Cenzura colectivității

Între creația orală și creația scrisă există o deosebire principală: R. Jakobson și P. Bogatyrev o definesc raportând folclorul și literatura cultă la faptele de limbă (langue) și la cele de vorbire (parole), stabilind prin aceasta relația individual-colectiv în creația folclorică, deci și relația tradiție-inovație, care se reduce, de fapt, la raportul fundamental dintre stereotipie și originalitate (1): „în folclor corelația dintre opera de artă, pe de o parte, și obiectivarea ei (adică așa-zisele variante ale operei respective în interpretarea diferiților purtători de folclor), pe de altă parte, este analogă cu corelația dintre limbă și vorbire. Ca și limba, opera folclorică este un fapt extra-personal, care are doar o existență virtuală, fiind un complex de norme și impulsuri, o canava tradițională pe care sunt executate broderiile individuale, tot așa cum acționează și purtătorii vorbirii în raport cu limba (2). În măsura în care aceste elemente individuale de limbă (respectiv de folclor) răspund cerințelor colectivității și anticipează evoluția limbii (respectiv evoluția folclorului), în aceeași măsură sunt socializat și devin fapte de limbă (respectiv elemente ale operei folclorice)”. În literatura scrisă lucrurile se prezintă cu totul altfel, aici opera literară „este obiectivată, ea există în mod concret, independent de cititor, iar cititorul, mereu altul, se adresează de fiecare dată direct operei. Acesta nu este drumul parcurs de opera folclorică de la interpret la alt interpret, ci drumul de la operă la alt interpret”. Purtătorul (interpretul) unei opere folclorice însă nu se poate identifica nici cu cititorul, nici cu autorul unei opere literare (3).

R. Jakobson și P. Bogatyrev reiau de fapt teza romanticilor care, comparând creația orală cu limba, susțin caracterul colectiv al folclorului. Sunt cunoscute exagerările romanticilor, multe din tezele lor nerezistând criticii; în privința caracterului colectiv al creației populare însă, ei nu pot fi infirmați. Opera folclorică nu este o creație individuală; chiar și în cazul unor purtători de folclor foarte originali, novatori, deosebit de talentați, care nu reproduc pur și simplu, ci și produc, deci creează, care sunt, prin urmare, nu numai purtători de folclor, dar și creatori, tradiția se impune destul de autoritar, limitând excesul de originalitate. Dacă acest exces nu este temperat de natura piesei interpretate (se știe că anumite genuri folclorice permit o mai mare libertate, altele, din contra, aproape că „interzic” inovația), atunci intervine „cenzura” colectivității (aflate în postura de receptor), care respinge abaterile de la tradiție.

Iată deci ce înțeleg folcloriștii prin text folcloric autentic: un text creat, conservat și transmis exclusiv pe cale orală; iată de ce în culegerea folclorului se pune un accent atât de mare pe alegerea informatorilor și pe înregistrarea fidelă a textului; și iată, în sfârșit, de ce în folclor nu se poate pune întotdeauna semnul de egalitate între valoare (artistică) și autenticitate (4).

(din „Folclor și f0lcloristică”, Editura Universității din București, 1996)

(1) Vezi N. Roșianu, Stereotipia basmului, București, 1973, p. 6-9.

(2) Autorii îl citează aici pe M. Murko: „trebuie să avem în vedere faptul că interpreții cântecului popular, spre deosebire de noi, nu au un text stabil, de fiecare dată îl creează din nou”.

(3) Avem în vedere studiul Folclorul ca formă specifică a creației, publicat în limba germană în anul 1929: Die folklore al seine besondere Form des Schaffens, „Verzaameling van Opstellen door ond-leerlingen en Bavriende Vakge nooten”, Donum Natalicium Schnjen, 3 mai 1929, Nijmegen-Utrecht, p. 900-913.

(4) Pentru aprecierea gradului de autenticitate a unei piese folclorice trebuie avute în vedere o serie de elemente pe care Al. I. Amzulescu încearcă să le evidențieze: „cine este transmițătorul, cui se adresează el (cine e destinatarul); care este modalitatea contactului, a canalului de legătură între parteneri; în ce măsură semnul mesajului respectiv se încadrează în- sau iese mai mult sau mai puțin din limitele cadrului firesc al tradiției; în ce context – mai mult sau mai puțin schimbat – se situează, funcțional, „cântecul respectiv” (vezi Al. I. Amzulescu, op. cit., p. 250). Aceste întrebări ne conduc de fapt la stabilirea unor criterii obiective pentru determinarea autenticului ca fenomen „ce se înscrie în legile de bază ale creației și circulației folclorice” (ibidem, p.234.