Jurnalul unui camerist (II)

NOTĂ: A existat o perioadă în viaţa mea, când n-am avut slujbă. Am stat acasă. În casă. În cameră. Nu ieşeam decât să plimb câinele. De aici, a rezultat acest jurnal. Pe care, din modestie, l-am făcut cadou personajului principal al viitorului meu roman, intitulat „O viaţă din ziua lui I. Demisovici”.

 15 octombrie… (h. 09.02)

Copacul subţire, dar frunzos, de pe trotuarul celălalt, din dreptul ferestrei mele. În fiecare dimineaţă, mai moare puţin. Dar nu aşa cum se stinge orice pom, calm, în linişte, senin, primindu-şi resemnat tăişul sabiei frigului şi mângâierea frigidă a brumei, cu frunzele intrând în zona de galben, trecând prin roşu aprins, apoi roşu stins şi, în fine, atingând ruginiul pal, uscat, adică stadiul disperat al iminenţei căderii. Nu, nu ştiu de ce, el moare schimonosit, icnind nervos, se chinuie, se căzneşte, se contorsionează, parcă l-a lovit o furtună, un uragan, o melancolie funestă, o anxietate devastatoare. Trunchiul i s-a încovoiat, s-a cocârjat ca şi cel al unui bătrân cifotic. Frunzele-i sunt în dezordine, aidoma solzilor unui peşte parcurs cu privirea în răspăr, au ieşit din canonul aşezării „nervuratice”, apoi nu mai sunt galbene, ci cumva de un cenuşiu murdar, putred, infect ca o rigolă nedesfundată de ani şi ani. Pământiu. Tinde spre abstracţiune. E ca un tânăr cu faţa zbârcită, căruia nu-i dai treizeci de ani, ci o sută. Probabil că s-a săturat de moarte. Altă explicaţie nu există. Să moară de atâtea ori şi tot de atâtea ori să învie? E, totuşi, obositor, chiar şi pentru materia vegetală. S-o ia de fiecare dată, mereu, de la capăt, pornind de la verdele crud şi sfârşind în arămiul de clopot? Pesemne că a ostenit, săracul!… O lecţie!

4 decembrie… (h. 17.04)

Nimeni nu mai are nevoie de mine constant, tot timpul, mereu. Nici măcar temporar, ca baby-sitter-ele. Pentru o zi. Pentru o seară. Sau pentru o oră. Când proprietarii se duc la spectacolul care-i face să le zemuiască buzele.

Sunt în urmă cu timpul. Mi s-a şters memoria şi nu mai am ce să pun în loc. Dar, ca pun ceva în loc, trebuie ca mai întâi să trăiesc, pentru ca de-abia după aceea să-mi pot aminti. Dar cine îmi garantează toate acestea? Nimeni.

Secundele mele sunt în vârstă. Mi-au îmbătrânit orele. S-a încreţit pe mine pielea timpului. De aceea, toamna pe care o trăiesc sau o parcurg acum nu se aseamănă cu cea de dinainte. E mai tristă, mai rece, mai umedă, mai pustie, mai scandaloasă. De unde, şi doza de disperare pe care mi-o iau negreşit în fiecare dimineaţă. Ca pe nişte vitamine.

Femeia-conservă: femeia care trebuie să (te) aştepte chiar şi o veşnicie. Şi care, atunci când ajungi să o deschizi din nou (cândva… dacă?!), se dovedeşte la fel de proaspătă şi de caldă precum ai lăsat-o. Dar oare conserva nu închide în ea doar carne moartă?

Există femei care sunt însemnate doar cu un singur stigmat. O unică marcă de înregistrare. Un detaliu care le acoperă în totalitate. Picioare. Ochi. Degete. Sâni. Mers. Râs. Nimic altceva nu mai contează la ele. Doar acest element singular. Iar atunci când o reîntâlneşti, îţi aduci aminte imediat: E râsul acela ca o vomă de petale de flori. Sau: Sunt ochii aceia prin care nu vede, ci te despoaie. Ori: E mersul acela legănat, ca un alean de promisiuni neîmplinite. Sau: Sunt picioarele acelea mai înalte decât cedrii Libanului biblic, nebombardat.

De ce spun asta? Pentru că am întâlnit odată, pe stradă, femeia-zâmbet. Absolut întâmplător şi, mai mult chiar, fără să-mi fac nicio speranţă că m-ar fi văzut. Nici nu mai ştiu cum arăta. N-avea ochi. N-avea frunte. N-avea păr. N-avea sâni. N-avea nimic în afară de zâmbet. Era doar un zâmbet. Drept care, nu l-am reţinut decât pe acela. Iar, dacă o voi mai întâlni vreodată, e posibil s-o recunosc după acest unic element, zâmbetul. Zâmbetul ca o deschidere. Zâmbetul ca extaz terifiant. Zâmbetul ca un sex lubricfiant. Zâmbetul ca o geană sau ca un solz de lumină. Zâmbetul ca o dimineaţă crăcită printre catrafusele eterice ale nopţii.

            Ieri, am simţit că-mi iese un Dumnezeu la subţioară,

            Un ganglion ce mă durea acolo când dormeam.

            Cu cerul s-a rugat de mine să-L văd întâia oară,

            Şi că să nu-L arunc afară, în toamnă, peste geam.

21 decembrie… (h. 16.52)

Mă întreb ce ar trebui să facă un om ajuns la capătul disperării? Cu alte cuvinte, oare ce se află dincolo de barieră, atunci când el se ridică sfios pe vârfuri, ca să privească în ceaţă?

Cred că există trei moduri posibile de a ieşi din (auto)distrugere:

• Să nu stea pe loc. Să bată din picioare. Să mărunţească din buze. Să se agite. Să acţioneze. Să facă (Être ou Faire! – ţi-aduci aminte, pişicherule de domn Malraux?). Să mitocosească. Să bricoleze orice. Să construiască un ceva oricât de mic, oricât de neînsemnat. Dar, mai întâi, trebuie să răstoarne ordinea din statul (şi statutul!) personal, printr-un act de insurgenţă, de insubordonare crasă. Altfel spus, mai la modă, printr-o insurecţie armată împotriva regimului dictatorial al nevolniciei.
• Să nu facă nimic. Ci să stea şi doar să viseze. Aprig. Barbar. Crud. Fără milă. Sălbatic. Până la ultimele şi cele mai mici detalii. Şi să coboare în pivniţa voinţei, acolo unde stau aruncate în dezordine resturile tuturor încercărilor de mai demult. A se reţine: toate timide! Apoi, să aleagă la întâmplare una dintre ele, pe care s-o mai folosească o dată. Pur şi simplu să-(ş)i mai dea o şansă. Ultima.
• Să se dispară singur.

De departe, cea mai inutilă şi lipsită de speranţe soluţie este ultima. Nu te ajută cu nimic. Nu te scoate la niciun liman. Ba, mai mult, te şi încurcă al naibii la Judecata Finală. Unde, fiindcă trebuie să-ţi construieşti foarte abil apărarea, s-ar putea să ai ghinionul să nu mai găseşti resurse. Altminteri, să fii sigur: se vor face cercetări minuţioase şi se vor isca belele mari! Balamuc degeaba.

17 ianuarie… (h. 10.13)

În fiecare dimineaţă, mă trezesc cu un gust amărui de coşmar fugar în minte. Ca un beţiv care nu reuşeşte să-şi amintească ce-a făcut cu o seară înainte. De aceea, astăzi încerc să-mi aduc aminte cum mă simţeam ieri la ora 13.00, după întâlnirea cu (…), care mi-a propus să intru în partidul lui. I-am spus că prima oară am fost intrat forţat, în 1976, iar acum, măcar acum, e vorba de opţiunea proprie. Să mai vedem. Să mă mai gândesc. Să mă mai sfâşii un pic pe dinăuntru, fiindcă nu eram, şi-aşa, făcut zdrenţe! Oare e bine să intru în politică? Oare este moral să fac asta?

Pentru că, în opinia mea, trei sunt motivele pentru care un om se bagă în această troacă, adică îşi pierde libertatea şi intră pe făgaşul supuşeniei totale la servituţi: 1) sărăcia, 2) singurătatea şi 3) mediocritatea.

E sărac şi crede că se va îmbogăţi. E singur şi crede că, odată intrat în masa de membri ai unui regiment, va socializa şi se va împublica, adică va deveni o persoană publică. Şi, în fine, e mediocru, ştie că e mediocru şi, tocmai de aceea, se părăseşte pe sine şi îşi caută un alt sistem de calibrare a personalității, visând că va deveni genial.

Toate aceste repere sunt reale şi verificabile la oricine te-ai uita împrejur. Pentru că mulţi s-au înşelat amarnic în privinţa anvergurii lor.

Mai rămâne, cred, şi un al patrulea motiv: 4) patologia puterii. Mă tem însă că, în ceea ce mă priveşte, virusul acestei boli nu m-a prins în ghearele lui definitiv, ca pe alţii, din păcate internabili. E adevărat, mi-a amuşinat o vreme prin cotloanele voinţei, dar peste un timp m-a părăsit şi m-a lăsat gol. Adică, o persoană obişnuită, banală, plină de stricăciuni omeneşti şi lipsită de perspective mai depărtate decât propriul său lung al nasului.

Singura motivaţie care îmi rămâne mie este dorinţa de spectacol. Acolo se joacă toate comediile lumii şi toate tragediile antice. Acolo întâlneşti miticii, atrizii, juliensorelii, caraghioşii, poltronii, caţavencii şi ceilalţi. Şi, o vreme, râzi de te spargi, ori meditezi la efemeritatea lumii, sau te întristezi la vederea murdăriei ei. Numai că există riscul ca, la un moment dat, să te plictiseşti sau, mai rău, să te lehămiseşti de atâta risipă pe care o vezi. Şi atunci, ca să ieşi din sală îţi trebuie timp mult şi, cert, vor exista pierderi. Nu de ambele părţi, ci numai la mine.

Fiindcă e imposibil să nu te întrebi: cum e cu posologia Răului? Cum să-l administrezi, ca medicament sau ca pedeapsă? Cum e mai bine şi ce e de preferat: un Rău sincer, „bine” definit, dodoloţ şi împlinit sau un Bine scremut, senil, scrâşnit şi başca scos pe nas? Şi luat cum? În ce doze?

Aşadar, o chestiune de rău simţ sfâşie pe dinăuntru această lume: Răul alopat sau Răul homeopatic?

20 ianuarie… (h. 11.21)

Oameni normali din toată lumea, handicapaţi-vă!

Stigmata Harry – D-na Olimpia Junona Stigmann, mare gaşperiţă, oaţă şi şpioancă

Titlu:   O dezvelire la fond (n.n. care a devenit, într-adevăr, titlul uneia dintre nuvelele publicate în volumul „Ca la vecinul bine temperat”, Ed. Brumar, 2013)

Arghirofilie – dragostea d-nei Arghir, de la şase, pentru fiul ei, nenăscut

Aşa cum zgârcitul se bănuie în fondul lui că nu este decât un risipitor, tot astfel generosul se dovedeşte, în realitate, cel care adună mai mult.

A-ţi cerceta „spatele” – studii de dietrologie! – a descoperi ce se află dinapoia ta, trecutul, până la obârşie, până la punctul zero minus infinit, spre a-ţi descoperi, în fine, chintesenţa identitară, „punctu-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii”. Acela care hotărăşte de ce tu, şi nu altcineva, de ce aici, şi nu altundeva, de ce într-un anume moment, şi nu altcândva. Dincolo de care, se află nemărginirea haosului, jocurile întâmplării, mofturile hazardului fără de nicio speranţă. Adică, futu-i mă-sa!

Un roman pe care, din graba de a-l trăi, am uitat să-l mai scriu.

Romanţa cabotinei

Şi-avea un picior foarte frumos…

O cabotină din cea mai fină!

21 ianuarie… (h. 16.05)

Din ce în ce mai mult moartea mi se pare mai considerabilă. Adică de luat în seamă. De luat în considerare, căci de consideraţie nici nu poate fi vorba. Să fim serioşi!

Astăzi, la intrarea în blocul în care locuiesc, a trebuit să fac loc să intre mai întâi un sicriu. Adevărat, nu butaforie. Cu toate cele: din lemn frumos lustruit cu grijă, de o culoare uşor roşietică, căptuşit cu „glazura” de rigoare din dantelă etc. etc. I-am întrebat pe tinerii pompişti funebri cui i se cuvine sinistrul cadou, cine este nefericitul posesor al lozului. N-au ştiut să răspundă. „Citiţi şi ’mneavoastră pe cruce!”. N-am mai stat să fac lectura obligatorie. Am plecat, încercând, pe drum, să întreprind evaluările necesare. Sunt şase etaje cu câte cinci „case” pe palier. N-am aflat unde au mas cei doi talentaţi ciocli. Joc de zaruri. „Noroc”. Întâmplare. Arbitrar. Hazard. Nici nu ştii unde poposeşte moartea într-un furnicar de oameni. La ce uşă dintre cele treizeci s-au oprit cei doi, nu-mi vine să aflu. Cert este că la întoarcere, în lift, am simţit un soi de parfum pe care nu l-am întâlnit niciodată. Considerabil…

22 ianuarie… (h. 15.38)

Întotdeauna când aud despre cineva că e gata să moară sau ca e bolnav de moarte, trec cu delicateţe de la personajul în cauză, alunec un pic cam egoist de la compasiunea în sine ori amintirile ce mă leagă de el, şi trec în ograda mea, cuminte, dar speriat, disciplinat, dar uşor scârbit. Oricum, însă, cu seninătate. Pentru că, nu ştiu de ce, însă am impresia că pot. Cel puţin în momentul acesta. Şi mă gândesc, într-un fel, că sunt mulţumit de viaţa asta (de asta, iar nu de cea pe care aş fi putut s-o am, ceea ce, dintr-odată se zbârleşte părul pe mine, pentru că deja asta e o altă chestiune, asupra căreia am insistat toată „viaţa”, văicărindu-mă sau fantazând!). Şi sunt mulţumit, deoarece am văzut tot ce am vrut să văd. Iar ceea ce n-am putut, mi-am imaginat. Şi tot am reuşit ceva. Ceea ce nu-i chiar de colea! Deci, pe un anumit palier, zic că ar trebui să fiu împăcat. Cu făcutul, însă, am stat mai prost. Foarte prost, dacă e să mă iau după zodia mea foarte energetică.

De fapt, n-am pus în discuţie decât faimoasa dichotomie contemplaţie / acţiune. Sigur că una e să vezi (chiar şi cu ochii minţii!), şi cu totul altceva e să treci neîntârziat la fapte… Faptele! Cum mă scot ele pe mine din sărite! Să luăm de pildă expresia – atât de uzitată atunci când vine vorba de uriaşe confruntări de energii (un război, de exemplu!) – „fapte de arme”. Mă descumpăneşte oribil. Mi se rup toate parâmele cu logicul. Mă împiedic de real ca albatrosul de aripi. Pur şi simplu, nu pot să mi-o explic. Nu-mi pot imagina (şi dacă nici eu nu-mi pot imagina, atunci e clar că avem o problemă!) cum arată „faptele de arme”. În ce constau ele? Cum, adică, fapte de arme? Ai făcut o faptă cu arma în mână? Dar, însuşi gestul de a lua o armă-n mână este un fapt în felul lui. Las’ că expresia de foloseşte la plural, mai multe fapte, mai multe arme (sau invers, mai multe arme, mai multe fapte!). Ceea ce e îngrozitor de nelalocul lui. E aproape chiar o nepotrivire de caracter. E ca şi cum ai spune „gânduri de soare”…

De aceea, mult mai potrivită mi se pare (repet: cel puţin mie, da?!) înlocuirea ei sau, mai degrabă, rafistolarea ei severă, cu seria de construcţii alternative „fantezii de arme” sau „observaţii de arme”. Sau „năluciri de arme”. Sau „cu privirea la arme”. Şi, de aici încolo, drumul e liber. Căci, lărgind cadrul, nu mai e decât un pas până la marea şi meschina epopee a existenţei mele. Se poate ajunge la a contempla orice. Chiar totul.

Dacă uiţi de viitor, pierzi printre degete prezentul. Cât despre trecut, el nu se mai pune, întrucât face parte din prezent. Aşa că chestia aia firoscoasă, cu cine uită greşelile trecutului e posibil să le repete în prezent, este caducă. Un pic oţioasă, parcă. Este aidoma străvechiului adagiu ce căptuşeşte deopotrivă Erosul şi Religia, cum că: „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja!”. Pare ilogic, dar este cât se poate de limpede. Cum să caut, să decelez trecutul de prezent, când eu trăiesc clipă de clipă în acest prezent care înglobează, fireşte, şi trecutul lui? Gravă eroare de percepţie! Iar, din acest moment, ei bine, odată lucrurile limpezite, se poate privi şi spre viitor. Cu seninătate. Cu linişte. Şi cu pumnii strânşi, ca să nu-l risipeşti. Ori să ţi-l fure careva.

Moartea se strecoară parşivă printre noi. Se şipureşte. Se furişează pervers, ca orice moarte. Printr-atâta omenet. Dar ea are o ţintă. „Îmi dai voie?!” – şopteşte răguşită de atâta vorbăraie consumată de-a lungul „vieţii” ei (care intră în „fişa postului”, nu-i aşa? cereri, anunţuri, argumente etc.etc.). Şi îl îmbrânceşte pe cel din faţa sa. „Hooo, boală!!… Unde te-mpingi aşa?” – strigă omul acela ofuscat la culme. Apoi, când întoarce capul şi o vede, devine mieluşel. „Ooo, dar poftiţi, vă rog, poftiţi!…Mai în faţă! E material mult!”. Şi îi face loc imediat. Ca la comandă. „Ascultă comanda la mine!” – îşi aminteşte el numaidecât strigarea sergentului, pe care şi-acuma, după atâta amar de vreme, l-ar da pe mâna ei. Apoi, viclean, se lasă uşor în jos. Chipurile, să-şi lege şireturile de la gheată. Şi rămâne aşa. Înţepenit pe vecie.

Murirea – da, murirea! – e mult mai complicată decât nemurirea. Măcar în cazul nemuririi lucrurile sunt clare şi precise. Nu se moare şi, cu asta, basta! Nemuritor şi rece. Pe când aici, la noi, la muritori, în situaţia noastră toată treaba se complică al naibii de tare… Fiindcă apar pe nepusă masă tot felul de repere, de imponderabile, de care, n-avem ce face, trebuie să ţinem seama. Destin, implacabil, karmă, fatalitate, determinări – toate aceste anexe imposibile ne sunt trimise ca să ne încurcăm unii pe alţii. Să suscite tot felul de dezbateri, să scriem ca înecații poezii sau romane, să ne provocăm amintiri, să ne podidească plânsul etc. etc. Bref! ele fac din murire un adevărat chin. De-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap, nu altceva!

Jurnalul unui camerist (I) poate fi citit aici.