Mâna lui Mefisto

– episodul 2 din „Jocul de Cărți” –

(episodul 1 poate fi citit aici)

Pregătisem tot: rochia din triplu-voal, foarte elegantă, culoarea aubergine şi pantofi cu toc în aceeaşi nuanţă; un imens şirag de perle în trei trepte cu cerceii asortaţi, jachetă de nutrie, scurtă, cu mâneci bufante şi o tocă pe cap în aceeaşi gamă; poşeta cu paiete, parfumul bun, unghiile lungi, false, sidefate, desăvârşeau ţinuta de seară. O mică geantă de voiaj cu tot ce trebuie, la care se adăuga bostanul turcesc, ivoriu, pe care urma să-l decupez în maniera Commedia dell’ Arte. Ceas, bani şi laptopul în care se afla manuscrisul viitoarei cărţi. Mi-ar fi plăcut să am un pistol adevărat, de fapt, mi-l doream la nebunie, chiar dacă nu ştiu să-l folosesc, însă cât de mult contează o armă, chiar jucărie, în poşeta sau buzunarul unei femei: induce siguranţă de sine şi curajul de a pătrunde fără teamă în labirintul unor străzi întunecate sau, în cazul meu, în viermuiala haotică şi întunecată a gărilor, indiferent în ce mare oraş al lumii s-ar afla ele. Aveam un briceag elveţian, mic şi sofisticat, dar când mă gândeam de câtă dexteritate şi viteză era nevoie să-l fac util, mă cuprindeau şi râsul şi disperarea; cunoaşteţi, doamnelor, acest amalgam de neputinţă, revoltă, curaj, furie…

A doua zi, la ora şapte seara, când am urcat în taxiul cu destinaţia Gara Centrală, şoferul s-a uitat chiorâş la dovleacul cu dinţii cât sfertul de deget, însângerat de o lumânare-candelă de culoare roşie care pâlpâia spectral. I-am explicat că mergeam la un bal-mascat, însă bizareria obiectului l-a ţinut pe bietul om crispat, până la coborâre. Cu tot bacşişul substanţial, nu părea convins că sunt o persoană absolut normală; să-i fi zis că totul în jur e ciudat şi anormal?… Parcă el nu vedea!

Am pătruns pe peron şi deodată, ca şi George Nechita, m-am confruntat cu „un Babel în care nimeni nu se plânge ori nu se aude, tace urlând, îşi negociază traseul”, însă, spre deosebire de el, eu am grăbit paşii fără să negociez trasee, ceea ce a determinat, fără voie, o retragere a mulţimii… Cu bostanul ridicat în mâna dreaptă, aşa cum ţii un felinar care să lumineze tavanul unei peşteri, am intuit efectul imediat: lumina arsă ce cobora asupra chipului grav, privirea fixată drept înainte, eleganţa hainelor în contrast izbitor cu strigoiul vegetal, care nu inducea neapărat frică, ci mai degrabă o mută stupefacţie, făceau ca oamenii să se dea la o parte instinctiv, ca în faţa unei apariţii din zone necunoscute. Mă bucura rezultatul şi puţin îmi păsa ce cred! Abia când vagonul negru şi lucios, cu acvila aurie scrutând nesfârşitul, mi-a apărut în faţă, am simţit că îmi tremură picioarele; până în ultima clipă sperasem că nimic din ceea ce se întâmplă nu putea fi adevărat.

Revenindu-mi, ochii au lunecat furiş spre scara vagonului, acolo unde aştepta în carne şi oase George Nechita, „bărbatul mare şi cumsecade, convins că tot ce se întâmpla în jurul său nu se putea fără el: capacitatea unui ins concentrat de a face faţă unui timp concentrat”. Arăta la fel cum îl plăsmuisem, doar că pe reverul vestonului de mătase vişinie strălucea o stea bătută în diamante, probabil ruptă din Calea Lactee. Am zâmbit trist şi când i-am întins mâna, a făcut o reverenţă ca în faţa reginei Marii Britanii; stranietatea pupilei, transparentă şi rece ca steaua dimineţii, am descoperit-o când şi-a ridicat ochii; nici urmă din inocenţa copilăroasă a lui Zeiss, însă nu era cazul să mă uimesc.

– Bună seara domnule Nechita, mă bucur să ne revedem aici, tocmai în noaptea filmelor de groază, i-am spus cu ironie şi demnă simplitate.

Jocul de CĂRŢI tocmai începuse şi trebuia să mă ţin tare, personajele – că doar în onoarea lor avea loc evenimentul – ţineau în mânecă atuuri oculte şi aşi simbolici, greu de intuit.

– Bună seara, doamnă, într-adevăr o noapte specială, însă garantez că vom petrece cu adevărat…

– Nu mă îndoiesc, surprize şi râuri de Dom Pérignon, i-am luat vorba, înainte ca el să scoată la iveală alte dovezi ale spaţiului cosmic; vagonul însuşi putea fi un meteorit rece şi perfid, o capcană pe care numai un miracol putea să o facă nevăzută ochilor mei.

Trebuia să recunosc faţă de mine însămi că dirijorul era George Nechita, cel căruia îi acordasem şansa extraordinară de a călători în Univers şi posibilitatea de a transcende lumi; căpătând dimensiuni mitice, acum îşi permitea să joace după cum avea chef, mai presus de puterile oricărui pământean, însă miza părea mult prea simplă şi inegală. Dacă scopul ascuns era răzbunarea, o putea face fără atâta tevatură şi nimeni pe lume n-ar fi aflat vreodată, însă după cum decurgeau evenimentele, iţele lucrăturii păreau mult mai sofisticate. Şi-atunci, care-mi erau adversarii pe măsură, cei cărora le puteam face faţă omeneşte, că de omorât îi omorâsem pe toţi? În curând aveam să-i cunosc.

Asemenea unui adevărat gentleman, cel care îndrăznise a-mi deturna mersul obişnuit al fiecărei zile şi nopţi mă ajută să urc treptele vagonului, deşi senzaţia reală a fost aceea de zbor pe deasupra lucrurilor. Când uşa s-a tras deoparte, am simţit că mă pierd: în loc de culoar şi cuşete, o încăpere, una singură tapiţată cu moar – acea mătase al cărei aspect imită efectul optic obţinut prin suprapunerea a două ţesături transparente – de un alb selenar. Senzaţia de „ape mişcătoare” amestecată cu cea de plutire mi-au indus instantaneu „răul de mare” şi căderea în gol. Sesizându-mi dezechilibrul şi paloarea, Nechita m-a condus spre una din canapelele care înconjurau salonul în formă de U; spun salon, deoarece întreg mobilierul s-a dovedit, la o privire mai atentă, un veritabil Louis Quinze.

Pe măsuţe, gustări rafinate, sticle cu apă îmbuteliată, din abundenţă, carafe cu sucuri naturale şi, evident, mai mult decât evident, nenumărate soiuri de şampanie. Ici-colo, vaze discrete cu azalee: vă las plăcerea de a ghici culorile! De undeva din tavan, eleganţa clasică a lui Ravel în „Pavana pentru o infantă defunctă”: sfâşietoarea melancolie a pianului într-o lungă, strălucitoare noapte de regret pentru cei plecaţi departe.

Deşi moarul continua să-mi joace feste vizuale, abia stăpâneam gâlgâiala de râs care se stopa cu mult efort dincolo de epiglotă: acelaşi râs absurd şi nervos ca atunci când îmi parvenise invitaţia. Leacul – un pahar cu şampanie şi curajul de a privi în jur. Deocamdată eram singură, sau poate nu, dacă luam în seamă nerăbdătoarea aşteptare a ceea ce avea să urmeze şi statornicia unui flaconaş intern din care se pulverizau, odată cu bătăile inimii, aburi de spaimă bine mascată. Lumânarea purpurie din bostanul pe care Nechita îl aşezase fără să comenteze pe o etajeră pâlpâia dreaptă şi statornică, precum un far la marginea atotputernicelor oceane. Şi când se va stinge, chiar se va stinge de tot?

Loc de întrebări şi răspunsuri a mai fost până în clipa în care Nechita a apărut de nu se ştie unde, însoţit de un bărbat încă tânăr, înalt, ieşit din clişee, un pic blazat, un pic grizonant, pe chipul căruia am citit, la sute, mii de kilometri distanţă de partea vizibilă, o profundă resemnare. Un tip special, de care orice femeie s-ar fi putut îndrăgosti iremediabil. L-am recunoscut pe arhitectul Sebastian Cosma, cel care o iubise pe Lilith până aproape de dezintegrare: m-am ridicat înainte ca însoţitorul să facă prezentările.

– Sunt fericită să te întâlnesc. Cititorii mei bărbaţi se vor fi simţit lezaţi de marasmul în care te-am aruncat pe motiv de pasiune oarbă, însă dumneata ştii că faci parte dintr-un joc de Cărţi, un joc al imaginaţiei, al minciunilor adevărate. Eşti doar un personaj…

– Da, doamnă, ştiu asta, dar am şi eu ceva de spus, mai exact de adăugat, nu neapărat pentru a mă reabilita în ochii „sexului tare”, mai curând, o aducere la suprafaţă a adevărului mincinos.

– Adică… ţi-ai ales un alt sfârşit? – am întrebat uşor contrariată. Scuză-mă, pe dumneata nici nu te-am omorât, nu despre acel „sfârşit” e vorba. Sunt nedumerită şi uşor agasată de ce se întâmplă… domnul Nechita, aici de faţă, s-a transformat într-un mediator celest, o mare onoare, însă Cărţile au adesea un destin ingrat şi consider că era cazul…

N-am terminat fraza, pentru că mediatorul nu numai că dorea să se facă util, dar voia să afişeze o autoritate ce i se cuvenea de drept; protector, bonom, l-a prins de braţ pe arhitect şi l-a condus cât se poate de firesc spre canapeaua aflată pe partea opusă, cu intenţia vădită de a stopa conversaţia. „Toate la timpul lor!” îmi fluieră pe lângă ureche şoapta lui sticloasă. Nici urmă din conformismul plat al simpaticului George Nechita!

Deja iritată şi cu presentimentul unor lucruri la care trebuia vrând-nevrând să asist, mi-am impus să tac, deşi încă nu reuşeam să pricep scopul acestui spectacol ciudat, cu frazele spuse pe jumătate şi scenografie de operetă. Dezarmate şi fără rost, mâinile îşi făceau de lucru netezind mătăsurile; sub un surâs ce se dorea dezinvolt, mă suduiam în gând: „Gări, adrenalină şi dovleci holbaţi! Halal provocare! Bine că nu sunt martori…”

– Eroare, doamnă, permiteţi-mi să vă prezint un nou martor, sau personaj, cum doriţi să îi spuneţi. Vă las plăcerea de a o recunoaşte pe domnişoara…

Nimic n-am mai auzit. Violent zguduită de faptul că cineva îmi citeşte creierul, prin urmare deţine o energie necunoscută şi periculoasă, m-am străduit să articulez ceva, un cuvânt, o silabă măcar, însă maxilarul de jos se mişca anapoda, fără putinţa de a-l controla. Ca ultim gest, mi-am pus mâinile peste faţă: fulgerător am privit într-o oglindă imaginară şi ceea ce am văzut era jalnic. Cineva mi-a întins un pahar pe care l-am dat peste cap. Într-adevăr, şampania curgea ca-n basme… Abia apoi, am observat mâna care rămăsese întinsă…

– Sunt Pia Carp. Vă mulţumesc nespus că v-aţi aplecat asupra celei mai nefaste perioade a vieţii mele. Mă aflu aici pentru a face o rectificare…

– Adică eşti în viaţă. Asta văd! E vreo legătură cu Halloween-ul sau vrei şi dumneata să corectezi poveşti mincinoase? am zâmbit înfrântă, cu spectrul unei nopţi pline de răsturnări de situaţie şi oameni misterioşi lângă mine. Jocul de Cărţi se redeschidea cu un nou capitol.

– Şi una şi alta, veţi afla în curând. N-am făcut nimic altceva decât să dau curs invitaţiei domnului George Nechita, ca şi dumneavoastră. Ştiu că Lisandra v-a avertizat în felul ei…

Într-o stare de confuzie şi explicabilă agitaţie sufletească, am privit cu atenţie fiinţa care, potrivit conceptului meu, ar fi trebuit să arate ca ieşită din morţi. Ei bine, fata era neobişnuit de frumoasă, aproape strălucitoare în rochia brodată, strânsă pe corp, cu umerii goi; părul lung, castaniu şi ochii verzi punctaţi cu albastru închis evocau un salon de cosmetică din zone înalte; mişcările încete, cu norme interioare însuşite în timp, trădau stil şi rafinament. Era aceeaşi Pia Carp, femeia care aflată sub semnul unei fatalităţi nemărginite, alesese să-şi pună ştreangul de gât, în vârtejul unui basm ce nu trebuia spus niciodată copiilor. Dar ce legătură mai păstra cu Lisandra, smintita care ne pusese pe fugă la Ef? Ce iţe invizibile ne trăgeau pe mine, pe ea, alături de nebuna satului? „Hai că eşti tare, mă ironiză pana ascuţită a propriului gând. Cine se joacă „de-a v-aţi ascunselea” şi migăleşte pe hârtie integrame de cinci stele? Şi personajele, cine le-a condus cu seninătate spre finiş, ca apoi să jelească de dorul lor!? Care-i rostul acestei povestiri? Nu te preface că n-ai habar, ipocrito!”

– Domnule Şef Al Tuturor Gărilor Din Calea Lactee! am înălţat paharul în care lichidul spumos, irizat de luminile reci îşi domolea neastâmpărul capricios şi dulce, ca râsul spontan al unei femei tinere. Să curgă şampania! În onoarea tuturor personajelor adevărate, mincinoase ori inventate! E timpul să ne scoatem măştile, să dăm frâu imaginaţiei, să ne lăsăm purtaţi de vraja acestei nopţi unice. Vagonul de dormit pluteşte, suntem fluturi albi, roz, lila, în drum către splendoarea Edenului… Doamnelor şi domnilor, să înceapă spectacolul!

Dacă la început, sub imperiul atâtor surprize năucitoare fusesem pusă în mare încurcătură şi prezenţa mea de spirit oarecum se atrofiase, pe măsură ce timpul trecea, începeam să înţeleg că Jocul de Cărţi, în care mă implicasem cu bună ştiinţă, avea reguli pe care trebuia să le respect, aşa cum, cel puţin până la momentul acela, o făcuseră şi ceilalţi protagonişti. Trebuia doar să fiu extrem de atentă, mă aflam pe tărâmul lui George Nechita care, deşi încerca să facă pe idiotul, se dovedea foarte experimentat, chiar periculos de versat… Dar să fim drepţi, nu-l prinsesem şi pe el în nebunia mea?! Poate acum îi venise rândul…

Aşa m-am trezit singură, pe canapeaua de pe care nu mă ridicasem decât în momentul când am toastat în van; de cealaltă parte, aşezaţi unul lângă altul, sub aceeaşi lumină selenară, arhitectul Sebastian Cosma, Pia Carp şi George Nechita. Acuzatul şi judecătorii! După felul în care însoţitorul privea spre uşă, încercând să vâneze un zgomot ori un semnal, urmau să mai apară şi alte personaje. Poate Lilith, poate Valer Glas? Nimic nu m-ar fi surprins.

În ciuda încercărilor mele forţate de a destinde atmosfera, cei trei se păstrau rezervaţi, fără să se atingă de gustări sau şampanie. La o privire atentă, din atitudinea lor se desprindea, perfectat dinainte, un aer neechivoc de intimă solidaritate, iar dacă cineva le-ar fi analizat chipurile din perspectivă psihologică, ar fi spus fie că au pregătit ceva laolaltă, fie că sunt pe cale să o facă. Adică ce? Să mă judece şi să mă condamne? Să-mi ceară daune? Să mă lichideze?! Hai să fim serioşi! Era de ajuns un singur deget pe o singură tastă a laptopului şi îi desfiinţam! Nu că-i omoram sau făceam să dispară în mod misterios, ci îi mistuiam complet. Nimic nu rămânea din ei, nici măcar o scamă, o iniţială, un ecou, un regret. Absolut nimic! În „Despărţirea de Goethe”, Constantin Noica vorbeşte de „mâna lui Mefisto”, ca fiind mâna de care autorul se foloseşte, cu puteri nelimitate, pentru a face şi desface totul după voia lui. Prin urmare, fantezia pare o unealtă diavolească în mâna scriitorului, însă, Doamne iartă-mă, câtă nevoie e de ea! Fără imaginaţie şi capacitatea de-a folosi cuvintele într-o anumită ordine şi viziune, adică truda scrisului coerent şi cu înţeles ce ne-am face? Altminteri, şi schizofrenicii au viziuni şi vedenii… „Podul de piatră s-a dărâmat/ A venit apa şi l-a luat/ Vom face altul pe râu în jos/ Unul mai trainic şi mai frumos”.

Iată, aşa fredonam în gând după ce m-am ridicat şi am făcut o mică reverenţă în faţa fiecărui invitat; urechile îmi ţiuiau, aşteptarea mă tortura, necunoscutul îmi dădea fiori. N-aveam niciun apetit anume pentru farsele altora! Cu un al treilea pahar de şampanie, m-am apropiat de George Nechita şi-am rostit teatral:

– Să se tragă cortina, Maestre! Să înceapă ce trebuie să înceapă, fiindcă altfel înnebunesc. Mai aşteptăm pe cineva? Domnule Zeiss, credeţi că e nevoie să rediscutăm problema timpului? Observ că ceasurile au stat şi miezul nopţii a fost de mult depăşit. Probabil am pătruns în timpul sideral determinat de mişcarea Pământului în raport cu stelele, însăşi steaua de pe reverul vestonului dumitale şi-a schimbat poziţia şi strălucirea. Vagonul pluteşte haotic, dar sunt convinsă că, la un mic semn din partea celui care aţi devenit, se poate ameriza pe un meteorit să recuperăm întârziaţii… Observaţi cum m-am adaptat la termenii astronauticii? îmi clădeam curajul pe carismă şi ironie. Nu-i locul potrivit pentru amânări şi ocoluri!

– Nici loc şi nici timp. Arhitectul Sebastian Cosma va vorbi primul, a trăit prea mult îndrăgostit de o himeră şi ar dori să se redefinească. Dar mai bine să spună singur ce are de spus. Succes, domnule! (va urma)

(sursa foto: nimicuriefemere.ro)