Valeriu Cristea
(prima parte poate fi citită aici)
Cel de al doilea scenariu avea drept loc al acţiunii chiar Valea tătarilor, pe unde făceam să treacă, după căderea nopţii, un automobil întârziat, solitar; deodată, în lumina farurilor, oamenii din maşină observă un ciudat pîlc de călăreţi, apoi un al doilea, un al treilea… pînă cînd se pomenesc în mijlocul unei mari armate în mişcare, înghiţiţi de ea cu vehiculul lor anacronic cu tot; mai întîi, contemporanii noştri îşi închipuie că au nimerit pe un platou de filmare, unde se turnează desigur o supraproducţie, dar absenţa semnelor care să le confirme presupunerea, seriozitatea compactă a procesiunii, strigătele sălbatice şi frînturile neînţelese din limba cu totul străină pe care păreau s-o vorbească cu desăvîrşită naturaleţe „actorii” şi „figuranţii” sfîrşesc prin a-i deruta şi a-i înspăimînta, şi iată că temerile li se adeveresc: nu e „film” istoric, ci pur şi simplu istorie, tătarii sunt autentici; orăşenii noştri înţeleg că automobilul lor a luat-o serios la vale, pe panta timpului, că a intrat rău de tot în trecut etc.
