Dragostea e în altă parte

„Parcă nici n-ar fi o persoană în carne şi oase, ci doar o umbră […]: umbra cuiva pe care nimeni nu l-a putut cunoaşte cu adevărat niciodată.” Personaje fascinante, ferme ori alunecoase, încremenite în himeră ori sinuoase precum firul vrăjit al poveştii, prind formă şi se destramă pentru a se reconfigura, de fiecare dată altfel, sub condeiul maestrului neegalat al realismului magic, scriitorul columbian Gabriel García Márquez, laureatul din 1982 al Premiului Nobel pentru Literatură, „pentru romanele şi povestirile sale în care fantasticul şi realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viaţa şi conflictele unui continent”. În paginile romanului său din 1985, Dragostea în vremea holerei, nu atît personajele au alura fluidă a unor umbre – unele dintre ele desenate în tuşe sigure şi intense, cu toate că, pînă la urmă, nici ele nu se lasă „cunoscute” în totalitate – , cît sentimentul cel mai capricios din cîte există – iubirea – pare să dobîndească inconsistenţa discretă a unei umbre, ce se volatilizează sau se opacizează, însoţind discret protagoniştii ce încearcă în zadar să-i desluşească sensurile insondabile. Irizată de razele jucăuşe pe care naratorul atotştiutor le aruncă succesiv asupra a „ceva atît de improbabil şi nestatornic precum dragostea”, fantasma iubirii se metamorfozează necontenit, ajungînd o fata morgana pe care firul epic pare a o urmări, a o împresura pentru a o lăsa din nou să se îndepărteze, într-o hîrjoană neostenită.

Sub bagheta magică a vrăjitorului Gabriel García Márquez, un nou Macondo se întrevede în oraşul nenumit de pe malul fluviului La Magdalena, sufocat de capriciile climei din Marea Caraibelor, sub ameninţarea morţii, fie ea adusă de spectrul necruţătoarei holere ori de cruzimile istovitoarelor războaie civile, suspendat între două secole şi parcă încremenit într-un timp refractar la schimbări. Automobilele iau locul tramvaielor cu catîri şi al trăsurilor, avioanele pun în umbră romanticele baloane, însă personajele par a trăi într-un timp al lor, alternativ: „Erau oameni cu vieţi domoale, pe care nu-i vedeai îmbătrînind, îmbolnăvindu-se sau murind, se stingeau pe nesimţite în propriul lor timp, ajungînd năluci înceţoşate din alte vremuri, pînă ce îi înghiţea uitarea.” O astfel de nălucă pare a fi Florentino Ariza, care îi apare Ferminei, înveşmîntat în costumele lui bătrîneşti şi cu aerul lui sobru, desuet, fie, în adolescenţă, ca „năluca pricăjită care o pîndea în Părculeţul Evangheliilor”, fie, cincizeci de ani mai tîrziu, ca „strigoiul în redingotă de călău” care îi tulbura văduvia. Chipurile fixate pe pelicula fotografică, îngălbenite de patina necruţătoare a timpului, sînt doar frînturi incongruente, imagini ce reflectă vîrste diferite, care nu reuşesc să surprindă schimbările imperceptibile, ci doar contrastele grosiere. În acelaşi mod, în romanul lui Gabriel García Márquez, diferitele instantanee ale dragostei captate de obiectivul naratorului omniscient alcătuiesc un mozaic semantic, un caleidoscop cu atît mai fascinant cu cît elementele ce îl alcătuiesc sînt mai variate, chiar contradictorii, contrastante, incompatibile.

Dragostea este cu totul altceva pentru Fermina Daza la treisprezece ani, cînd primeşte prima scrisoare de la Florentino Ariza, la cincisprezece ani, după „doi ani de corespondenţă pătimaşă” şi la şaptesprezece ani, în momentul în care îl îndepărtează brutal pe logodnicul lunatic după ce are revelaţia că povestea lor a fost doar o iluzie. Fluctuaţiile spectaculoase ale iubirii ce îi dă tîrcoale Ferminei fără să o prindă definitiv în mrejele ei în anii adolescenţei cuprind deopotrivă indiferenţa în faţa unei înflăcărări neîmpărtăşite, dezechilibrate – „Scrisorile ei erau, de fapt, un mod de a-şi trece vremea şi de a întreţine jarul viu, fără primejdia de a se arde cu focul, în timp ce Florentino Ariza se mistuia cu fiecare rînd” – şi disperarea în faţa unei rupturi impuse din afară, de un tată despotic, care se trezeşte „faţă-n faţă cu o panteră rănită, care niciodată n-avea să mai aibă cincisprezece ani”. Orgoliul rănit al Ferminei Daza colorează în tonuri pătimaşe legătura detaşată de la început, ea devine tentantă doar cînd obstacolele se interpun şi se spulberă într-o clipită atunci cînd barierele dispar, distanţa se estompează, iar himera se confruntă cu „ochii glaciali, chipul livid, buzele încremenite de spaimă” ale lui Florentino Ariza, trezind nu „fiorul iubirii, ci abisul deziluziei”. Fermina „îl şterse definitiv din viaţa ei cu un gest al mîinii”, alungîndu-l pe iubitul buimăcit printr-una din „hotărîrile subite şi definitive” care o caracterizează, cei doi nemaiavînd prilejul unei întrevederi între patru ochi pînă peste jumătate de secol, cînd firavul liant dintre ei pare a se reînnoda de la sine. Iar la şaptezeci şi trei de ani, în proximitatea alarmantă a morţii, iubirea dobîndeşte pentru Fermina irizări nebănuite, privită atît prin lentila înceţoşată a nostalgiei după tinereţea pierdută ori după posibilităţile netrăite ale destinului, cît şi prin prisma presimţirii unui nou obstacol, de data aceasta de netrecut, moartea ce îi pîndeşte discretă şi necruţătoare pe amanţii tîrzii: „Adevărata dragoste devine mai trainică şi mai generoasă în nenorocire”.

În pofida dislocărilor ce schimbă la cîteva zeci de pagini focarul naratorului ce se plimbă dezinvolt pe axa temporală, cunoscînd fiecare detaliu din intimitatea personajelor sale, Fermina pare pivotul în jurul căruia gravitează cele mai neînsemnate gesturi ale celor doi bărbaţi care au iubit-o atît de diferit încît pare greu de crezut că e vorba de nuanţe diferite din inepuizabila paletă a aceluiaşi sentiment policrom. Pragmaticul doctor Juvenal Urbino pare croit din cu totul altă stofă decît visătorul Florentino Ariza, el întruchipează „exact tipul opus de bărbat”, însă Fermina nu se lasă defel impresionată, la început, de insistenţele acestuia – „În fond, îl iubea tot atît de puţin ca şi pe celălalt”, acceptîndu-i într-un final cererea în căsătorie pentru ceea ce i-ar putea oferi el: „siguranţă, ordine, cifre imediate care, odată adunate, ar putea avea o oarecare asemănare cu iubirea, fără să fie totuşi cu adevărat iubire.” În aceeaşi măsură, însă pe cu totul altei căi, în cei cincizeci şi unu de ani, nouă luni şi patru zile pînă la reînnoirea declaraţiei de iubire a lui Florentino Ariza, şi acesta pare în căutarea unui surogat al dragostei, prin care „să descopere ceva care să semene cu iubirea, dar fără inconvenientele iubirii”. Într-adevăr, cu toată omniscienţa asumată şi, într-o oarecare măsură, jucată de şugubăţul narator, e dificil de delimitat cît este dragoste genuină şi cît doar un părelnic substitut al ei în stabilitatea conjugală şi înţelegerea pe care Juvenal Urbino o aşteaptă de la soţia sa, în vanităţile, furiile şi capriciile Ferminei ori în jurămîntul de iubire veşnic vie pentru o singură femeie al lui Florentino Ariza, de care nu se dezice în pofida celor „şase sute douăzeci şi două de amoruri de lungă durată, fără a mai pune la socoteală nenumăratele aventuri trecătoare” din viaţa lui, contabilizate minuţios în cele douăzeci şi cinci de caiete cu sugestivul titlu Ele. Cu toate acestea, doctorul Juvenal Urbino, deşi se aruncase în vîltorile căsniciei doar din vanitate, moare în braţele neconsolatei sale soţii, declarîndu-i pătimaş că „Numai Cel de Sus ştie cît te-am iubit”, Fermina, în ciuda diferitelor crize conjugale, are momente cînd, dacă i s-ar oferi şansa de a o lua de la capăt, l-ar alege din nou pe bărbatul cu care a împărţit patul jumătate de secol, iar Florentino Ariza simte că bătrîneţea nu îl prinde pe picior greşit, întrucît anii lăsaţi în urmă au fost „trăiţi din plin, pentru că fuseseră ani de iubire”. Şi, totuşi, rămîne o nostalgie după ceva intangibil, ce a rămas netrăit, neîmplinit – iubirea e în altă parte: „Asta era viaţa. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viaţă.”

(partea a II-a poate fi citită aici.)

Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei, Traducere din limba spaniolă de Sarmiza Leahu, Editura RAO, Bucureşti, 2014, 480 p.