Horia Gârbea
Stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce nebunii şi obsesii bîntuiau copilăria noastră, cînd începusem şi eu, drăgăliţă Doamne, a mă ridica mai des cu privirea spre trupul pur al cîte unei colege de prin clasa a VII-a înveşmîntată în sarafanul obligatoriu al epocii.
Revoluţia a alungat pentru totdeauna uniforma şcolară şi cred că a greşit. O spun cu durere, nu cu rigoare de profesor, pentru că, măcar la fetele între 14 şi 18 ani, ea ar fi trebuit păstrată ca un ghecorum al juneţii ispitind imaginaţia adolescenţilor şi a poeţilor care sînt şi ei un fel de adolescenţi. Căci, Doamne, frumos mai era pe atunci.
Şi părintele Ioan de sub deal (Dealul Mitropoliei, se înţelege) ce om învăţat şi cumsecade mai era. N-am prea fost eu dus la biserică, însă la el mă duceam, că avea o fată pe care n-o chema cîtuşi de puţin Smărăndiţa. Dar o voi numi aici astfel din respect pentru memoria Sfinţiei-Sale, chemat prea timpuriu în rîndurile fericiţilor.
Părintele era om de treabă şi se vedea adesea cu un unchi al meu care, cînd am mai crescut, mi-a povestit mult din viaţa regretatului său prieten. Anume că Ioan era msăurat în vorbe şi plin de smerenie. Asta observasem şi eu, încă de mic. Nu zicea niciodată cruce sau altar, ci numai sfînta cruce sau sfîntul altar.
În faţa păcatelor pe care se întîmpla să le săvîrşească, era plin de resemnare creştinească şi vedea în ele mîna lui Dumnezeu sau ispita Satanei care face şi ea parte din planul divin. De aceea, nu se revolta niciodată decît împotriva lui însuşi, căindu-se foarte mult şi mai ales spovedindu-se, el, păstorul, prietenilor lui credincioşi, de pildă chiar unchiului Tudor.
Se întîmpla bunăoară, la cîte o întîlnire între amici, să nu pună gura pe băutură. Aceia, care ştiau că părintele Ioan este prea înţelept ca să facă paradă de smerenie, se mirau de asemenea lucru neobişnuit. Iar el, cu sinceritate de creştin şi cu frumoasa lui vorbire, le spunea pricina.
– Nu pot să beau, fraţilor, că trebuie să iau medicamente, uite, sînt cu ampicilina la mine şi trebuie s-o înghit din şase în şase ore. O iau, măcar că ştiţi şi voi: nu se află vindecare şi mîngîiere decît în voia lui Dumnezeu. Dacă vrea El, mă vindecă, dacă nu – nu. Dar o iau aşa, ca să mă pedepsesc.
– Dar ce-ai făcut, Ioane, şi de ce suferi
– Dacă sufăr, sufăr din cauze ale cugetului, băieţi, nu de altceva. Uite, prin voia lui Dumnezeu am întîlnit o desfrînată care m-a ispitit. Omul e slab, nu se poate pune cu Cel Viclean. Am căzut cît se poate de jos, dacă n-aş şti că totul e din vrerea Domnului, nu ştiu ce m-aş face.
– Lasă, dragă, linişteşte-te, îl mîngîiau prietenii.
– Ce să las, măi, că în stricăciunea mea, fiind şi Sfînta Duminică şi nevastă-mea fiind acasă, am rămas cu unealta iadului în Sfînta Biserică, vă spun eu că mi-a luat minţile ăla de care nu vreau să mai pomenesc. Şi, aici e aici… Zicea că e curent, că dăduse Cel de Sus o ploaie şi… Ca să vedeţi şi voi şi să vă feriţi de Necuratu. Am dus-o în sfîntul altar. Nu ştiu unde mi-a fost capul, se vede că a vrut Maica Domnului să mă încerce şi eu n-am trecut încercarea. Ei, şi la două zile după ce-am păşit aşa, pe calea pierzaniei, mi-am dat eu seama că trebuie să vină şi pedeapsa. S-o ierte Dumnezeu, cum o iert şi eu, curva dracului, că m-a îmbolnăvit mai rău ca pe Iov. Ce era să fac M-am dus la nevastă-mea şi m-am spovedit în genunchi. E o sfîntă, săraca. Văzîndu-mă aşa, umilit în faţa ei, a început şi ea să plîngă pentru păcatele mele. Acum luăm amîndoi ampicilină, dar am auzit că asta, prin dorinţa Domnului, îţi agravează gastrita, şi sînt foarte îngrijorat pentru ea.
Pe cînd eram coleg cu Smărăndiţa, nu ştiam despre încercările pe care Sfinţii le trimiteau destul de des slujitorului lor. Părintele Ioan mi se părea impunător şi serios, dar cucernic şi bun peste fire. Doar Smărădinţa îmi povestea că uneori cădea în păcatul mîniei şi atunci se folosea în îndreptarea copilei de Sfîntul Neculai.
De asemenea, nu ştiam că părintele, spre lauda lui, absolvise după Seminar şi Facultatea de Biologie. Tot unchiul Tudor mi-a povestit despre asta şi despre faptul că sfinţitul fusese o vreme chiar profesor de ştiinţele naturii.
Asta se întîmplase demult, cînd cuviosul bărbat fusese într-o restrişte cumplită. Îşi pusese, povestise chiar el, din învoirea Celui Preaînalt, mîna pe genunchiul unei credincioase. Ori poate mai sus decît atît, întrucît, zicea, căile Domnului sînt de necercetat. Aceea nu înţelesese gestul de compasiune creştină. Ieşise prin lucrarea unor nevrednici o întreagă tevatură şi, înainte de a fi reprimit să liturgisească, părintele predase timp de vreo doi ani, chiar în străinătate.
Fuseseră, povestea el adesea unchiului meu şi celorlaţi prieteni, ani de încercare groaznică şi de penitenţă amară. Ioan răbdase totul, ştiind că este un semn dumnezeiesc şi că fusese ales să sufere.
– M-a întărit Domnul, Tudore, mărturisea părintele. Mi-a ajutat să nu-mi pierd minţile cînd, în loc să slujesc spre slava Lui, trebuia să vorbesc copiilor de Darwin, Mendel şi alţi necredincioşi pe care nici nu vreau să-i mai pomenesc. Nu puteam să suflu un cuvînt despre lucrarea lui Dumnezeu, că aveam nevastă şi copii, ce era să fac
Văzînd bărbăţia cu care suporta chinul evoluţionismului spurcat, Mîntuitorul îşi întorsese ochii spre robul său. Cum era plin de duh şi nu putea să nu fie îndrăgit de oircine, chiar de liftele lui Anticrist, care ocupau vremelnic jilţurile puterii, părintele Ioan a fost trimis în Zair. Acolo, pe malurile fluviului Congo, îi trecea Ecuatorul prin curte.
Răsuflase uşurat trebuind să predea, în limba franceză pe care o vorbea fluent, necredincioşilor de-acolo. Măcar ei, că se alăturau sau nu la darwinism, erau oricum sortiţi focului cel veşnic, Domnul să-i ierte în rătăcirea lor!
– Aveau, măi Tudore, moravuri atît de neruşinate, încît mi-era silă că fuseseră zămisliţi tot după chipul şi asemănarea Tatălui. Chiar cei care se convertiseră, de voie, de nevoie, la creştinism arătau o goliciune care nu-i putea duce decît la pedeapsa veşnică în focul ce-a mistuit Sodoma. (va urma)
În imagine: „La scăldat” de Camil Ressu (sursa foto: tablouri-de-vis.ro)
