Nicolae Roșianu 
În acest nou cadru, statutul lui Creangă capătă alte contururi. Teoria oralității nu ne permite să considerăm poveștile lui Creangă drept creații folclorice, deci creații populare; ele au fost elaborate la masa de scris „cu intenții pur literare” (1), ele sunt basme de autor, iar fondul folcloric, procedeele folclorice și stilul popular narativ nu le scutesc de a fi considerate ca atare. Se cunosc elementele fundamentale ale stilului oral. Ele au fost pe larg analizate (2). Compararea stilului lui Creangă cu cel al povestitorilor populari a dus la concluzia că scriitorul „a abordat stilul narativ oral cu mijloacele creației prin scris”, ceea ce i-a oferit „posibilitatea de a cântări fiecare cuvânt, fiecare expresie, fraza în muzicalitatea ei”; revenind, corectând, modificând. Creangă ne-a dat „o sinteză superioară, profund personală a stilului popular narativ” (3). Transmiterea orală nu-i poate conferi povestitorului popular răgazul necesar pentru reveniri, îndreptări, corectări și alte modificări, operațiile respective fiind specifice exclusiv comunicării pe cale scrisă. Iar observația este valabilă pentru orice purtător (creator) de folclor, deci nu numai pentru povestitorul popular.
(fragment din „Folclor și folcloristică”, Editura Universității din București)
(1) Ov. Bârlea, Poveștile lui Creangă, p. 234, 14.
(2) Vezi: Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, București, 1944; idem, Limba lui Creangă, în vol. Contribuții la istoria limbii române, Langue parlèe, langue écrite, style orale, „Revue romaine de linguistique”, IX, 1964; I. Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbă, București, 1973.
(3) Ov. Bârlea, Poveștile lui Creangă, p. 195
