Trafic

Dimineaţa la prima oră, cum ieşi cu maşina pe bulevardul Iuliu Maniu, trebuie să te întorci înapoi pe străduţe.
O mare de autoturisme, troleibuze, autobuze, camioane, motociclete se revarsă lent şi cumva maiestuos pe cele patru benzi, blocînd intersecţiile, făcînd inutile semafoarele şi aruncîndu-i într-un ridicol stins pe agenţii de circulaţie. Aceştia dau din braţe inutil şi îşi sclipesc aiurea vestele reflectorizante. Şoferii, cu muzica dată la maximum în interiorul securizant al maşinilor, se uită fix în fundul vehicolului din faţă. Nimeni şi nimic nu mişcă, decît în reprize de cîteva secunde şi pe spaţii lungi de patru-cinci metri. Fiecare bucăţică de asfalt se cucereşte prin îndrăzneli de colonist şi se apără cu îngîmfare de proprietar. Dacă n-ai şti că toţi cei din jur vor să ajungă undeva, şi că tu nu faci excepţie de la această regulă a mersului către o ţintă, ai zice că maşinile au luat în fine puterea şi au reuşit să ocupe cartierul Militari. Deocamdată, au transformat bulevardul într-o imensă parcare. Mîine-poimîine, îi vor hăitui pe oameni prin mall-uri şi vor scotoci cu farurile prin Grădina Botanică, noaptea, în căutarea ultimilor supravieţuitori.
Gîndindu-mă la un asemenea final de apocalipsă tehnologică, o bat uşor pe volan pe Bombonica mea japoneză. Ştim, amîndoi, că noi nu vom intra în această logică a exterminării şi că prietenia noastră va transgresa taberele conflictuale. Împreună aşadar, la bine şi la rău, ne croim drum printre blocuri şi case vechi, pe străzi şerpuite şi desfundate, într-un labirint ad hoc, preferat drumului oblu, cu patru benzi, care nu mai duce nicăieri. Facem slalom printre pieţari care-şi descarcă marfa, bunici care-şi duc nepoţeii de mînă la şcoală, doamne care merg atent, pe tocuri înalte, şi beţivi cu gesturi imperiale ce ne invită la una mică. Traversăm un teren de fotbal improvizat, ocolim cîteva şanţuri pline cu apă, aşteptăm, la o barieră, să treacă un tren care nu mai trece, şi citim împreună ziarele cumpărate de la un om-reclamă.
În spatele unui magazin de cartier, aventura începe să ne dea frisoane. Oare vom reuşi de data aceasta să pătrundem în parcarea care ne scoate la lumină? Sau, iarăşi, oamenii de pază ai Noii Ordini Mondiale ne-au pus fiare vechi şi pietroaie în drum, blocînd minuscula cale de acces? În opt cazuri din zece, baricada ne apare în faţă, sumbră în lumina dimineţii, făcîndu-ne să ne întoarcem într-o coloană colaterală de maşini. Fiindcă nu doar Bulevardul a fost ocupat, ci şi străzile paralele cu el, diagonalele de fugă, drumeagurile ce păreau din altă dimensiune.
Cu capul aplecat spre bord, îmi rumeg, alături de partenera de aventuri urbane, amărăciunea punctului mort. Eu n-am pe cine suna, la ora aceea, iar ea nu poate comunica, în condiţiile date, decît prin claxoane isterice. La ce bun? Orice am face, pe oriunde am lua-o, oricît de uniţi şi profesionişti am fi, vom ajunge în Centru tot într-o oră. Cînd îi parcurgi metru cu metru, zece kilometri înseamnă ceva.
Beau o cafea caldă. À la guerre, comme à la guerre. Mi-am cumpărat un termos deştept. Ascultăm împreună muzică bună. Se revarsă peste noi din America autostrăzilor enorme, a străzilor lătăreţe şi parcărilor trupeşe. Chinezăriile au invadat şi acea minune de lume, dar muzica e din anii ‘60 şi ‘70, cînd omul şi maşina lui făceau una. Cum s-a ajuns aici? Cum am ajuns noi doi, şoferul idealist şi argintia Bombonică, în această situaţie fără ieşire?
Fără intrare…

*

Dincolo de ofurile individuale, statistica şi sociologia, adică ştiinţele, ne vor salva comunitatea metropolitană.
E suficient ca întorcîndu-ne pe Bulevardul ticsit de maşini să aruncăm o privire la numerele lor de înmatriculare. În faţa Bombonicăi şi sub ochii mei împăienjeniţi de somn, apare un număr de Bucureşti: B 25 BIG. Aha, un ţăran de-al nostru, ne bucurăm împreună. Pe camioneta din stînga, de firmă, se văd însemnele Argeşului: AG 74 DER. E firesc, Piteştiu-i aproape şi omul a venit la prima oră în Capitală să aducă marfă. În dreapta faţă, încă un bucureştean, B 52 STO, cu aceeaşi neputinţă ghicită în curbura dramatică a spatelui. În spatele lui, bară la bară, un tip şi o maşină care se legitimează cu certificatul de căsătorie SM 53 MAX încep deja să ne enerveze. Şoferul vorbeşte întruna la mobil şi din autoturismul lui, plin de praf pînă la ciucuraşii atîrnaţi de oglindă, răsună muzică extrem-contemporană.
Ce caută un echipaj auto din Satu Mare, dimineaţa la prima oră, în Bucureştiul oricum supraaglomerat? De ce e sătmăreanul atît de vesel, cînd eu sînt atît de trist? Nu pot să-l consider decît cu o furie neputincioasă, aşa că mai bine îl las în plata Domnului şi panoramez statica realitate înconjurătoare, bandă cu bandă şi maşină după maşină. În spatele meu, CV 99 JAN, în stînga spate, DJ 76 BUZ, stînga faţă, B 43 PAT, stînga faţă-faţă, TR 66 CIA. Pe banda cealaltă, din dreapta mea, vine tare din urmă, avansînd doi metri deodată, B 32 WAZ. Din spate se aude geamătul violent al unei ambulanţe. Ne strîngem toţi unii-n alţii, bucureştenii cu sătmăreanul, olteanul cu teleormăneanul, într-o neconvingătoare fraternitate.
După ce ambulanţa trece, numai ea şi numai noi ştiind cum, ne desprindem cu silă de conaţionali şi ne reconstruim microclimatul cu cafea şi muzică bună. Nu mă mai uit în jur, renunţ a mai scana ca un potenţial Terminator. Dar, treptat, în mintea mea adumbrită de somn şi împunsă de săgeţile indignării, statistica îşi face loc şi ocupă panoul central. Bombonica, torcînd aproape inaudibil, mă urmăreşte cu atenţia distributivă a unei secretare japoneze, ba chiar, la un moment dat, îşi face loc într-un spaţiu neverosimil de strîmt, pentru a putea prinde, într-o străfulgerare, numărul unei maşini de pe prima bandă: CJ 78 ARD.
Sînt, iată, 10 maşini pe care le-am legitimat, şi din ele 6 sînt de oriunde din ţara aceasta mare şi frumoasă, dar numai din Bucureştii mei, ai noştri – nu. Desigur, cercetarea mea este empirică, fără suportul adevăratei ştiinţe. Şi totuşi, de ce Bulevardul, singurul, prin care întreg cartierul Militari poate ajunge în Centru este populat, în proporţie de 60 %, de provinciali? Şi de ce la cei 50 % ţărani metropolitani se adaugă 50 % peizani din toate provinciile istorice româneşti?
Trecem, în vreo jumătate de oră, de intersecţia Lujerului în care un poliţist a renunţat să mai fluiere şi şi-a pus singur cătuşele. Sub soarele care se ridică magnific pe cer, doljenii chiuie, piteşteanul îmi face semnul victoriei, iar clujeanul, ducînd ca orice ardelean lucrul pînă la capăt, a aţipit cu capul pe volan. Bombonica suspină, gîndindu-se la Japonia natală. Iar eu mă înseninez în avans. Ştiu că de la Cotroceni încolo, peste altă jumătate de oră, traficul se va relua.
La orele 9.00 trecute fix, asfaltul celor patru benzi începe să se vadă şi fluierul poliţistului să se audă. Războiul postmodern şi-a mai consumat o bătălie.
La 9.30, Ţara deja a intrat adînc în Oraş.

(fragment din „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

Alte articole semnate de Daniel Cristea-Enache puteți citi aici.

(sursa foto: bucurestifm.ro)