Horia Gârbea 
Părintele stătuse primul an singur, adică fără familie, în societatea restrînsă a unor belgieni şi a cîtorva alţi profesori de prin Europa de Est.
În aceste condiţii îi fusese dat să treacă prin cea mai cutremurătoare probă la care, în înţelepciunea sa, Ziditorul putea să-l forţeze. Era aproape de mirare că, în urma ei, prihana nu îi ieşise pe piele ca o boală ecuatorială. Căci, recunoştea cu cinstea din totdeauna părintele, şi de astă dată Necuratul ieşise învingător asupra lui.
În locurile acelea blestemate, naşterea unei fete e prilej de mare bucurie. Şi asta pentru că în satele de acolo căsătoria este un tîrg, iar femeia o marfă. Tatăl negociază cu pretendentul preţul pe care-l va primi în schimbul fetei. Cel mai adesea schimbul e în natură, iar pentru fiica lui, venerabilul primeşte o capră. Cei doi bat palma şi-şi iau acasă obiectul pentru a-l folosi după bunul plac.
Fata e cum e, şi atunci tatăl îşi alege capra emiţînd pretenţii: aia e prea slabă, ailaltă prea bătrînă. Dar ginerele nu se lasă nici el. De fapt, nu e un troc, ci mai mult un contract de prestări de servicii. Cînd se plictiseşte, omul poate da fata înapoi, luînd în schimb capra. Soţul are drept de viaţă şi de moarte asupra nevestei. Dar, dacă o ucide sau schilodeşte, nu mai poate pretinde capra. El speră însă ca soţia să-i facă fete, pe care să le mărite pe la 14 ani contra altor cornute.
Numai atît să afli, şi creştin fiind, te tulburi şi te înfiori. Însă părintele Ioan, cu firea lui, nu mai contenea să se roage pentru izbăvirea unor astfel de păcătoşi.
Dar într-o zi, cînd în jurul lui vigilenţa îngerilor păzitori scăzuse, bietul profesor, ademenit de Satana, urmase pilda de pierzare a colegilor lui. Un patriarh negru avea o fată de vreo 16 ani. Greu, mai mult prin semne, părintele român i-a comunicat, cu jenă şi scîrbă de sine, dorinţele.
Negrul a devenit însă expansiv. A vrut să-l pupe că-i onora casa. Ioan a scos cîţiva dolari, dar acum deţinătorul a refuzat. Bietul om a plusat, primejduindu-şi iar sufletul nemuritor, dar bătrînul i-a explicat tot. Monsieur nu trebuia să umbele cu bani, el vrea în schimbul fetei doar o capră bună de lapte. Zadarnic bietul părinte i-a arătat că suma oferită era preţul a trei capre. Băştinaşul nu cunoştea valoarea banului. Tot ce nu era schimb direct i se părea dubios. Monsieur nu trebuie să se simtă păcălit O capră şi nimic în plus.
Puterea lui Scaraoţchi e nemăsurată Ea l-a dus pe sfinţitul biolog şi păstor sufletesc în tîrg. Acolo zairezul şi-a ales capra pe gustul lui, iar el, copleşit de greutatea păcatului, a revenit acasă cu negresa.
– Asta mi-e crucea, Tudore, povestea el, dacă n-am vrut întîi s-o botez. Ca să mai sting şi-a mia parte din crima pe care mi-o luam pe suflet.
Văzînd însă apa, biata sălbatică a crezut că nu-i plăcuse destul lui monsieur, şi că vrea s-o înece. A trebuit să-i alunge frica în fel şi chip, cu mîngîiere blîndă, că vorbele nu le pricepea. Şi astfel s-a adîncit în rătăcire încît, dacă stăteai să-l asculţi, nu putea să mai nădăjduiască la fericita înviere.
Dar nici după această nemaiauzită zdruncinare de conştiinţă bietul părinte Ioan nu a înnebunit, aceasta a fost numai voia statornică a lui Dumenezeu, care-i pregătise şi alte întîmplări ce aveau să-l mistuie.
Lucrurile mergeau înainte, pe făgaşul hotărît nu se ştie dacă de Cel din Cer sau de veşnicul său duşman. Uneori tatăl negresei se arăta la poarta bietului părinte-profesor. Capra e bună, zicea. Dă lapte mult. El o îngrijeşte cît se poate de bine. Dacă Monsieur e mulţumit de fată, se poate sluji de ea aşa cum se cuvine. Nu-i aşa că n-o s-o trimită curînd înapoi?
La asemenea vorbe, cugetul chinuit al bietului Ioan nu-şi mai găsea alinare.
Într-o zi însă, minune din cer, Doamna preoteasă şi mica Smărăndinţa primiseră permisiunea să vină şi să petreacă alături de el ultimul an al stagiului. Aflînd de uşurarea calvarului său, părintele plînsese de bucurie şi ridicase mulţumire Celui Preaînalt. Apoi o dusese cu maşina colegiului pe tînăra care prinsese a îngîna româneşte în satul ei. Fireşte, explicase, tot prin semne, cam ce s-a petrecut şi-i făcuse fetei un dar frumos de despărţire. Iar a doua zi îşi primea soţia şi fetiţa la aeroport.
Trecînd însă o zi şi părintele fiind la şcoală, biata preoteasă se pomenise la poartă cu un negru bătrîn care tîra după el o capră. Intrase-n curte şi i-o încredinţase cu plecăciuni.
– Ce-i asta? se mirase femeia.
– E capra lui Monsieur.
El, bătrînul, ca toţi din neamul lui, e om cinstit. Dacă Monsieur n-a mai avut nevoie de fata lui, el dă capra înapoi. Aşa este corect. A fost o capră bună, o iubea, dar afacerile sînt afaceri. Încet-încet, femeia a priceput cum stăteau lucrurule. A insistat printre lacrimi ca omul să-şi ia capra şi s-o crească alături de fată. Omul s-a lăsat greu, demnitatea ecuatorienilor nu-i puţin lucru. Dar văzînd că Madame plînge şi crezînd că e din pricina durerii de a-l vedea despărţit de capră, şi-a luat-o de funie şi s-a retras cu mulţumiri, binecuvîntînd prietenia frăţească româno-zaireză…
Veneam adesea pe la Smărăndiţa popii. Îmi plăcea casa lor, un interior sobru, aproape rigid, dar plin de bun-gust, cu rafturile cu ceasloave şi colecţia de icoane. Părintele era cărturar, n-ar fi tolerat să prindem muşte cu operele din biblioteca lui. De altfel, în casă nu era picior de muscă, iar noi eram copii cuminţi.
Cuminte era şi Smărăndiţa, era prima la carte şi comandantă de detaşament la pionieri. Uneori luasem premiul întîi amîndoi, alteori ea singură, dar niciodată nu-i trecusem înainte. Şi totuşi avea ceva şturlubatic în purtare, care mă atrăgea mai mult decît trupul ei, altfel ispititor.
Acum îmi arăta nişte reviste de modă occidentale, marfă rară pe-atunci. Îmi surprinsese probabil privirea prea insistentă către paginile dedicate lenjeriei intime şi pufnise cam cu dispreţ.
– Ce te tot uiţi? N-ai mai văzut femei?
N-am zis nimic, iar Smărăndiţa a redevenit prietenoasă.
– Ascultă, tu ai văzut vreodată un Playboy?
N-am zis nici da nici nu. Nici nu înţelesesem exact numele.
– Hai să-ţi arăt, mi-a spus ea cu o mică ironie. Tatei nu i-ar plăcea să ştie că ştiu… Oricum, dînsul, ca faţă bisericească…
De undeva, de după un rînd de liturghiere, scoase o revistă colorată.
Mă tot uitam, iar Smărăndiţa privea peste umărul meu şi nu ştiam ce face şi la ce se gîndeşte. Şi cum întîrziam la o pagină, ea-mi zise din nou:
– Ce te uiţi Tu n-ai văzut femei
– Aşa n-am văzut.
Smărăndiţa însă înţelesese „Aşa de frumoase” şi pufni din nou.
– Ce? Crezi că la noi nu sînt fete care arată bine?
– Or fi, am căpătat curaj. Dar şi bărbaţi, nu?
– Sigur, mă aprobă ea.
– Dar unde ai văzut tu bărbaţi aşa? am arătat eu cu capul.
– Cum unde? zise natural fata. La ţară. La scăldat.
– Vreau şi eu cu tine la scăldat, am şoptit, intrat în transă.
– Bine, rosti fieresc şi hieratic Smărăndiţa.
Inelul de plastic de la cravata de pionier căzuse şi se rostogolise sub un fotoliu. Mi-am notat în minte locul, ca să-l pot recupera. Iar despre rest nu mai ştiu. Cînd am ajuns în baie, premianta m-a scăldat cu mîinile ei, mîngîindu-mă cu naturaleţe şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit din tot ce a urmat pînă cînd am auzit-o şoptind speriată.
– Tata!
Am înţepenit. Auzeam clar paşii apăsaţi de dincolo de uşă.
Dar bunul şi învăţatul părinte nu ne-a afurisit şi nici nu l-a luat din cui pe Sfîntul Neculai. A plecat pur şi simplu, trîntind uşa ca să pricepem că a ieşit. Ce va fi crezut despre hainele noaste răspîndite prin odaie alături de revista cu păcat n-am ştiut niciodată, dar pot să-mi închipui că ne-a iertat ca un drept şi iubitor de oameni ce se afla.
Atunci însă, pe loc, n-am putut decît să izbucnesc în plîns. Şi apa curgea, şi Smărăndinţa plîngea şi ea încetişor şi lacrimile îmi curgeau înainte, scăldînd gazelele ce păşteau între crini.
Sînt ani lungi de cînd părintele Ioan s-a dus la cele veşnice şi de cînd n-am mai văzut-o pe Smărăndiţa. Am auzit că s-a măritat, că apoi a divorţat, că a plecat din ţară. Unii mi-au spus că o văzuseră înainte de emigrare şi că se îngrăşase, alţii că arăta ca pupăza din tei. Dar eu nu cred, eu tot frumoasă o văd şi cînd deschid o revistă dintre acelea, toate fetele din poze mi se pare că au chipul ei de neuitat.
Am aflat că s-ar fi stabilit în America şi aş fi gata oricînd să mă duc şi s-o regăsesc la Austin, Texas sau Reno, Nevada, unde-o fi acolo. Dar avionul costă sute de mii (în cur să le ţii, vorba lui moş Creangă), iar eu sărac ca anul ăsta, ca anul trecut şi ca de cînd mă ştiu niciodată n-am fost.
