Taxi

Merg destul de frecvent şi de multă vreme cu taxiul: încă din anii frumoşi cînd exista o singură firmă de „taximetre” şi cînd a face o comandă prin telefon era o aventură iniţiatică. Pe atunci, taximetristul era rege. Nu numai că îi plăteai cursa; dar el decidea, cu gesturi oţărîte sau magnanime, dacă să te ia ori nu în maşină. Unde vrei să mergi, în Militari? A, nu, eu merg în Balta Albă… În direcţia opusă, băi nene, nici măcar atîta lucru nu pricepi?

Într-o zi, tatăl meu, care călătorea în acei ani cu serviciul prin Thailanda, Indonezia şi alţi „tigrişori asiatici”, s-a făcut alb de enervare cînd un taximetrist brunet a refuzat să ne ia. După ce s-a mai calmat, ne-a povestit cum în alte ţări taxiurile stau la coadă aşteptînd un client şi cum te-ar lua chiar şi pentru cincizeci de metri. Eram convins că exagerează, pînă am ajuns eu însumi la un alt capăt al lumii, şi am văzut, în Rio de Janeiro, o mare de maşini galbene la picioarele mele. Ce imagine! A meritat să dau echivalentul a douăzeci de dolari pentru a face o cursă cu una dintre ele.

Nevoia uzuală de a merge cu taxiul este dublată, în ce mă priveşte, de plăceri temporare şi locale, aşa zicînd culturale. Într-un taxi, oriunde te-ai afla, înţelegi ceva din specificul naţional ori regional; şi îţi poţi construi ori verifica o anumită perspectivă antropologică. Cei care nu ştiu decît să se încrunte cînd aud de mersul cu taxiul (de unde are ăsta bani de aruncat?) pierd nu doar hălci de timp preţios mergînd pe jos ori cu transportul în comun, ci şi savoarea întîlnirilor cu neprevăzutul individual şi cu natura umană, în general. În autobuzul supraaglomerat călătorii nu discută, ci se ceartă. „Comunicarea” lor este interjecţională şi impregnată de ură. Ce diferenţă faţă de colocviile tihnite din taxi! Aglomeraţia urbană naşte aici nu violenţă, ci solidaritate; nicidecum luptă oarbă pentru un loc liber, ci o contemplaţie în doi a valurilor şi zădărniciilor vieţii.

Bineînţeles, contemplaţia nu e totuna cu pasivitatea. Fiindcă, în timp ce dialogul cu şoferul de taxi se întinde în toate direcţiile (politicienii nesimţiţi, băiatul în ultimul an de liceu, nevasta care totuşi e un om de treabă, ştoarfa aia care uite-o cum se urcă în bemveu, Rapiduleţul cu care ţin de patruzeci de ani, patriotismul lui nea Nicu, prietenia cu un tovarăş cu care îşi bea cafeaua la 8 fix), reflexele lui de demaraj, ocolire, depăşire, penetrare auto rămîn intacte.

De obicei îmi place să ascult, nu să povestesc. Dar chiar dacă aş vrea să strecor o secvenţă personală, simt că Şoferul de taxi nu vrea de fapt să înregistreze noul altora. El voieşte să se confeseze unui Pasager reînnoit, să-şi expună filozofia de viaţă tuturor celor care se perindă pe scaunul mortului. Dacă i-aş spune că lucrurile pot fi privite şi invers, întrucît nenumărate vehicule s-au strîns în atîţia ani în spatele unui singur călător, l-aş jigni şi – mai grav – l-aş contraria.

În străinătate, întîlnirile noastre sînt desigur mai colorate, dar şi mai formale. Peste barierele lingvistice, înalte, se trece greu, astfel că investigarea Celuilalt se rezumă la un examen de suprafaţă, fizonomic, epidermic. Un taxi driver indian, cu un uriaş turban în cap, conducînd prin New York, îmi spune mai mult despre spiritul metropolei americane decît despre universul lăuntric al şoferului. Numai în România, dezvăluirea de sine este trepidantă; numai aici, devii frate cu taximetristul înainte să ajungi la destinaţie.

*

Pe cît de asemănătoare sînt ideile directoare ale taximetriştilor noştri, pe cît de unificat şi omogen este etosul breslei (mai toţi au nostalgia lui Ceauşescu, de fapt a tinereţii lor, şi vorbe urîte despre patronii de azi, de la care totuşi îşi cîştigă pîinea), pe atît de mare le este varietatea temperamentală.

Nu doar ce-ţi explică omul de la volan e important, ci şi felul în care o face: doctoral, metodic, detaliat, ca unui ins mai greu de cap; ori în tirade învolburate, pline de digresiuni; ori pe scurt, foarte pe scurt şi esenţializat, la modul apoftegmatic. Stilul de a purta conversaţia şi a transmite clientului de-o jumătate de oră o întreagă filozofie de viaţă se suprapune ori nu stilului de a conduce maşina. Am întîlnit şoferi la care călcarea pedalelor şi emiterea propoziţiilor adînci se înscriau într-un acelaşi ritm; după cum am avut plăcerea de a cunoaşte cîteva naturi taximetristice complexe: oameni care conduceau ca nişte nebuni, vorbind puţin şi dens, ascultînd chiar muzică simfonică; şi inşi la care debitul verbal era incongruent cu manevrele lor din trafic, molcome, leşinate, fără pic de imaginaţie.

Bine, nici cu şoferii hiperimaginativi să n-ai de-a face! O dată am crezut că nu mai ajung întreg la şedinţa săptămînală a „României literare”. Taximetristul care mă luase imediat, cu o suspectă generozitate, conducea într-un mod pe care nu ezit a-l numi criminal. O lua pe contrasens, făcînd cu farurile maşinilor care mergeau pe sensul lor, ţinea mobilul într-o mînă şi ţigara în alta, executa nişte depăşiri cum nici în jocurile pe computer n-aş îndrăzni. Nu părea să aibă frică de nimeni şi de nimic. Cînd un poliţist l-a oprit în dreptul Gării de Nord, am scos un suspin de uşurare. Dar ce i-o fi îndrugat el agentului, cum l-o fi dus cu vorba, cert e că în două minute s-a întors triumfător la maşină – şi cursa infernală a continuat. La şedinţa de redacţie, am fost în miercurea aceea foarte tăcut; şi stînd pe fotoliul lui Arghezi, mă uitam cum îmi tremură încă picioarele.

Dar acesta e un caz atipic, un şofer ieşit din banda de frecvenţă. Mai răi mi se par taximetriştii care accelerează abrupt şi frînează imediat după aceea, fiind evident pentru toată lumea că nu au pe unde să se strecoare. Probabil că-şi verifică motorul maşinii sau circulaţia lăuntrică. Sînt atît de absorbiţi de condusul lor în doi timpi, repede înainte-brusc pe loc, încît n-au vreme să vadă că omul de lîngă ei e alb ca varul şi se gîndeşte cu duioşie la transportul în comun.

O secvenţă terifiantă, care m-a şi făcut să-mi rememorez cronologia curselor mele cu taxiul, s-a suprapus cu noaptea zilei celor ce muncesc: 1 spre 2 mai. Pe la 2 dimineaţa, luînd un taxi din centru cu gîndul firesc de a ajunge acasă, nu m-am uitat cu atenţie la chipul şoferului. După un minut, am realizat că era o femeie. Dar o femeie înspăimîntătoare, abia avînd loc între scaun şi volan şi care, cînd a întors capul spre mine şi mi-a zîmbit, mi-a dat frisoane. Sudori reci. În sintagma „frumoasa şi bestia”, termenii căzuseră acum altfel pe referentul lor. Avea o strungăreaţă enormă, prin care, ca în Alien, ar fi putut ieşi oricînd o limbă aptă să mă înfăşoare şi să mă ducă încet spre dinţii sticloşi. Mă gîndeam nu dacă, ci unde mă va omorî; şi cît sînge va stoarce din mine. Cînd am ajuns acasă, am ieşit din taxi şi am tras uşa blocului după mine, mi-am dat seama de ce mă lăsase totuşi în viaţă.

Ca să vă pot istorisi toate acestea.

(fragment din „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

Arhiva articolelor semnate de Daniel Cristea-Enache în revista Literatura de azi o puteți găsi aici.

(sursa foto: bzi.ro)