„Le personnage c’est moi!”

Îmi trec prin minte zeci de fraze, sute de propoziţii, mii de vorbe care m-ar putea ajuta să dau drumul hăţurilor pe care această ultimă povestire, asemenea unui cal fornăind înaintea startului, îmi transmite prin tremurul nervos ce-mi încreţeşte pielea şi câte o bătaie de inimă anapoda, că a venit momentul hotărâtor, cel în care se aleg apele. Care ape şi ale cui? Şi de ce? Şi până unde? Sunt oarecum în derivă, pentru că, cinstit vorbind, nu mă obligă nimeni să alcătuiesc neapărat un cvintet de texte, care, printr-o minune mai dramatică sau mai poetică, aşa cum sunt toate minunile urzite din speranţă, ar putea atrage atenţia cititorului.

De fapt, nu asta-i problema! Mai degrabă o frământare surdă – însăşi viaţa mea e o continuă emoţie interioară – însă a opera cu literatura, mi se pare un balans periculos între celălalt şi sine, o asumare tacită a riscului şi deziluziilor, a provocării, a succesului de pe o zi pe alta, a ambiguităţii. De aceea cred – şi vor fi spus-o şi alţii – că în orice creator, talentat sau nu, genial ori mediocru, se ascunde fie un drăcuşor, fie înşuşi marele tartor: trufie, frustări, vanităţi, orgolii, un brânci înainte sau înapoi, ambiţie, tensiune, magie de corzi, saltul mortal în sus ori în jos; curajul de a spune cu voce tare „Le personnage c’est moi!”

După ce am citit şi recitit firul celor naraţiunilor ce mi-a curs de sub mână ca apa unui izvor subteran, imprevizibil şi de neoprit, nopţi la rând mi-a dat ocol o întrebare tristă şi impunătoare, plină de tâlc şi cu efect descumpănitor: prin ce alchimie am ajuns să-mi conduc eroinele şi eroii spre punctul terminus? Să-i omor cu mâna mea?! Meritau toţi aceeaşi soartă, în condiţiile în care îmi deveniseră necesari mai abitir ca aerul şi apa? Că aşteptam cu sufletul la gură să-i reîntâlnesc şi, împreună, să vedem ce mai punem la cale prin străfundurile noastre, unele pline de amărăciune, altele bântuite de nostalgii sau angoase? Că în clipa în care am pus ultimul punct, am simţit cum mi se frânge inima de dorul lor, iar ruptura adâncea o rană nevindecabilă, fiindcă n-are leac?

Ce ar înţelege familia şi cei din jur dacă aş spune că, în afara bolilor trecute în fişa medicală, sufăr şi de maladia scrisului, scris care îmi acordă avantajul de a trăi pe măsura gândirii mele şi mă ajută nespus în lupta cu timpul, acest curtezan de mare anvergură care-mi trimite în fiecare an, la o zi anume, din ce în ce mai mulţi stânjenei violeţi? Şi-apoi, de ce scriu atât de mult despre moarte? Să ştiţi, dragilor, o fac nu pentru că mi-e frică de iarba care va creşte mănoasă şi fragedă în locul unde nu există nici durere, nici întristare şi suspin, ci de felul în care mă va găsi Ea când va fi să vină, n-aş vrea să dea peste mine în necunoştinţă de cauză… Că de crăpat, toţi crăpăm odată şi-odată…

Tăceţi? Vă stânjeneşte nebunia la purtător? Eii…, v-am aruncat şi eu acolo nişte praf în ochi, poate aşa îmi veţi acorda mai multe circumstanţe atenuante…

Revenind la personaje, Lilith s-a păstrat la distanţă, mult prea misterioasă şi egoistă; pe profesorul Glas îl admiram cu mintea şi l-am compătimit cu inima…; cât despre Pia Carp, ar fi trebuit s-o salvez ca şi cum ar fi fost vorba de mine însămi. Singurul prieten căruia i-am dat o şansă, deşi a trecut printr-o experienţă fatală, a fost George Nechita şi sper din suflet ca Locul spre care a călătorit în specială să-i fi arătat că, în afara căilor ferate, mai există şi căi nevăzute ori neştiute.

Şi-acum ce mă fac? Să-i readuc la viaţă şi să-i port în cârcă până mă vor aduce cu fruntea la caldarâm? Şi? Vor trage un clopot ruginit pentru cea care s-a rătăcit într-o pădure de necuvioase litere şi semne? N-am auzit până acum de personaje fictive care să-şi fi ucis, la propriu, creatorul, indiferent dacă i-a scos la liman ori le-a turnat otravă în pahare. Însă, până la urmă, de ce n-ar avea şi ele dreptul lor, odată ce eu însămi n-am ţinut şi nu voi ţine în slavă valorile absolute ale eticului şi moralei, de dragul cititorilor idilici?

Mă întreb ce s-ar fi ales de Anna Karenina sau Emma Bovary, femei emblematice, mistuite pe dinăuntru de iluzii şi frustrări terifiante, dacă doi dintre cei mai mari romancieri ai lumii nu le-ar fi condus acolo unde AU VRUT ele să ajungă? Ar fi rămas nişte burgheze casnice, care au avut curajul să-şi păcălească soţii: n-ar fi fost nici primele, nici ultimele. Mi s-a părut uluitor, şi mi se pare încă, faptul că aceste femei excepţionale prin destin, au fost lansate pe orbita nemuririi de doi bărbaţi cu har şi curajul livresc de a se poziţiona pe locul lor.

Şi-atunci, de ce nu procedez cum ar trebui, adică să predau manuscrisul celor patru povestiri unei edituri onorabile şi judicioase, care îşi poate permite o mulţime de obiecţiuni şi chiar un refuz, dar în niciun caz nu ar pune beţe-n roate pe motiv de exitus.

Am avut un vis…

Totul se petrecea într-un peisaj greu de identificat, un fel de orăşel cu străzile colorate în albastru indigo, având de-o parte şi de alta case care ieşeau ca nişte colivii din scorbura unor copaci imenşi, cu ramuri puţine şi fără frunze; arhitectul ar fi fost o celebritate, un excentric gen Hundertwasser, a cărui casă ce-i poartă numele o vizitasem cu ani în urmă la Viena şi care mi-a părut o ingenioasă năzbâtie. Dar în visul meu era atâta linişte şi pustiu încât, extrem de temătoare, m-am aşezat pe treptele unei biserici care îmi apăruse în cale ca din senin: purtam o rochie de flanel maro (culoare pe care, în realitate, o evit, pentru că nu-mi place) şi ţineam între palme un buchet de imortele vopsite în roşu, galben şi verde, aşa cum vând ţigăncile iarna, în faţa cimitirelor. Ideea era că trebuia neapărat să particip la un eveniment, se pare o nuntă, însă faptul că nu mai vedeam nicio altă persoană, deci eram singură în acea bizară localitate, îmi crea o spaimă teribilă şi aş fi vrut să fug… însă picioarele nu mă ascultau deloc…

Într-un târziu apăru o caleaşcă deschisă, trasă de patru cai acoperiţi cu valtrapuri. O fanfară invizibilă intona marşul funebru. În cupeu, două tinere îmbrăcate ca miresele, cu buchete de cale albe în braţe, zâmbeau şi întindeau în stânga şi în dreapta câte o floare, deşi acolo nu se afla nimeni. Le-am recunoscut pe Lilith şi pe Pia Carp, eroinele cărora încă ezitam să le dau drumul în lume.

Pe măsură ce straniul cortegiu se apropia, am văzut cum profesorul Glas, care mergea pe jos, înaintea cailor, rupea foi dintr-o carte – cartea mea! – şi le arunca de-o parte şi de alta, unor persoane invizibile; când a ajuns în faţa treptelor pe care rămăsesem ţintuită, a ridicat un bici împletit din cabluri şi a pocnit o singură dată. Detunătura a fost îngrozitoare. În acel moment am zbierat şi m-am trezit plină de transpiraţie; totodată frisonam ca şi cum aş fi fost aruncată într-o copcă de gheaţă. Minute în şir am rămas năucă, nevenindu-mi să cred că eu însămi puteam fi prinsă, la propriu, în iţele încâlcite ale unor personaje fictive. Personajele mele. Acesta a fost primul semnal.

N-am povestit nimănui visul intim, deoarece n-ar fi avut cum să înţeleagă o poveste onirică, asemănătoare cu alte milioane de întâmplări trăite de oamenii întregii planete în timpul somnului. Dar gândiţi-vă ce minunăţie de interpretare mi-ar fi oferit Freud, începând cu rochia maro şi buchetul de imortele, până la voalul de mireasă şi calele albe… Nu mai vorbesc de biciul lui Valer Glas, care, mai mult ca sigur, şi-ar fi găsit explicaţia în copilăria de la care ni se trag toate ponoasele, fiindcă bietul creier e nevoit să înmagazineze vrute şi nevrute, lăsând apoi subconştientul să ducă treaba la bun sfârşit…

Nu pot spune că visul m-a făcut praf, dar nici că l-am uitat după o zi-două, cum se întâmplă cel mai adesea; în clipele de reculegere ori, cum se zice, „când ţi-e lumea mai dragă”, se iţea ca un cap de nevăstuică de după pietrele unui zid, pironindu-mă cu ochii ficşi şi bulbucaţi; în astfel de momente, logica şi imaginaţia se băteau cap în cap, câştigau neliniştea şi anxietatea. Cum nu se putea mai rău.

Al doilea semnal a venit la nici o săptămână, într-o zi de duminică dimineaţa, imediat după ce- mi băusem cafeaua: ora şi insistenţa apelului m-au dus cu mintea la ceva extrem de urgent sau de rău augur. Într-adevăr, prietena mea A.S., care locuieşte la Ef, mă anunţa că şi-a rupt mâna dreaptă în urma unei banale căzături şi mă ruga, dacă am chef şi timp, să-i ţin companie măcar o săptămână, pentru că medicul îi acordase concediu medical pe o perioadă prea lungă unei persoane active, veşnic în mişcare mentală şi fizică, aşa cum o cunoşteam pe S. de ani de zile. Ştiam sigur că nu o să mă plictisesc, aşa că m-am urcat în „bătrânica” mea, un Renault de ani mulţi şi cai puţini, şi am pornit la drum. Am parcurs cei trei sute de km în câteva ore. Imediat după prânz am claxonat în faţa porţii dincolo de care mă aşteptau îmbrăţişările prietenei mele, care a exclamat cu năduf:

– A fost nevoie să-mi rup oasele, ca să vii să mă vezi! Ce-i cu tine, ţi-ai găsit un amant sau lui Marin i-a sucit minţile vreo fătucă „de la pagina 5?”

– Nici una nici alta, doar timpul care a luat-o razna… Vom avea destulă vreme să vorbim, e o poveste lungă şi încâlcită care-mi tot dă târcoale, am răspuns evaziv, pentru că nu ştiam sigur dacă o să-mi oftez pe umerii ei nedesluşiri cărora eu însămi nu ştiam cum o să le dau de capăt. Într-un proiect literar, până nu-l vezi definitivat aşa cum l-ai gândit în propria-ţi singurătate, confesiunile rămân doar vorbe-n vânt; ieşirea din labirint ţi-o asumi nevăzut de nimeni.

Primele zile au trecut line şi blânde, mai ales că toamna părea o livadă a unei veşnice primăveri; S mi-a arătat aproape cu mândrie vişinul din spatele casei, înflorit pentru a doua oară, semn că anotimpul va fi lung şi îmbelşugat. Serile parcă se încăpăţânau să nu scadă liniile termometrului, aşa că rămâneam până târziu sub bolta de viţă cu ciorchinii negri şi parfumaţi, din care ne înfruptam şi noi şi păsările; luna plină, ca o lipie albă, arsă ici-colo, părea exasperant de monotonă, poate şi datorită faptului că noi înşine profitam de confortul dulceag şi săţios al fiecărei zile. Noaptea, când nu puteam s-adorm, auzeam perele cum cad în coasta plină de trifoi a pământului; Flaubert? Márquez?… povesteau ceva asemănător, un fel de vis frumos de care îţi aduci aminte mereu. Cât despre Ef, n-am vorbit decât banalităţi, deoarece S habar n-avea că una din povestirile mele îşi avea sorgintea în acest loc paşnic, pierdut printre dealurile continuu înfometate de verde. Doream să îi fac mare surpriză!

Joi la prânz, pentru că prietena mea voia neapărat „să punem” de-o plăcintă cu mere şi nu aveam zahăr vanilat, m-am oferit să dau o fugă până la magazinul cu produse alimentare: prilej neaşteptat să urc spre castelul Carpilor, aşa cum îl botezasem în povestire. Am cumpărat zahărul parfumat şi biscuiţi fără gluten care, alături de cafeaua cu lapte, alcătuiesc, invariabil, micul meu dejun. Tocmai voiam să atac panta uşoară, când îmi apăru în drum, ca ieşită din pământ, Lisandra, singurul personaj real din povestirea „Ef”. Îmbătrânise rău, iar îmbrăcămintea de căpătat o făcea mai grotescă, mai hilară: adidaşi scâlciaţi în picioare, jachetă groasă de fâş, cu emblema unui club sportiv pe mânecă, ciorapi în dungi ca jambierele; doar broboada de culoare închisă, de sub care ieşea părul alb ca zăpada, şi fusta tricotată din lână aduceau aminte de acea Lisandră pe care o văzusem prima oară în viaţă, cu ceva timp în urmă.

– Cocoană, bre cocoană, îmi dai şi mie doi lei să-mi cumpăr pufuleţi, că nu mai am nici-un dinte… Sărâmâna… dacă îmi mai dai doi iau şi-un suc, aşa… văz că te lasă inima. După câte pricep vrei să urci la Castel, să ştii că l-a făcut hotel, cică de lux, dar strigoii tot acolo e… hihihihiii…, şi-a arătat gingiile goale şi vinete. Hai că ştiu, m-ai băgat într-o carte, matale crezi că habar n-am de nimica, pentru că ăştia mă crede nebună? Dacă e să aflu ceva, tot aflu… Cum o să afli şi matale peste o zi, două, nici nu bănuieşti ce ţi se pune la cale. Dar eu nu mă bag, dacă cineva îmi dă un ban, n-am treabă cu ei…

– De unde ştii dumneata că mi se pune ceva la cale? am întrebat-o cu glas normal, tocmai să nu creadă că mă sperii, deşi mintea rostogolea tot felul de idei care de care mai bolnăvicioase.

– Asta n-am de unde să ştiu, dar fiindcă n-ai fost zgârcită, am vrut să te pui în gardă, adică să te aştepţi la ceva. Şi-acu, du-te la magazin şi spune la una să iasă afară cu pufuleţii şi sucu’, ale dreacului nu mă lasă înăuntru, zice că put… şi…

Am luat-o la picior înainte să-i aud ultimele cuvinte, aşa cum făcuse şi Pia Carp. Neliniştea surdă despre care am vorbit la început se transformase în spaimă de necunoscut, mai exact, într-o elipsă a ameninţării. Sub pretextul unui telefon prin care eram chemată urgent la Bucureşti, a doua zi dimineaţă am părăsit Ef-ul.

Cu toate că pe unele porţiuni maşinile se deplasau bară la bară, nu m-am enervat şi nici n-am stat cu ochii pe cadranul kilometrajului, muşcându-mi buzele şi înjurând toţi vinovaţii şi nevinovaţii: dimpotrivă, eram mulţumită că mi se oferea prilejul să-mi adun gândurile, ca apoi să găsesc o interpretare rezonabilă, chiar prudentă, bulversantelor întâmplări în care vrând-nevrând eram implicată. Punct comun, personajele celor patru naraţiuni care încercau a-şi negocia destinul prin intervenţii scăpărătoare: fie subtil dar infernal, aşa cum reverberaseră în vis, fie printr-un declic violent, cum fusese apariţia Lisandrei şi mandalica ei profeţie.

Prima întrebare a fost „ce vor de la mine?!”. S-au răzvrătit pentru că i-am condamnat pe toţi la moarte şi îşi doreau un happy-end sublimat estetic, ori pur şi simplu considerau că am cochetat cu genul, inclusiv cu sentimentele lor până i-am adus în pragul catastrofei?

A doua: pot personajele să le ceară autorilor alte destine, îndeosebi happy-end-uri? Pot. Dar sunt îndreptăţite? Oricum, întreprinderea e îndoielnică. Scriitorul chiar îşi iubeşte personajele, însă le conduce după un concept, o viziune, iar acestea îl dirijează pe autor ineluctabil spre un deznodământ „logic” sau nu, „obiectiv” sau nu; jocul intelectual te ţine captiv şi în superb şi în monstruos, iar paradoxurile nu se justifică.

Acest turbion de întrebări şi răspunsuri m-a ţinut în priză până am parcat pe trotuarul din faţa casei mele. Cu panerul plin de bunătăţile de la „moşie” într-o mână (S. îmi pusese chiar şi plăcintă cu mere) şi geanta de voiaj în cealaltă, am descuiat uşa de la intrare. Instinctiv, mi-am aruncat privirea asupra pendulei de pe hol, arăta ora 14 şi 23 de minute… Am fost atât de surprinsă, încât m-a cuprins ameţeala şi am spus în şoaptă, Doamne, Dumnezeule… Am privit şi ceasul de la mână – acele erau poziţionate în aceeaşi nelămurită seninătate ca a celor de pe cadranul ornicului.

Debusolată, am rotit privirile jur împrejur, ca şi cum, din greşeală, pătrunsesem în locuinţa altcuiva: nicidecum! Era căminul meu cu mobila de stejar, greoaie şi incomodă, tablourile, fereastra de la bucătărie umbrită de crengile liliacului care se încăpăţânau să-şi păstreze frunzele până la căderea brumei. Atunci, mintea, probabil pentru a contrabalansa şocul, s-a azvârlit pur şi simplu spre varianta calmă şi consolatoare: ora 14.23 putea fi absolut o întâmplare, o banală potriveală, o stranie linie dreaptă între loc, timp şi spaţiu. Aceasta fusese ora predestinată lui Zeiss… o inventasem eu, fără să pot explica de ce ea şi nu alta. Adică nutream o mutuală şi subînţeleasă chemare spre numerele 1,2,3,4, sau 1234? Nu, categoric nu, mai degrabă confortul şi siguranţa primului impuls. Oricum, un fleac…, o jonglerie cu numere, un fel de 6 din 49, încercam să minimalizez nefericita suprapunere.

Dar, aşa cum am mai spus undeva, nimic nu se întâmplă fără motiv. În timp ce despachetam puţinele lucruri pe care le luasem cu mine, am auzit soneria de la intrare şi pe cineva care a bătut de trei ori cu pumnul în uşă; gestul brutal m-a enervat şi, furioasă, în timp ce grăbeam paşii, am strigat: „Aşteptă o clipă, nu-i nevoie să dărâmi casa, vin imediat!” Am răsucit yala, pregătită să apostrofez pe oricine îşi permisese să-mi bubuie uşa, de parcă ţârâitul prelungit nu fusese de-ajuns. Imensă surpriză: nu doar că în prag nu se afla nimeni, dar totul în jur era complet pustiu. Am coborât cele trei trepte de la intrare, străbătând în fugă mica alee ce ducea direct în stradă. Nimeni, absolut nimeni! Gânditoare, am refăcut drumul înapoi şi atunci am văzut plicul alb, rezemat de pragul uşii: prin urmare, cineva l-a depus acolo după ce ieşisem din casă, ceea ce logic şi normal nu ar fi fost posibil, pentru că nu eram nici surdă, nici oarbă. „Cine ştie…”, mi-am spus în timp ce căutam în sertar coup-papier-ul de argint, primit în dar de la Marin, cu ani în urmă, la o aniversare; plicul ciudat, de o textură aparte, nu purta nici însemnele destinatarului, nici ale expeditorului, aşa că gestul grăbit de a-l desface, dublat de un ușor tremur al mâinilor, s-a finalizat printr-o înțepătură în podul palmei, pe care-am perceput-o abia după ce am netezit foaia albă, împăturită în trei: o dâră subţire de sânge s-a trasat pe diagonală, asemenea unui uriaş semn al exclamării pus de-a curmezişul.

Iată mesajul scris de mână cu italice elegante: „Doamnă, Cu mult respect şi consideraţie vă invit să luaţi parte la dineul organizat în onoarea personajelor dumneavoastră, în noaptea de 6 noiembrie, începând cu orele 20,5. Adresa: Gara Centrală, Vagonul de dormit, Linia 1. Ţinuta de seară obligatorie. Nu e nevoie să confirmaţi participarea. Vă aşteptăm cu surprize şi va curge şampanie. Nu veţi regreta! Al Dumneavoastră, George Nechita, Şeful Tuturor Gărilor Din Calea Lactee.”

Am avut nevoie de câteva clipe să mă dezmeticesc, apoi, încă în picioare, cu incredibila invitaţie sub ochi, am început să râd, mai întâi câteva pufnituri uşoare din gât, urmate de gâlgâielile vesele care-mi umpleau gura ca o îngheţată italiană, cremoasă, dulce şi rece, atât de rece încât sunetul zglobiu se diluă încetişor într-un rictus: „Cine naiba îşi permite să-şi bată joc de mine?! Sau mi-a luat-o capul razna şi-mi trimit singură invitaţii la bal… la spital…” şi din nou, un incredibil hohot de râs. Râdeam ca apucata în mijlocul absurdului.

În acel moment a sunat telefonul fix şi m-am uitat spre el ca la un şarpe boa ivit de sub uriaşul fotoliu de stejar…„Şi dacă e vocea, vocea care-l băgase pe George Nechita în iadul minţii?” – mă fulgeră ţepuşa unui gând aiurea. Nu, era S. care voia să afle dacă am ajuns bine, promisesem că îi telefonez îndată ce intru în casă, biata de ea, îşi făcea mereu griji pentru cei ce se încumetau să plece cu maşina pe şoselele patriei.

După ce-am închis, eram ferm convinsă că, îndată ce mă voi întoarce cu faţa spre încăpere, plicul apărut pe căi atât de inexplicabile nu va mai fi, că totul se rezuma la un scurt episod dintr-o posibilă viitoare naraţiune… „Zeci de fraze, sute de propoziţii, mii de cuvinte…” Vă sună cunoscut, nu?

Degeaba, plicul zăcea pe covor, foaia cu tuşa de sânge deja închis la culoare se odihnea lângă vaza fără flori, acolo unde o lăsasem. Am recitit textul în tăcerea adâncă a unei case răbdătoare, obişnuită cu absenţa stăpânilor, uneori chiar şi trei-patru ani. De aici să se fi hrănit misterul tuturor lucrurilor şi al întâmplărilor? Posibil. În situaţia de faţă aveam de ales: fie consideram invitaţia – până la un punct, respectând uzanţele – o glumă proastă a cuiva care a citit manuscrisul (câţi, trei-patru?), fie intram în jocul propriei imaginaţii şi aveam să dansez după cum îmi cântau personajele care, de la un timp, par a da semne de… viaţă.

Să fi avut dreptate nebuna de Lisandra care, în felul ei, a profeţit că mi se pune ceva la cale?! Discutabil. Adică ficţiunea pune între ea şi realitate semnul egal?! De ce nu? Scriitorii nu aştern pe hârtie poveşti înrămate în cea mai fidelă oglindă a realităţii sau adevăruri denaturate în mod deliberat, adică frumoasele minciuni? Evident că asta fac, în intenţia de a-şi ţine cititorul cu sufletul la gură. „Dacă viaţa n-ar bate filmul”- cum se spune mai nou – cititul n-ar fi o cumplită plictiseală? Iar miza scriitorului nu e cea de a oferi oamenilor basme mai mult sau mai puţin „minunate”, dar credibile? Să-i facă fericiţi cu un happy-end ori să-i indispună cu fatalităţi absolut de neocolit, însă mult mai uşor de suportat prin intermediul literaturii? Da’ de unde!! Scriitorii se iau la trântă cu pagina albă în primul rând pentru a se lecui de imaginaţia care-i tulbură şi de urâtul care-i înconjoară. Ce poate fi mai binefăcător şi adorabil decât să te joci cu mărgelele de cuvinte, să le aşezi, să le cauţi, să le colorezi în fel şi chip… Un şirag nesfârşit de vorbe pe care, în mărinimia lor îl oferă cititorilor, însă dacă acestora le place ’au ba, dacă îi emoţionează ori îi lasă cum au fost, nu mai depinde decât de Noroc şi Împrejurări. Sau de „pofta unui crin imperial”, cum spuneam într-o poezie…

Bată-mă norocul să mă bată, au curs râuri de cerneală pe albia acestui subiect gras şi controversat… Acum, important e cum o scot la capăt cu personajele care au început să se agaţe de mine ca scaieţii. Dacă invitaţia lui George Nechita e reală – atât de reală cum e Calea Lactee –, locul unde ajunsese trimis de o minte care şi-a permis a născoci un Şef al tuturor gărilor din Univers? Poate a descoperit calea cunoaşterii lumii, tocmai el, cel fără de prihană… Ce-aveam de făcut?

Nimic; doar să mă las prinsă în capcană de dragul propriului joc, devenit, nu se ştie prin ce mijloace, oculte sau nu, arma de atac a unor personaje fictive. De ce? Numai aşa puteam să aflu dacă vor să mă împingă cu fruntea la caldarâm, ca apoi să tragă şi clopotul ostenit al înfrângerii. Înfrângerea cui? A mea, pentru că aşa cum scria în invitaţie, dineul avea loc „în onoarea personajelor”, nu în amintirea lor, situaţie în care cel mai potrivit ar fi fost parastasul. Umor negru sau teamă de necunoscut? Şi una şi alta, prin urmare, în aceeaşi zi, după ce ştiam deja textul pe dinafară, am decis că indiferent de urmări, voi da curs invitaţiei care promitea surprize şi băi cu şampanie. Ce-aveam de pierdut?!

Odată hotărârea luată, am privit calendarul şi am constatat că dineul din 6 noiembrie coincidea cu noaptea de Halloween şi, întâmplător sau nu, cu Sâmbăta pomenirii morţilor, la noi. Aşa mi-am amintit de dovlecii pe care-i sculptam în copilărie, de flacăra lumânărilor pâlpâind până la stingere în vârtejul alergăturii şi al ţipetelor pe care le scoteam – fete şi băieţi laolaltă –, cu intenţia de a ne îngrozii cât mai tare unii pe alţii; o zi întreagă tăiam şi decupam prin grădini sau magazii căpăţâni impresionante, cu ochi în formă de triunghi sau romb şi guri comice sau tragice, fără s-avem habar că ritualul, pe cât de haios, pe atât de misterios în întunericul toamnei, avea legătură cu morţii pe care, ce-i drept, la vremea aceea nu prea îi luam în seamă. Această rememorare mi-a sugerat şi o soluţie inedită pentru a mă descurca în păienjenişul Gării Centrale, când avea să vină noaptea vampirilor şi a vârcolacilor; merita să investesc ceva curaj, substanţială curiozitate şi un pic de provocare într-un proiect încărcat de suspans şi necunoscut.

N-am pomenit nimănui despre bizara invitaţie. Vă închipuiţi câte întrebări şi priviri holbate sau circumspecte, câte şuşoteli urmate de telefoane prin care ştirea s-ar fi rostogolit ca o pietricică bine şlefuită în timpanul gata să-şi asume tot ce nu se încadra în tipicul vieţii: „A înnebunit, dragă… mă surprinde că Marin nu intervine. Săraca, se cunoaşte că stă aproape de gară.” „N-ai aflat că s-au mutat?… Nu, nu Pipera, o căsuţă prin Pajura, ceva modest cu o palmă de pământ în faţă. Ei, grădină… şi tu… o tufă de liliac lângă fereastră, ne-au invitat astă-primăvară. Nu, dragă, de Paşti, hai că nu ne mai înţelegem!”

Într-adevăr şi cu Marin ar fi fost o problemă, aşa că, timp de o săptămână i-am tot vorbit de Andrei, fratele mai mic de la Focşani, care insista să-i facem o vizită după culesul viilor, atunci când mustul e încă dulce, iar ciorchinele de coarnă „bate” kilogramul. Persuasiunea a dat roade, numai că, în seara de dinaintea plecării, sub pretextul unei crize reumatice, l-am îndemnat şi l-am convins să plece singur; vedeam cum dezamăgirea de pe chipul său se transformă în reproş, dar nu aveam de ales. După ce mi-am tras două palme imaginare, l-am sărutat şi i-am urat drum bun: încă nu ştiam cum se va arăta drumul meu peste nici 24 de ore, când urma să mă confrunt fie cu o spectaculoasă păcăleală, fie cu cel mai incredibil şi mai halucinant moment al vieţii mele. (continuarea – sâmbăta viitoare)

(sursa foto: totalcomenzi.ro)