A iubi. Imaginar.

Odilia Roșianu: Cândva ați spus că există o altă față a iubirii, aceea prin care se poate iubi cu imaginația, în singurătate, fără nimeni în jur. Pornind de la afirmația făcută mai devreme prin care subliniați că s-a mai redus capacitatea dumneavoastră de a iubi, vă întreb ce înseamnă a iubi imaginar? Există și o concretețe a acestui fel de a trăi dragostea? Către cine sau către ce anume se îndreaptă imaginația dumneavoastră?

Nora Iuga: Am două feluri de dragoste care s-au accentuat foarte mult în ultima vreme. Cred că ele se intersectează, se combină perfect, fac parte dintr-o sferă comună de trăiri. Pe de o parte iubirea în imaginar care-mi este rezervată la această vârstă și, apoi, o iubire pe care n-am avut-o înainte, palpabilă, dar nesimțită până acum, și care nu este iubirea pentru oameni. Și ea poate căpăta, într-un fel, același aspect de imaginar. Pe măsură ce mă distanțez de sentimentele pentru oameni, încep să am niște sentimente foarte puternice pentru natura înconjurătoare. Iar comportamentul meu față de elementele naturii este identic cu cel pe care-l aveam înainte față de oamenii pe care-i iubeam. Ceea ce-ți spun pare că sunt gândurile unei bătrâne nebune… De pildă, mi se-ntâmplă dimineața, când văd cerul senin și soarele apărând după colțul blocului, să le fac cu mâna și să le spun „bună dimineața!”. Mă duc în balcon, descopăr crengile copacului care ajung aproape de balustradă și dau mâna cu o frunză. Când merg pe stradă, dau mâna cu toate frunzele, vorbesc cu ele. Vorbesc și singură pe stradă, dar mai încet când sunt oameni în jurul meu – sunt conștientă, nu vorbesc precum nebunii… Simt nevoia să comunic cu iarba, cu pomii, cu florile.

În călătoriile cu trenul vorbesc cu munții, mă-nchin întotdeauna la ei. Biserica mea cea mai profundă, cea mai înălțătoare, în care cred cel mai tare este Crucea de pe Caraiman. Acolo mă-nchin eu când trec cu trenul, acolo mă rog să aibă grijă de mine. Iar munții cred că sunt altarele lumii.

Mă gândesc tot timpul „uite ce mă doare pe mine!”. În loc să mă doară moartea unui om, simt o durere cumplită când îmi imaginez prin ce durere, ce chinuri ale facerii o fi trecut pământul când a scos din el, ca o femeie care naște, acești munți uriași. Tu-ți dai seama ce s-a întâmplat atunci? Cum au ieșit din magma aia asemenea giganți? Când s-a rupt… e îngrozitor!

Ei, iacătă cum e cu iubirea mea… Dar de ce ai scos tu din mine toate lucrurile astea pe care numai cu creierul meu le vorbesc?!