Irina Dincă 
„N-are cine să te ajute. Doar eu. Iar eu sînt fiara! […] Ştiai, nu? Eu sînt o parte din tine. Vino mai aproape, mai aproape, mai aproape! Din pricina mea nu puteţi face nimic? Din pricina mea lucrurile sînt cum sînt?” Adevărata sursă a răului nu trebuie căutată în afară şi nici în acţiunile celorlalţi, ci în interior, în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Fiara, fie ea violenţa, impulsivitatea, orgoliul sau dispreţul, absorbind în spectrul ei semantic întreaga faună a monştrilor eliberaţi din cutia Pandorei, nu e decît o proiecţie a propriilor temeri, oglinda deformată a instinctelor animalice mocnind sub epiderma fragilă a umanităţii. Barbaria latentă a omului, dospind sub firavele măşti ale unei „civilizaţii ruinate” de flagelul războiului, este surprinsă magistral, în nuditatea ei brut(al)ă, de scriitorul britanic William Golding, laureatul din 1983 al Premiului Nobel pentru Literatură, „pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste, dar purtînd și amprenta diversității și universalității mitului, iluminează condiția umană din lumea de azi”. Sîntem la cheremul fiarei, ne previne William Golding, numai de noi depinde cum o abordăm: ipocriţi, o ascundem şi o întărim prin indiferenţă, demascînd-o însă cu orgoliu în ceilalţi, sau, dimpotrivă, o exorcizăm printr-o cutezătoare înfruntare a propriilor slăbiciuni. Provocarea pe care o lansează romanul profetic al lui Golding din 1954, Împăratul muştelor, este tocmai recunoaşterea tentaculelor fiarei ce subminează conştiinţa umană, dar şi a posibilelor atitudini în faţa ameninţărilor ei. Le bon sauvage, naiv şi sentimental, extaziat în faţa mirajelor naturii, se contorsionează, într-o monstruoasă metamorfoză, devenind o himeră rătăcind între două lumi ce o revendică deopotrivă. Drojdiile unei educaţii mai degrabă formale, nedigerate, se amalgamează cu pornirile corozive ale unei instinctualităţi ieşite de sub orice control, într-un ireversibil proces de dezumanizare. Cu atît mai tulburătoare e răbufnirea bestialităţii, cu cît ea sugrumă candoarea unor copii desprinşi din plasa invizibilă a unui sistem educaţional, privaţi de „protecţia părinţilor, a şcolii, a poliţiei şi a legii”, lăsaţi de izbelişte pe tabla de şah a unei insule pustii. Jocul devine pîndă, hîrjoana copilărească ajunge o încleştare pe viaţă şi pe moarte, fairplay-ul se pierde într-o confruntare încrîncenată pentru putere, reflex al „urii dintre două fiinţe aflate în beznă”, orbite de mirajele unei lumi pe care nu o înţeleg.
În răspăr cu clasicele romane de aventuri ale lui Jules Verne, cu Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe sau cu Insula de corali a lui Robert M. Ballantyne, Împăratul muştelor al lui William Golding prezintă, sub transparenta ţesătură alegorică a unui fals roman de aventuri, efectele devastatoare ale izolării, derapajele instinctuale alimentate de teroare, monştrii născuţi din somnul raţiunii şi din lipsa unor repere morale călăuzitoare. Firul epic se desfăşoară liniar, fără inutile volute digresive, urmărind lentul, dar inexorabilul proces de dezumanizare a unor copii dintr-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, izolaţi, în urma unei catastrofe nucleare, pe o insulă nelocuită din mijlocul oceanului, fără nici o supraveghere a vreunui adult. Spre deosebire de viziunea utopică a romanelor de aventuri, în care disciplina, rigoarea şi iniţiativele pragmatice reprimau orice urmă de nesiguranţă şi nelinişte, iar personajele se converteau în adevăraţi eroi civilizatori, umanizînd peisajul insulei, transformîndu-l într-o replică a înfloritoarei societăţi continentale, în istorisirea lui William Golding nu e loc pentru nici o iluzie, speranţele sînt retezate cu brutalitate. Copiii izolaţi pe insula pierdută în mijlocul oceanului se distanţează tot mai mult de firava zestre culturală şi morală a vieţii lor anterioare, involuînd în fiinţe primitive, victimele instinctelor animalice, manipulate în masă de conducători tiranici care le oferă „pîine şi circ”. Treptat, Ralph, liderul carismatic, consiliat de abilul Piggy, vocea raţiunii şi apărătorul bunului-simţ, este înlocuit de seducătorul Jack, care îi captivează pe copii prin violentele dansuri rituale ale grupului său de vînători cu feţe pictate, inspirîndu-le deopotrivă fascinaţie şi oroare. Ceea ce urmează sună, din păcate, foarte cunoscut, substratul alegoric dezvăluind vădite similitudini cu răvăşitoarele experienţe totalitare care au traversat istoria secolului al XX-lea: copiii se afundă într-un vîrtej iraţional, într-un delir alimentat de o frică incontrolabilă, conştiinţele se întunecă şi cunoştinţele se înceţoşează, grupul se dezbină în călăi şi victime, violenţa degenerează în sadice hăituieli ce culminează prin crimă. Finalul ironic aduce doar o acalmie provizorie, copiii fiind salvaţi de pe o insulă devastată pentru a fi îmbarcaţi pe un vas de război în care adulţii se hăituiesc între ei într-o vînătoare cu nimic mai puţin absurdă şi brutală.
Împăratul muştelor construieşte un topos capcană – al cărui centru simbolic este insula din largul oceanului – în care sînt prinşi deopotrivă adulţii absenţi, înrolaţi în conflagraţia lor devastatoare, şi copiii ce se joacă de-a războiul, pierzîndu-şi prematur inocenţa. Nimeni nu rămîne „în afara cercului”, nici „vînătorii” hipnotizaţi de ritmurile unor sîngeroase ritualuri primitive, nici „puştii” ademeniţi prin promisiuni sau constrînşi prin ameninţări, nici chiar „raţionalii” Ralph şi Piggy, complici la crimele colective. Toţi sînt pionii unei forţe obscure, invazive, sarcastice şi cinice, adevăratul regizor al „farsei” ce dezbină grupul iniţial compact, prezenţă malefică invizibilă, ce penetrează şi amorţeşte conştiinţele, infiltrîndu-se subtil în pînzele freatice ale inconştientului, acaparînd coşmarurile copiilor. Temerile se coagulează într-o imagine insinuantă, scabroasă, fantasmatică, prin care capul scroafei înjunghiate de trupa lui Jack dobîndeşte o voce „atavică”: „Împăratul Muştelor îşi ţinea capul pe băţ şi rînjea. În cele din urmă, Simon cedă şi se uită înapoi; văzu dinţii albi şi ochii opaci, sîngele – şi acea atavică, inevitabilă recunoaştere îi reţinu privirea.” Avertismentul hidosului Împărat al muştelor, dezvăluit lui Simon, prima victimă a copiilor sălbăticiţi de pe insula izolată din romanul lui William Golding, nelinişteşte: „poate că fiara sîntem noi”. (continuarea poate fi citită aici)
William Golding, Împăratul muştelor, traducere din engleză de Constantin Popescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012, 240 p.
