opere literare. Menționez încă din acest preambul că nu voi scrie nimic despre autorii români în viață, chiar dacă-i citesc – las criticilor literari și posterității dreptul (și obligația) de a se pronunța asupra valorii acestora.
(sursa foto: impresio.ro)
