Mihaela Miroiu
Îmi încheiam povestea de acum două săptămâni cu un refuz, cu fuga de amintirea plecărilor devastatoare:
„Vai, cu câtă grație am ocolit, de fapt, subiectul cel mai greu: cum supraviețuiești durerii devastatoare pentru plecarea subită a celorlalți esențiali, atunci când ei nu se duc în ordinea și ciclurile firii… Despre ei, de fapt, nu pot să scriu. Dincolo de senzația de aruncare la pământ să mă fac una cu solul. Să nu știu, aud, văd. Să neg. Să fug din propria viață. Am vrut să găsesc tăria să scriu despre asta, dar nu pot. Ei sunt în zona crepusculară a durerilor mute, aruncate în buncărul uitării intenționate, care explodează episodic. Cutremurele de gradul 9, cele care schimbă formele de relief ale sufletelor noastre. Ei sunt spaima mea de trecere. Eu? Câtuși de puțin.”
Am pus acel punct fiindcă mi-am dat seama că ar trebui să retrăiesc pentru dumneavoastră starea de groază fără limite, pe care, de altfel, unii o cunoașteți atât de bine. Nu am avut puterea să o fac. Dar astăzi e altă zi și altă istorie. Cea în care, până la ceasul acestui început de text, cade ca o ghilotină o modificare de cifră. Sunt 32 de morți și alți 90 în incertitudine, lângă care își trăiesc cutremurul existențial fără capăt și urletul de durere înăbușită alți câteva sute. Vii. Pe picioarele lor. O viață mai neagră și mai sinistră decât moartea.
Tori. Prietenă. 11 ani. Leucemie. Delu. Prieten. 25 de ani. Sinucidere. Cristina. Prietenă. 26 de ani. Sinucidere. Zoli. Prieten și curtezan fără speranță. 23 de ani. A căzut zidul clădirii vecine căminului din care ieșise primul la cutremurul din ‘77. Mihaela. Soră. 18 ani. Ucisă de un șofer care se grăbea, călcând sub roți restul vieții ei. Și mințile mele. Ilinca. 49. Cancer. Oana. 48. Cancer.
La începutul acestei veri:
-Te-am sunat înainte de operație. M-am internat acum 3 ore.
Îi tremura teribil vocea. Era a treia încercare, între reprize devastatoare de chimioterapie.
-Spune-mi ce să aleg dintre vis și imaginea de la intrarea la spital. Mi-a tăiat calea un dric. Nu, te rog, nu comenta. Și visul era că ne dusesem cu băieții la film. O comedie. Am șușotit și ne-am hotărât să îi expediem. Pe unul după floricele de porumb, pe altul după apă. Ca să putem râde fără ei. Ba chiar împotriva lor. Eu ce să aleg?
Simțeam că mă înăbuș. Mi-am pus pumnul în gură. L-am retras și am început să râd ca proasta, până am molipsit-o și pe ea. Așa a fost ultimul nostru râs împreună. L-am cules și îl strâng la piept împotriva ultimelor ei zile. Cele în care o părăsise tot. Tot. Mai erau ea ca minte și hăul absolut. I se citea în fiecare sunet al vocii, ca un cui lung de coșciug, bătut cu temeinicie. Marea trecere îi intrase ca o cangrenă: în fiecare celulă, în fiecare gând și pe ea a scos-o afară. Întâi din suflet. Apoi din răsuflare.
-Stau acasă că maică-ta nu a vrut să merg cu ea îmbrăcat în blugi. Dar lasă, așa avem numai timpul nostru să vorbim.
După puțină vreme, îmi lua tensiunea o asistentă. Din tata mai era un trup inert cu o răsuflare care pulsa tot mai lent, pe un ecran. De atunci sunt hipertensivă.
În dimineața asta în care scriu (marți, 3 noiembrie, 2015, când toate ceasurile sunt pe cât de rele, pe atât de grele), am gândurile fragmentate de minele anti-personal ale grozăviei de la Colectiv:
Sâmbătă dimineața (în dimineața de după tragedia de vineri seara), copiii urmau sa plece în excursie cu clasa. Își așteptau colegul la autocar și el nu mai venea. Apoi au sunat-o pe mama lui și au aflat ce s-a întâmplat. De atunci sunt devastați cu toții……Aseară, după ce am ajuns acasă cu fiul meu, i-am zis că e în regulă să plângă, să țipe, să zică ceva, orice. Știi ce mi-a zis?! «Ce vrei să spun, mamă? Sunt gol»”[1]
Mai goi ca deșertul, așa sunt cei care trăiesc îngropându-i pe cei cărora soarta le-a refuzat întregirea ciclului de viață. Mai bântuiți de uraganul terorii rămasului cu sine sunt părinții cărora le trăiește copilul cu un ceas mai puțin decât ei. Niciodată nu mi-am putut duce imaginația mai departe de atât. Niciodată. De aici încolo începe credința că ei doar pleacă spre indefinitul bun și ne așteaptă acolo, cu răbdarea eternității.
[1] Relatare preluată de pe timeline Facebook (de la Oana Botezatu).
Imagine de Silviu D. Gherman
