Șampania unei clipe

Odilia Roșianu: „Ce sunt eu altceva decât o șampanie care face poc și în urma ei rămâne numai spuma?” E o afirmație făcută de dumneavoastră care mi-a rămas în minte. Datorită imaginii sugerate care, de ce să nu recunosc, mi se pare că vi se potrivește, cel puțin în aparență, dar și pentru că mi-a trezit o (nouă) întrebare. Nu cred că rămâne doar spuma din Nora Iuga, ci toată șampania, cu aromele strugurilor din care a luat naștere, cu prospețimea ei și, în același timp, vechimea care îi dă valoare.

Nora Iuga: Ei, bine-ar fi! Deși nu cred că mă interesează prea tare ce rămâne…

O.R.: Aici voiam să ajung. Sunteți genul de om pentru care contează ce va rămâne după ce el nu va mai fi sau este importantă doar clipa pe care-o trăiește acum?

N.I.: Pentru mine contează doar clipa prezentă. Totdeauna am avut acest carpe diem, clar. Nu mă interesează ce rămâne. Versul ăla mi se pare de o stupizenie îngrozitoare „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”*. Chestia asta n-am să pot s-o înțeleg niciodată.

Din același motiv, vreau să-ți spun că eu nu înțeleg de ce marii artiști, inclusiv ai noștri, prieteni de-ai mei, că pe ei cunosc mai bine, sunt atât de înnebuniți să-și scoată nu știu câte antologii, nu știu câte opere complete, nu știu câte cărți omagiale. De pildă, Oskar Pastior era un foarte mare scriitor, avea o cotă uluitoare în Germania, era socotit un patriarh al poeziei germane, el fiind un experimentalist. Am fost de multe ori la el în vizită și am rămas uluită de fiecare dată. Nu avea decât o cameră în care locuia cu chirie, trăia extrem de modest, dar în camera aceea nu era mobilă. Avea un pat mare pe care era o cergă gri. Și un motan gri. Iar pereții erau acoperiți de fișiere, ca la bibliotecă. Avea fișier tematic, sistematic, cronologic, alfabetic, cu toate operele lui, cu data apariției, prima ediție, a doua ediție, a treia ediție, cu țările în care au fost traduse, cine le-a tradus. Sala fișierelor de la o mare bibliotecă – asta era camera în care dormeau el și motanul. Și-atunci am stat o clipă și m-am gândit de ce s-or fi îngrijind așa. Ce mă interesează pe mine ce se va-ntâmpla cu opera mea dacă eu tot n-o să știu? Că eu nu voi avea cum să știu ce vor spune cei care vor citi aceste lucruri, dacă le vor citi sau nu le vor citi. Eu nu mai sunt „eu”când părăsesc acest pământ, pentru că nu este memorie. Iar în momentul când nu mai sunt memorie, când ea nu mai există, eu nu voi mai fi cea care rămâne în cărțile alea. Sunt altcineva. De-asta ți-am zis că vorbesc cu pomii, cu frunzele – pentru că voi deveni așa ceva, voi fi asemenea lor, a copacului, a frunzei, a melcului.

Și pentru că mi-am adus aminte de frunze, copaci și alte râme, trebuie să-ți mai răspund ceva la întrebarea anterioară, cea cu iubirea imaginară. M-am luat cu țicneala, vorba versului genial al lui Bacovia „Omul începuse să vorbească singur” și am uitat de o altă parte a iubirii imaginare. Pentru că, dincolo de soare, copaci, frunze și munți, am observat că erotismul nu dispare din noi. Nevoia de a iubi cu trupul mai există. Aici e ceva foarte interesant. Mor hormoni, mor glande, nu mai poți iubi fizic un bărbat. Nici nu mai dorești să mai iubești fizic un bărbat. Dar se-ntâmplă ceva foarte curios. Uneori, în gând, vine, pe neașteptate, un val de căldură care te sperie pentru că vine din senin și te întrebi dacă nu ți-a crescut tensiunea… Acest val are o încărcătură de senzualitate. Eu nu mă rușinez de nimic din ce e natural. E ceva care vine din interior, cu o dorință în el chiar și la cei 85 de ani ai mei. E-adevărat, vine din ce în ce mai rar, s-ar putea să se stingă. Dar când vine, te lași în voia lui cu totul. Apoi dispare și pleacă.

Durează foarte puțin, dar te vizitează un Zburător…