Între două lumi (II)

Aveam 15 ani când am fost nevoită să îl iau pe trebuie în brațe. Era noapte și eram doar eu cu străina care trăgea să se ducă, pe patul de spital lipit de al meu. Așa arată o sfârșire? Așa se aude? M-au trecut fiori adânci pe șira spinării, dar eram parcă drogată de pornirea aceea venită de Dumnezeu știe unde:

-Fă ce trebuie să faci!

Nu aveam nici lumânare. Doar două mâini pe care le-am împreunat să mă rog pentru ea, din toată inima mea:

-Ajută Doamne trecerea acestei femei al cărei nume nu îl știu și iartă-i ei toate greșalele ce le-a făcut cu gândul, cu fapta sau cu cuvântul. Amin!

Nu îi spuneam morții pe nume, iar termenul funcționăresc-convențional “deces” nu se lipea de fondul meu lexical principal. Am avut mare noroc cu înclinațiile mele profund blagiene din adolescență: În marea trecere. Trecere, adică. Trecerea nu e deces și nici moarte. E o transformare în altceva.

“Oprește, Doamne, trecerea! Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire – și totuși, Te rog; oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.” (Lucian Blaga)

O călăuză bună, Blaga Lancrămilor noastre ca să-nțelegem că neînțelesurile se transformă în neînțelesuri și mai mari. Și să acceptăm că moartea este prețul iubirii sau poate pricina ei, la vârsta la care se fac pulbere androginii și se tot caută, încearcă și iubesc, cu setea simțirii infinității clipelor în care se simt vii, cât universul pulsatil, vii fără margini. Căci acele clipe de con-topire, poate și numai din priviri, sunt cele din care înfloresc aievea veșnicii. Dar dacă starea de moarte seamănă acelei clipe în care înflorește veșnicia?

.Apoi a venit rândul mamei unui prieten. A trebuit să îi veghez trecerea fiindcă el nu a avut puterea să o facă. Cineva trebuie să fie tare, nu-i așa? Atât de tare încât să facă ce trebuie: Veghere, lumânarea, rugăciune. Vestea pentru cel din spatele ușii:

-S-a stins mămica ta, prieten drag.

Groaza din ochii lui, neacceptarea. Cum? De ce? Nu se poate, mai uită-te odată!

-Lasă că mă ocup eu de ea. O spăl, o îmbrac, o aranjez. Tu mergi după certificatul de deces. E caniculă, e vineri, trebuie să ne mișcăm repede.

Zero servicii funerare pe vremea aceea. Zero. Nu aveai cui livra un corp neînsuflețit. Nu aveai cum să îl scoți din privirea ta, căci oamenii se stingeau pe la casele lor și tot de acolo erau duși în coșciug, adeseori pe scări, cale de 8 etaje, direct spre cimitir. Acum ne spălăm pe mâini mult mai ușor. Formăm numărul de la servicii funerare: Eternitatea all inclusive. Ei vin, fac pachet corpul și îl scot din sistemul privat. Îl mai vezi civilizat, la capelă, cu orar limitat. Până și de nesfârșitul șir de batiste cu bănuț și lumânare te eliberează. Și de colivă, gropari, pomană.

În grupul meu de prieteni dintru toată viața (grupul Câr-mâr) folosim aceeași firmă. Așa ajungem uneori la glume amare la parastasul unui dintre părinții care ne iau cu ei scutul generațional și ne lasă cu mâinile goale în fața propriei treceri:

-Dragilor, dacă nu ne apucăm să învățăm să facem fiecare colivă personalizată, riscăm să o mâncăm una cu același gust toată viața. De la firma aia a noastră, Eternitatea SRL.

Ne-am legat să facem asta când vom începe să ne ducem noi, așa, rând pe rând, ca la moară. Căci doi s-au dus deja, fără preaviz și fără logica acceptabilă a timpului.

Îmi amintesc uneori cu o anume nostalgie înmormântarea bunicului. Satul adunat cu mic cu mare. Bărbații își făceau de lucru cu lemnăria crucii, săpatul gropii și băutul țuicii. Femeile fierbeau, prăjeau, coceau și se îngrijeau de cei veniți și flămânzi. În această atmosferă de industrie manufacturieră țărănesc-țuicărească mi-a cunoscut viitorul soț familia. El, regățean, străin de regionalismele transilvane. Stătea paralizat în propria ignoranță când femeile și bărbații îl asaltau cu niște cereri stranii din care nu înțelegea o iotă:

-Domnulie, mânși nișche croamfe? Acu le-am gătat, sunt în laboșu ăsta.

-Nu, mulțumesc, răspunde el, flămând lângă marea cratiță cu gogoși.

Era la îndemână. A luat o gogoașă pudrată și a mâncat-o cu poftă.

-Noa, vez că-s bune croamfele?

-Meri dumitale să îi zâși la crâsnic să tragă harănjele?

Asta părea o întrebare serioasă. Și-a notat în carnețel și m-a întrebat ce vrea lumea de la el.

-Să te duci la biserică și să îi spui omului de acolo să tragă clopotele.

Cu bunica mea a fost mai simplu. Agonia ei era lungă, lungă. Răsuflarea îi purta toată greutatea suferinței pe care nu mai putea să o îndure. I-am pus pe piept o iconiță dragă ei, am aprins lumânarea și m-am rugat ceasuri întregi, în noaptea adâncă, împreună cu prietena mea Eva, pentru ușurarea sufletului ei de povara insuportabilă a trupului. În camera alăturată, doi bărbați dormeau adânc știind că așa e să fie: din femei venim și lângă femei plecăm de pe lume. Lângă mama soacră a fost la fel. Noi două, doar ea și eu. Cartea de rugăciuni. O lumânare palidă în lumina dimineții. Am luat-o de mână și m-am rugat până când răsuflarea ei dureroasă s-a liniștit, chipul i s-a înseninat și a trecut lin în lumea cea necunoscută minții noastre, dar tânjită de sufletul nostru. De unde am adunat puterea asta? Nu știu. Dar cred că din firescul venirii ei în economia poveștii fiecăruia dintre ei. O poveste completă a nașterii, creșterii, maturizării, îmbătrânirii. Povestea cea mai firească a oricărei făpturi.

Am învățat de mult formula netemerii de moartea proprie. În anul I de facultate, de la Epicur. Mi-a mers ca o mănușă pe care nu am mai dat-o jos. Nu trebuie să ne temem de moarte. Atâta vreme cât suntem noi, nu este ea. Iar când este ea, nu mai suntem noi. Moartea mea trupească nu este problema mea, ci a celorlalți. Să accepte că m-am dus, sper că nu ajung la etapa să se simtă în sfârșit eliberați. Să sune la firma de specialitate. Să facă o colivă personalizată. Să mă însoțească la locul de veci al trupului meu biodegradabil. Să îmi respecte și parastasul personalizat cu muzica și vinurile mele preferate. Să îmi planteze conifere pitice pe mormânt.

E un mormânt la margine de drum / Acolo, mai aproape de fântână/ La piatra care seamănă c-o mână / Ce ține o lulea plină de scrum. (Alexandru Barbovschi, prietenul meu de cenaclu literar din adolescență, plecat din lumea asta. Din proprie voință)

Desigur, de aici încolo începe marea și tulburătoarea, mereu reînnoita întrebare, fără răspuns științific. Dacă sunt doar o alcătuire de celule, atunci mă întorc în pământ in integrum. Mor, ca toată făptura. Tot ce rămâne este doar o alcătuire naturală complicată, menită să fertilizeze solul. Cum mi-am onorat umanitatea și dacă am devenit demnă de înzestrarea mea cu spirit și sensibilitate, cu simț moral, ține cu adevărat de mine, atâta vreme cât sunt conștientă. Deci grija mea este ce fac atâta timp cât trăiesc și știu că trăiesc. Mai departe… Mai departe e Dincolo.

Vai, cu câtă grație am ocolit, de fapt, subiectul cel mai greu: cum supraviețuiești durerii devastatoare pentru plecarea subită a celorlalți esențiali, atunci când ei nu se duc în ordinea și ciclurile firii….

Despre ei, de fapt, nu pot să scriu. Dincolo de senzația de aruncare la pământ să mă fac una cu solul. Să nu știu, aud, văd. Să neg. Să fug din propria viață. Am vrut să găsesc tăria să scriu despre asta, dar nu pot. Ei sunt în zona crepusculară a durerilor mute, aruncate în buncărul uitării intenționate, care explodează episodic. Cutremurele de gradul 9, cele care schimbă formele de relief ale sufletelor noastre. Ei sunt spaima mea de trecere. Eu? Câtuși de puțin.