Epiderma fragilă a umanități (II)

„Aici se afla despărţirea, bariera. De cealaltă parte a insulei, învăluită la prînz de miraje, apărată de scutul lagunei liniştite, puteai să visezi la salvare; aici însă, în faţa obtuzităţii brute a oceanului, a kilometrilor ce-i despărţeau, erai bătut în cuie, neputincios, condamnat, erai…” Feeria insulei din Împăratul muştelor, cu laguna ei îmbietoare, cu plajele ei cu nisipuri fine, străjuite de palmieri, ascunde sub vălul ispititor al splendorii o faţă slută, înfricoşătoare, sumbră, personificată în chipul hîd al Împăratului muştelor: chiar în inima paradisului dospesc energiile infernale, care nu aşteaptă decît drojdiile discordiei pentru a-şi declanşa urgia. William Golding construieşte cu fineţe un spaţiu dedublat, ocrotitor şi ameninţător, primitor şi ostil, sclipitor şi tenebros, inducînd cele mai liniştitoare reverii, dar şi cele mai cutremurătoare coşmaruri. Frumuseţea orbitoare a suprafeţelor hipnotice ale mării, cu jocul lor de culori şi de reflexii, este prielnică nălucirilor stranii, ce distorsionează percepţiile copiilor şi le amorţeşte simţul realităţii: „La prînz se petreceau lucruri ciudate. Marea sclipitoare se umfla, despicîndu-se în suprafeţe plane, enervante prin mişcarea lor imposibilă; reciful de corali şi cîţiva palmieri piperniciţi, agăţaţi de porţiunile mai ridicate, se înălţau spre cer, tremurau, se rupeau în bucăţi, alergau ca picăturile de ploaie pe sîrmă, sau se multiplicau ca într-o stranie succesiune de oglinzi. Uneori, se întrezărea ameninţător uscatul, acolo unde nu exista uscat, destrămîndu-se ca un balon, în timp ce copiii îl urmăreau din ochi.” Insula devine o ademenitoare fata morgana, nutrind speranţele naufragiaţilor, ţesînd delicatele iluzii pentru a le destrăma cu brutalitate. Mirajele cu care se confruntă copiii nu se rezumă la aceste inofensive fenomene optice, ci cuprind în jocul lor de părelnice oglinzi întregul eşafodaj pe care se construieşte fragila (i)realitate – exterioară şi interioară – a lumii personajelor. Raţiunea, educaţia, dialogul sînt suavele baloane de săpun pe care copiii le urmăresc cu înfrigurare cum se sparg sub presiunea forţei brute, anarhice, (auto)distructive a urii.

Împăratul muştelor se deschide sub semnul jocului, cu candoarea lui senină, cu lejeritatea lui exuberantă, cu regulile lui clare şi ordinea lui impecabilă, girate de inteligenţă, fantezie şi fairplay. Scoica găsită de Ralph şi Piggy, dezgropată cu grijă din nisip, pare o „jucărie scumpă”, un obiect strălucitor, gracil, frumos şi inutil; de îndată ce i se găseşte un rost, ea devine un însemn al autorităţii, un „element tainic, dar foarte puternic”, care uneşte copiii în jurul unui conducător de la care aşteaptă să le ofere protecţie şi să le menţină vie speranţa într-o salvare posibilă. Cochilia „albă şi transparentă” generează unul dintre cele mai persistente miraje din romanul lui William Golding, reflectat în cioburile unei educaţii nord-europene sub forma unui simulacru de democraţie ce se va degrada rapid în tiranie. „Talismanul – scoica fragilă, de o frumuseţe strălucitoare” îşi pierde treptat puterile „magice”, forţa ei centripetă, ce menţine coeziunea grupului, păleşte, pînă la pulverizarea ei iminentă, definitivă, sub stînca lansată de sălbaticii lui Jack, care spulberă atît creierii gînditorului Piggy, cît şi cochilia care oferea garanţia unor reguli inatacabile: „Stînca îl lovi pe Piggy în plin; cochilia explodă în mii de fragmente şi încetă să existe”. Ironic, scăfîrlia scroafei ce îl întruchipase pe Împăratul muştelor dobîndeşte albeaţa şi strălucirea scoicii distruse, ca un semn tacit că răul poate, la rîndul său, îmbrăca veşmîntul scînteietor şi amăgitor al frumuseţii. De altfel, ambiguitatea este menţinută cu măiestrie de William Golding, unele simboluri se dovedesc a fi ambivalente, precum focul ce întreţine şi destramă mirajul lui Ralph, devenind pentru acesta singurul mijloc de a semnala prezenţa copiilor pe insulă şi de a fi în acest fel salvaţi, prin şuviţa de fum ce se înalţă deasupra insulei, dar şi o forţă nimicitoare, care, ieşită de sub control, poate pîrjoli totul în calea ei. Atent drămuită, flacăra este o prezenţă benefică, grupul se încheagă în jurul rugului aprins de copii ca o pavăză împotriva beznei, iar divergenţele se şterg în lumina ei jucăuşă: „În faţa acestei flori fantastic de atrăgătoare, violetă, roşie şi galbenă, duşmănia se risipi.” Descătuşată, flama devine un spectacol măreţ şi înspăimîntător, „iadul de flăcări” transformă în cîteva minute insula primitoare într-un pămînt calcinat, steril şi ostil: „La vederea flăcărilor şi la asaltul irezistibil al focului, băieţii urlară de bucurie şi de entuziasm. Flăcările, cuprinse parcă de o energie sălbatică, se tîrau ca un jaguar pe burtă spre liziera de palmieri tineri ca nişte mesteceni, care străjuiau întinderea de stînci trandafirii. Atinseră primul pom, şi pe ramuri se ivi un frunziş de foc. Inima flăcărilor sări sprinten între arbori, apoi se undui şi învăpăie întregul şir.” Totul începe ca un joc şi se sfîrşeşte în catastrofă: incendiul privit la început cu ingenuitate de copiii hipnotizaţi de jerbele ce îşi întind tentaculele incandescente peste pădure mistuie în final toată insula „ce se consuma în flăcări”, într-o combustie deopotrivă distructivă şi purificatoare.

„Grozavul spectacol” pus în scenă de Împăratul muştelor îmbină efectele vizuale cu cele auditive, tabloul cu melopeea, „vuietul scoicii” cu „focul de pe munte”, urmărind cum se configurează şi se deconspiră „stafiile” imaginaţiei, cum se înfiripă şi se risipeşte magia incantatorie indusă de rostirea ritmică a unor formule sau de pulsul malefic al unui dans sălbatic. Ochiul devine interfaţa unor emoţii intense, vederea devine viziune dublu orientată, privire ce cuprinde panoramic lumea dinafară şi întredeschide o discretă fantă spre lumea dinăuntru. Expresia melancolică din ochii lui Ralph şi căutătura furios-neliniştită a lui Jack se duelează într-o confruntare tăcută, într-un schimb de priviri în care dragostea se împleteşte cu ura, respectul cu invidia, admiraţia cu frustrarea, germenii unei prietenii posibile cu sîmburii unei duşmănii încrîncenate. „Ochii strălucitori” cu care cei doi lideri privesc triumfători, savurînd „dreptul de a domina”, spre insula ce li se întinde înainte şi spre platforma pe care copii se zbenguie nepăsători sînt înneguraţi de furie sau de umilinţă, întunecaţi de ură sau de spaimă, înnebuniţi de frustrare sau de neputinţă. Pitit în tufişuri, la pîndă, încercînd pe dibuite să încercuiască animalul vînat, Jack deschide ochii săi „de un albastru-strălucitor, şi în accesul lui de furie păreau că-i ies din cap, aproape înnebuniţi”, concentrînd în privirea lor tăioasă pornirea şi teama de a ucide, precum şi impresia exasperantă „că nu vînezi… ci că eşti vînat, ca şi cum te-ar urmări tot timpul ceva în junglă”. Ca o pavăză împotriva acestei spaime ancestrale, Jack îşi va încropi o mască multicoloră şi fioroasă, care îl va înstrăina de semenii săi şi îl va elibera de „ruşine şi timiditate”, prin care va putea vedea fără să mai fie, la rîndul său, privit. La polul opus, miopia lui Piggy şi răutatea sălbaticilor ce mai întîi îi sparg o lentilă, apoi îi fură ochelarii pentru a putea face focul îl condamnă pe outsider-ul grăsuţ şi astmatic la umilinţa de a fi privit fără a-i putea vedea, la rîndul său, pe cei care îl urmăresc. Ochii lui Simon, prima victimă a „tribului” lui Jack, îşi vor pierde brusc sclipirile, vor deveni maţi, impenetrabili, înnegurîndu-se „de cinismul imens al vieţii oamenilor mari”: „Strălucirea obişnuită îi dispăruse din ochi şi păşea cu un fel de hotărîre tristă, ca un bătrîn.” Pentru Simon luciditatea matură de dinaintea morţii îi ia de pe ochi vălul oricărei iluzii, lăsîndu-l să vadă răul în urîţenia lui respingătoare. Ralph, în schimb, este orbit de „perdeaua care i se lăsa peste minte, estompînd sentimentul primejdiei, făcînd din el un neisprăvit” şi o confundă cu imaginea ce i se înfăţişează înaintea ochilor săi înnebuniţi de groază, într-o stranie suprapunere a percepţiei unei lumi devastate peste viziunea sa interioară răvăşită de hăituirea la care este supus: „Vedea pămîntul scăldat în soare cam la cincizeci de metri de unde stătea culcat; în timp ce pîndea, fiecare pată de soare clipi spre el. Fenomenul semăna atît de mult cu perdeaua tremurătoare din mintea lui, încît crezu o clipă că petele îi clipeau tot în minte.” Peisajul din Împăratul muştelor devine proiecţia unei sensibilităţi ultragiate, care pendulează între „realitatea iluzorie şi greu de înţeles” şi „irealitatea unui scaun de dentist”, între catharsis-ul vechilor himere în eliberatorul hohot al lui Ralph din final, ce plînge „sfîrşitul nevinovăţiei, bezna inimii omeneşti”, şi cufundarea în alte miraje, „cu privirea pironită pe elegantul crucişător din depărtare.”  

William Golding, Împăratul muştelor, Traducere din engleză de Constantin Popescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012, 240 p.