Un irezistibil prezent

Pe harta copilăriei mele (și nu numai) un loc deosebit de important ocupă Sîngeorzul de lîngă Năsăud, pe numele lui complet Sîngeorz-Băi, veche stațiune balneară cu ape minerale despre care se spune că sînt la fel de bune ca acelea de la Karlsbad și cărora localnicii le ziceau și le zic „borcut” (existau, pe vremuri, cinci izvoare, cele mai solicitate fiind tocmai cele cu debitul mic, 4 și 5; acum numărul lor a crescut, se forează mereu, captîndu-se surse noi, pierzîndu-se cele existente, dar părerea generală e că apele au fost stricate, prestigiul lor fiind în scădere), cu băi (pe atunci stațiunea își onora numele), de la care părinții se întorceau înainte de amiază înfășurați în cearșafuri și după care era recomandabil să stai culcat o jumătate de oră, ceea ce ei și făceau, cu stîncile pitorești și stranii, roșii-multicolore de lîngă băi, „vopsite” astfel – ca o dovadă elocventă a puterii ei – de apă minerală vărsată de ani și ani peste ele, cu vile atrăgătoare, ale căror denumiri le mai țin minte, astăzi unele din ele însă „acoperite”, strivite de două mari hoteluri standard cu sute de camere fiecare, cu țărani ce-și etalau mult mai des portul tradițional și care salutau pe stradă pe toată lumea, cu o politețe demnă, cu bărbați frumoși și deștepți, în mijlocul cărora nu l-am putut mai tîrziu așeza pe durul Ion al lui Rebreanu, originar din această regiune, și cu femei mîndre deși repede încovoiate de muncă, îmbătrînite prematur, cu un grai specific în care „fata” devine „băiată”, iar cineva care plînge „se cîntă”, cu splendide împrejurimi – dealuri, văi, păduri, rîuri (Someșul, Cormaia, Cormăița). La vreo zece kilometri de Sîngeorz se înalță o stîncă puțin ieșită în afară, de o formă parcă „lucrată”, căreia localnicii îi mai zic și astăzi „Scaunul Mariei Tereza”, în amintirea vizitei pe care împărăteasa a făcut-o cîndva în aceste ținuturi. Ea ar fi rostit cu acel prilej vorbele „Salva parva romuli nepos”, fiecare vorbă împărătească transformîndu-se apoi într-un sat, într-o așezare (localitățile de azi Salva, Parva, Romuli și Nepos). Într-o altă direcție, cam la aceeași depărtare, se află o vale căreia i se spune „Valea tătarilor”. Pe aici ar fi trecut aceștia în 1241, despre trecerea lor depunînd mărturie și vechea biserică de piatră din Rodna, arsă (ea sau o predecesoare a ei) în noaptea de Paști a aceluiași an. Pe această temă, a trecerii tătarilor prin niște locuri pe care acum eu le călcam cu piciorul, am compus, mental, mai multe „scenarii”, toate bazate pe convenția substituirii planurilor temporale, a prăbușirii în timp. Cadrul locul de desfășurare al primului scenariu: la Cormaia, lîngă pod; stau – sau mai bine zis stă el, personajul, eroul povestirii – trîntit pe iarbă, un excursionist, un orășean venit la odihnă, desfătîndu-se cu frumusețea peisajului din jur; e destins, fericit; deodată, pe vîrful unui dîmb înverzit din apropiere, vede un călăreț; nemișcat ca o statuie, își oprise calul în loc ca să-l poată observa mai bine pe omul din vale, tolănit în iarbă, care acum îl privea și el, paralizat de uimire și teamă (întorcîndu-se de pe o parte și de alta, omul secolului XX făcuse o mișcare greșită și „căzuse” într-o groapă a timpului, destul de adîncă), la început, orășeanul crede că visează (o altă posibilă motivare), apoi însă impresia de realitate învinge, împreună cu sentimentul de groază; cîteva clipe lungi cei doi se uită țintă unul la altul, într-un suspans pe care nu mi s-a mai părut important să-l rezolv, mulțumit cum eram de intensitatea scenei evocate. Scenariul ca scenariul, dar pe tătarul meu dintr-un alt leat, înarmat pînă în dinți, războinic necruțător, îl „vedeam” aievea și colea (am mai spus-o: a „vedea” oameni, împrejurări, lucruri care au fost este, cred, principalul meu talent), atît de la locul lui pe acea creastă de deal apropiat-îndepărtat și atât de viu, într-o imagine de o asemenea prospețime a concretului, încât parcă nu eroul scenariului, ci eu însumi, inventatorul lui, „autorul” căzusem în acea groapă a timpului, la o adîncime de peste șapte secole; posibila scenă de altădată dobîndea în evocarea mea o verosimilitate uluitoare, de copie exactă. Parcă trăisem, cîndva, cu adevărat situația imaginată acum, de pildă încordată, de tensionată așteptare, de primejdie iminentă – și nu făceam decît s-o reactualizez. Ceea ce nu se întîmplase totuși niciodată devenea un fascinant, un irezistibil prezent.

(sursa foto: singeorzbai.com)