Florin TomaFlorin Toma
25.10.2015

Jurnalul unui camerist

NOTĂ: A existat o perioadă dramatică în viaţa mea, când n-am avut slujbă. Am stat acasă. În casă. În cameră. Nu ieşeam decât să plimb câinele. De aici, a rezultat acest jurnal. Pe care, din modestie, l-am făcut cadou personajului principal al viitorului meu roman, intitulat „O viaţă din ziua lui I. Demisovici”.

 

 

19 iulie… (h. 13.45)

 

Ieri, era cât p-aci să mă apuc de scris. La un cui am fost. La mustaţă am „pierdut”. Mă umflasem îngrozitor şi, deşi m-am pregătit temeinic, adică mi-am aranjat perna de la scaun, am şters de praf biroul, am suflat toate resturile de scrum din tastatură, am dat cu screen clining peste ecranul displayului…în fine, mi-am adus cafeaua în stânga, paharul cu ceai în dreapta, scrumiera în faţă, alături de pachetul de ţigări şi bricheta, ei bine, în ciuda tuturor acestor preparative, n-am putut să mă apuc de scris.

Mă priveam parcă, într-un fel, cu milă. Un biet sărman deposedat de gânduri scrise, lipsit de memorie virtuală, schimonosit de durerea de a fi pierdut totul într-un groaznic accident. Şi, cu toate că omul din faţa computerului, la care mă uitam compătimitor, se dilatase teribil, ca un balon de dorinţă şi aglomerase în el fraze nescrise, faze nestinse, întâmplări uitate, amintiri furişate, note risipite, personaje cu nume frumoase sau atâtea funambule pe care le imaginase tot timpul de câţiva ani încoace, de fiecare dată când închidea ochii sau era treaz, dar cu privirea fixă undeva, spre un punct imortal, el nu putea scrie.

Mi-am dat seama că, dintr-odată, l-a apucat disperarea amestecată cu bănuiala neputinţei şi seducţia îndoielii. Oare pot să mai scriu? Ce trebuie să fac ca să deschid un prim document din folderul „lucru”? Cum aş putea scrie tot timpul şi să refac starea aceea de graţie orgasmatică, atunci când degetele alunecă pe tastatură, în timp ce pe ecran apar minunile pe care numai mintea mea le poate izvodi? Oare voi putea readuce în minte personajele mele dragi pe care mi le-a furat vechiul hard, odată cu moartea lui?

Ultima dată când le-am văzut a fost în atelierul de depanare a unui „specialist tare în computere”, la care fusesem trimis cu recomandare de prietenul meu şi îngerul negru al operei mele, F.I. Poetul nebun de care se leagă două drame ale scrisului meu. Nu el e vinovat, ci poate destinul, care pur şi simplu n-a vrut ca F.I. să vrea sau să poată să-mi fie publicate scrierile.

Prima oară a fost prin 1990-91, când mi-a pierdut cele două volume cu dactilogramele nuvelelor scrise înainte de ’89, „le-am, pierdut, Floricică, asta e, atunci când s-a mutat editura din strada Nuferilor”, „cum, mă Florachis, le-ai pierdut?”, „uite-aşa, le-am pierdut în toată harababura aia din subsol, unde erau maldărele de dosare cu manuscrise!”. L-am mai hârâit la cap vreo câtva timp, apoi am renunţat. Am redescoperit câteva copii şi manuscrise rătăcite, dar ele erau doar în stadiul de proiect realizabil. Apoi, m-am luat cu vremurile cele năvalnice, liniştindu-mă, în scurtele pauze, doar la gândul că pot oricând să-mi propun să scriu altele.

Iar a doua oară acum, după mai bine de 15 ani, în această vară, când Diavolul sau Bunul Dumnezeu mi l-a scos în cale într-o seară la cumpărături şi i-am spus păsul. „Sigur că da, Floricică, se face! Te trimit la cel mai bun specialist din Bucureşti în recuperarea hardurilor!”. Ajuns acolo, l-am văzut pe „omul” cum încearcă diverse trucuri, apoi a recurs la un gest teribil. Îngrozitor. Care m-a electrocutat pur şi simplu. Şi căruia, nu ştiu de ce, nu i mă puteam opune. A rupt eticheta de pe agregat şi l-a desfăcut. Acolo, pe masa aceea, în faţa ferestrei deschise. Cum eu auzisem că maşinăria nu trebuie demontată decât într-un mediu vid, fără niciun pic de praf şi la adăpost de orice influenţă electromagnetică, am încercat un contraatac timid: „Dar nu cumva nu trebuia să-l… demontaţi. Fiindcă ştiu că…”. „N-are, dom’le nici pe dracu’! Ia veniţi încoace şi uitaţi-vă! Vedeţi braţul ăsta, e ca la pick-up, cu un fel de ac care citeşte discurile, adică informaţiile!”. „Da, şi…?” – m-am apropiat. „Eiii, ăsta s-a strâmbat…Lăsaţi-l aici şi să văd dacă pot face ceva!”. Mi-am lăsat faţa până aproape de discurile care străluceau şi m-am privit în ele, cu emoţie, dar şi cu mândrie, ca într-o oglindă. A fost ultima dată când am putut vedea, fizic, dar cu ochii minţii, tot ceea ce scrisesem eu zi de zi, în ultimii cinci ani, de când mă retrăsesem acasă, la „masa de lucru”. Exact ca în clipa premergătoare morţii, atunci când îţi revezi viaţa, cu toate detaliile ei, de la început şi până la sfârşit, precum într-un film pe a cărui ultimă fotogramă scrie „The End”.

A doua zi, „specialistul” m-a sunat şi mi-a spus că n-a reuşit şi că să mă duc să-l iau. Era ca în celebra nenorocire umană, când de la spital eşti chemat de la secţia de chirurgie, pentru că „l-a închis la loc” pe pacient şi ţi-l „dă acasă”. Ultima încercare la firma la care ar fi trebuit să mă duc de prima dată, absolut serioasă, cu garanţii şi cu condiţii tehnologice de vârf (dar şi cu costuri pe măsură, în cazul succesului!) s-a soldat cu un eşec „din prima”. „Păi unde e eticheta? Ca să vedem ce tip e, ce producţie, ce an, ce lot, ce parametri…etc. etc…Aaaa, şi spuneţi că a fost desfăcut deja?…Să ştiţi că sunt slabe speranţe!”. În aceeaşi zi, seara, la telefon, s-a semnat sentinţa: „Să ştiţi că n-am putut face nimic. Dacă l-aţi fi adus aici de la început, da! Era altă treabă. Dar aşa, el a fost demontat, iar discurile au fost zgâriate…Chiar şi un fir de praf dacă a intrat acolo…!”. Mulţumesc, altădată voi veni la dvs. Voi alerga într-un suflet cu hardul în dinţi, în cel mai scurt timp! Nici nu m-am mai dus să-l iau. E tot acolo, în mintea mea, curat, limpede, sănătos, puternic şi cu toate cărţile mele în cap.

Sunt, de atunci, nouă săptămâni de suferinţă.

Durere, apoi revoltă, după aceea resemnare şi iarăşi, de la capăt, din nou durere, revoltă, urmate de resemnare. În prima perioadă, credeam că pot exorciza răul (ba mai mult, eram convins că, cu cât destăinuiam mai des suferinţa, hardul era pe cale să se însănătoşească!), le povesteam tuturor cunoscuţilor, prietenilor, nenorocirea mea. Şi, de fiecare dată când ne despărţeam, ei bătându-mă cu tristeţe pe umăr („Hai, lasă, nu-ți fă griji, eu ştiu că poţi…ca-n nenea Iancu, ştiu că poţi, trebuie să poți… să scrii la fel. Ba chiar mai bine!”), simţeam cum îmi revine roşeaţa în obraji. Totul ţinea însă până acasă, când, în faţa computerului (între timp, îmi montasem un hard nou!), descopeream că pe desktop nu exista niciun folder cu numele meu. Degeaba căutam. Era gol. Empty. Canci! Şi iarăşi mă apuca, normal, de toate aţele şi-aşa fragile ale sufletului meu, disperarea. Astfel că, mai apoi, m-am hotărât să nu le mai spun nimic. Doar aşa, ocazional, câte cineva, care uitase probabil sau nu-l interesase subiectul dramoletei mele, se trezea să mă întrebe dintr-o politeţe crispată şi minimală: „Da’ cu… hardul… ce-ai făcut?”. Gestul meu scurt din mână, a lehamite, îi spunea totul. Iar el schimba vorba…

Peste alţi 15 ani, vreau doresc din tot sufletul să-l întâlnesc pe prietenul meu, poetul nebun F.I. (al cărui adevărat nume de familie, mi-am adus aminte, este Râpă… nu-i aşa că am pus de o premoniţie frumoasă?!). Doar aşa, ca o altă fandoseală a destinului. Sunt pur şi simplu curios de la ce rubrică mă mai şterge!

Şi, deodată, ieri, m-am privit cu atenţie. Eram gata. Ca un pilot de avion sau ca un astronaut într-o navetă spaţială, aşteptând să se încheie odată numărătoarea inversă. 3, 2, 1…, dar, brusc, Hold it! Abort!… Lansarea se amână. S-a descoperit un defect la unul dintre motoare.

 

14 septembrie… (h. 12.35)

 

Fenomenal cum poate să lucreze visul în vis! Ce mecanisme delicate şi fine se pun în mişcare, cât de rafinate pot fi răstălmăcirile şi la ce nivel de subţirime epică pot ele lucra!

Azi-noapte am visat că mă întâlneam cu prietenul meu, Doctorul. Şi, bucurându-ne împreună de revedere, i-am spus: „Extraordinar cum se mişcă visele astea! Aş fi în stare să cred, deşi până acum nu puneam temei pe ele, că ele, visele, se adeveresc!”. „Adică?…” – a întrebat el. „Păi e foarte simplu. Am visat azi-noapte că mă întâlnesc cu tine. Şi, iată, ne-am întâlnit!…Fenomenal cum poate să lucreze visul în vis!”.

Doamne fereşte, să nu i se fi întâmplat ceva rău!

 

16 septembrie… (h. 17.10)

Este exact ca în viaţă, dacă e s-o spunem p-a dreaptă. Dom’le, în viaţă, e simplu. Trebuie să vorbeşti, să ai ceva de spus. Chiar dacă sări peste rând, chiar dacă mai calci un pic peste cadavre, chiar dacă ţi-e mai peste mână sau te podideşte târşeala, asta e! Atunci când ajungi acolo, în faţă, trebuie să te ţii de cuvânt. Ai ceva de spus, spui. Să fie primit! N-ai nimic de spus, adio şi n-am cuvinte! Altul la rând, că e o coadă de nu i se zăreşte capătul. Şi-n plus, e plină lumea de muţi…

Şi-apoi, cine Doamne iartă-mă eşti tu, ca să le ai pe toate? Şi aia, şi ailaltă, şi-n căruţă, şi-n teleguţă, şi, mă rog, cu dânsa-ntr-ânsa, şi, dacă se poate, cu sufletu-n rai!…Ştii că eşti bine?! Mai ales că tu nu eşti decis nici măcar în ceea ce te priveşte. Ba că eşti singur şi ai nu ştiu ce sfâşieri datorate ecoului, ba că de ce nu eşti singur, ca să fii lăsat să te introspectezi. Ce naiba, hotărăşte-te! Tu te-ai luat cu trăitul degeaba şi nu mai ai timp să-ţi scrii diagnosticele. Sau, din nu ştiu câte motive, fiindcă ai explicaţii la toate, pur şi simplu uiţi să scrii ceea ce tu te mărgineşti să spui doar în gând. Păi crezi că cu gândul avem noi treabă, domnule, noi, Comisia de Administrat Dovezile?! Noi n-avem treabă cu gândurile, domnule, fiindcă, altminteri, n-am avea obiect de studiu, n-am avea ce probe să administrăm. Că ai trăit într-un fel, iar nu altfel. Că ai făcut astea, iar nu pe celelalte. Că ai fost la un moment dat acolo, şi nu dincolo. Că ai iubit-o cândva pe femeia aia, în loc s-o iubeşti pe cealaltă, de lângă ea.

Domnule cum te cheamă, păi gândurile nici măcar ţăndări nu sunt, dom’le, că măcar din alea am putea să reconstituim „obiectul”. Gândurile sunt ca fumul, drăguţă. Ca bufeurile. Sau ca vânturile. Dai unul-două, hai maximum trei, că doar n-oi fi aşa de bolnav, după care gata! S-au dus, s-au risipit mai abitir decât, mai ales dacă sunt şi negre, gândacii de bucătărie atunci când aprinzi lumina. Cum să le mai prinzi? Sau să le striveşti măcar. Cel mult e posibil să le aduci în minte, adică să-ţi aduci aminte. Dacă poţi. Că, dacă nu, „time, please!”, a expirat timpul.

În parc, este o seară subţire şi rece de toamnă. Răcoarea aduce cu ea şi le împrăştie ordonat, pe fiecare bancă, toate parfumurile coapte la subţioara fierbinte a verii trecute. Le rarefiază frumos, cinstit şi lăutăreşte, apoi le depune pe umeri, pe gât şi pe spinarea celui care adastă. Ca pe nişte noduli varicoşi de gheaţă, ce conţin durerea de mai târziu care va cuprinde întregul corp. O durere acum însă incipientă şi, ceea ce poate părea paradoxal, plăcută. În faţa atacului ei delicat, n-ai cum să te aperi decât învelindu-te cu fantasme. Cu plăsmuiri care te înfăşoară, ca pânzele de păianjen muştele de-o zi.

Cabină telefonică pe lângă care trec. Uşile batante, normal, deschise. Un bărbat urlă în limba italiană. Pur şi simplu, vorbeşte pe nerăsuflate. Mă opresc, prefăcându-mă că-l aştept pe Tommaso şi mă uit curios la el. Îmbrăcat în costum. Cravată. Toate cele. Doar că în picioare poartă papuci de plastic albi. Şi ciorapi negri. Vorbeşte incontinent, turuind într-o italiană credibilă. Unde mă aflu, Doamne? În ce piesă absurdă mi-e dat, fără voia mea, să fiu personaj?

 

18 septembrie… (h. 13.52)

 

De dimineaţă, o scenă care m-a marcat toată ziua.

O femeie frumoasă, tânără, cu un buchet scump de flori în mână. Până să traverseze, am răgazul s-o „devizajez”. Vârsta 32-33 de ani, genul matur cu bună ştiinţă de toate farmecele, elegant îmbrăcată, părul blond puţin peste umeri, un pic de breton ciufulit savant, faţă luminoasă, nas ascuţit, uşor în vânt, picioare longiline, lanţ de aur deasupra gleznei drepte, mersul elastic şi perfect conştient de naturaleţea aţâţării pe care o împrăştie împrejur (chiar şi la ora aceea matinală, se mai găsesc amatori!).

Am convingerea că se îndreaptă spre una din maşinile parcate vizavi. Încerc să ghicesc. Îmi iese la fix. Un Volkswagen Touareg, unde, pe bancheta din spate se găseşte fiica, un îngeraş blond de 7-8 anişori, care priveşte tristă prin geamul ce o protejează de realitatea aceasta murdară. Lângă copil, bunica (tot blondă, nasul tot în vânt ca şi fiica ei care acum traversează grăbită!), doamnă fixată lax între 50 şi 55 de ani. Femeia deschide uşa din spate, îi dă mamei sale buchetul de flori, după care escaladează muntele de fier negru, spre scaunul şoferului. Profit de necesităţile lui Avrămuţ şi mai adast o clipă, spre a-mi desăvârşi observaţia. Se așază comod pe scaun, îşi trage puţin fusta sub ea, priveşte o clipă intolerantă realitatea mizeră a străzii, apoi îşi pune centura de siguranţă şi porneşte.

Mai apuc să văd cum bolidul demarează în trombă şi, ca fotograma unui film, trece în viteză aceeaşi figură sfâşietor de tristă şi rece a fetiţei. Ţinută cu aroganţă la adăpost şi ferită de toate relele acestei lumi lipsite de perfecţiune. În prima fracţiune de secundă ni se încrucişează privirile. A doua fracţiune a aceleiaşi secunde este dedicată mamei, care, din poziţia oblică în care se află, întoarce şi ea capul, dar brusc, în direcţia în care privise fetiţa. Datorită mişcării rapide, părul ei blond acoperă imaginea, ca într-o fotografie mişcată. Apoi, fortăreaţa neagră a Touaregului ia viteză şi dispare ca o nălucă.

Ce mă fac eu acum? – mă gândesc. Căci sunt complet „désemparé”, cum se zice pe Sena. M-am legat brusc de femeia asta, aşa pe niciun fel de pusă masă. Cine e ea? Ce face? Unde se ducea (probabil cu copilul la şcoală!)? Cum a cumpărat Volkswagenul, în leasing sau cu banii jos? Unde munceşte? Ce lucrează? Cine-i place mai mult, Annie Lennox sau Cesaria Evora?

Şi de ce, la vârsta asta măricică, 32-33 de ani totuşi, poartă un lănţişor de aur la picior, ca micile web-curviştine? Se iubeşte atât de mult pe ea însăşi? Are o părere prea bună despre ea? Fiindcă în mod cert se respectă foarte mult, dovadă grija cu care se admira într-o oglindă invizibilă, înainte de a traversa strada. Apoi, de ce la piciorul drept, şi nu la stângul? Nu ştiu, o fi cumva vreo regulă talismaniacală?

După aceea, aş fi tare curios să aud ce fel de glas are. Mai acut, mai grav, mai catifelat, mai timbrat, de-a dreptul spart ori pur şi simplu răguşit. Sau te pomeneşti că vorbeşte pe nas, în urma unei deviaţii de sept nazal, dând impresia că e mereu răcită (precum actriţa americană Meg Ryan!)?

Şi apoi, cum o cheamă (numele de familie nu mă interesează deloc, fiindcă oricum nu e al ei)? Pentru că eu aveam impresia că se numeşte Iulia (nu ştiu de ce, dar Iulia mi s-a părut a fi cel mai potrivit, atunci, de dimineaţă!). Acum la ora asta, însă s-ar putea să o cheme altfel. Raluca. Ori Monica. Sau, de ce nu, Corina sau Cerasela?

Bun, dar bărbatul ei, oare ce-i cu el? Unde e? Nu trebuia el să fie cel care conduce maşina asta de „fiţe”? Şi-apoi, dacă tot am adus vorba, ce fel de om e? Puternic, plenar şi incandescent ori pipernicit, clorotic şi de gheaţă? Veşnic încruntat ca un bolnav cu colecistu-n piuneze sau haios, spiritual şi „de gaşcă”? E ocrotitor şi calin, genul coleg model, soţ ideal şi tată grijuliu? Sau o vită mută şi insensibilă, care vine acasă din an în paşte, fiindcă trăieşte cu secretara lui de la firmă? E un tip foarte bine şi un pic grisonnant, uşor trecut de 40, de să pici, nu altceva („fată, da’ bine arată Virgil al tău!”)!? Ori o namilă morocănoasă, înalt ca un dulap vorbitor la fel de des ca şi peştele.

Şi, hai s-o spunem şi p-asta, atunci când se iubesc, mă rog, când se fac, pe ceaşafurile scrobite de olandă (ce-i zgârie ei plăcut spatele, mai mereu, ori genunchii, atunci când stă altminteri!) de pe patul uriaş din dormitorul acela ca o sală de aşteptare, de penthouse, scăldat într-un alb farmaceutic… în fine, oare cum „se exprimă” ea, ca să zic aşa? Geme alene, lăsându-se mofturos şi moale pătrunsă de un sex stresat, obosit şi disciplinat în a-şi face temele familiale? Miorlăie sinistru, ca o pisică în călduri, reuşind să articuleze, printre mârâituri de plăcere singurele cuvinte alese în momentul acela: „Mai vreau!… Mmmmai vreau!”. Ţipă atroce cu gura înfundată în căuşul pernei de puf? Sau abia reuşeşte să şoptească printre buzele arse de dorinţă acele cuvinte potrivite…”acolo!…aşa!..e bine!” şi, mă rog, celelalte, ori, Doamne fereşte, porcoase (în timp ce, normal, bărbatul face apeluri disperate „Şşşşt! Că ne aude aia mică!”)?

Pe urmă, tot aşa, fiindcă am ajuns să ne cunoaştem cât de cât, ea ce fel de temperament are, destrăbălata, în dragoste? E vulcanică şi nestăvilită, cu dorinţa aprinsă în orice moment şi oriunde s-ar afla, în orice loc din casă („Nu eşti sănătoasă – râde el – poate vine mama!”)? E nebună de legat, chiar pe hol, la intrare, abia închizând uşa de fier masiv şi lăsând să-i scape jos, pe pardoseala de gresie, poşeta „Louis Vuitton” şi cheile, fără absolut niciun preludiu şi fără nimic pe dedesubt, exact acolo, lângă cuier, agăţându-se cu mâinile de trenciurile atârnate şi rupându-le găicile? Sau în baie, imediat ce el s-a terminat de bărbierit şi ea s-a ridicat de pe bideu, apoi cu spatele sprijinit în uşă, zburătăcind isteric din mâini, neputând să se agaţe de faldurile halatului şi horcăind şoptit: „Dă drumul la apă, pramatie, ca să nu se audă!”? Ori aproape că leşină de extaz şi hăhăie din ce în ce mai stins, în vreme ce, în răstimpuri, abia poate să înghită în sec, cu gâtul năpădit de cojile de plăcere, răpusă fix pe masa rece din bucătărie de lumina cromată a lămpii de tavan?

Sau, cu totul şi cu totul din contră, oriunde s-ar întâmpla toate aceasta, în dormitor, în hol, în debara, în cada cu jacuzzi, pe terasă, în dinning-room, ori în maşină, într-un luminiş de pădure sau o toaletă de restaurant, ea, Iulia, Raluca, Monica ori Corina sau Cerasela, este de fiecare dată mai inertă decât o pensionară de la „Medico-Legal” şi mai dezabuzată decât Sue Ellen? Iar, când este chemată la „datorie”, ca să pară sextaziată atunci când trebuie să se lase pătrunsă, are grijă să se îmbibe zdravăn cu „call me simple, Jack…”? Sau, mai mult, în timp ce el îşi desăvârşeşte întreaga mecanică „plaquée sur le vivant”, ea se supune docilă şi nepăsătoare ritualului, fiind preocupată, printre suspinele amabile scoase cu grijă, să-şi privească fie unghiile, remarcând că uneia dintre ele i s-a cojit uşor oja, fie o inexplicabilă scamă neagră pe tapiţeria café au lait a banchetei din faţă?

Apoi, nu-i aşa, dacă tot am trecut cu bine noaptea, oare cu ce fel de halat se îmbracă şi coboară imperial cu picioarele goale pe scara de lemn a livingului, ca să ajungă în bucătăria nichelată, ca de restaurant de cinci stele, unde pune de cafea la filtru, apoi pregăteşte micul dejun al familiei şi, la urmă de tot, sandviciul de şcoală al fetiţei? Acela de tafta, care stă mereu pe tăblia patului, mulat splendid pe corp, lăsând să i se lumineze jumătatea de sus a sânilor abia ţinuţi în frâul decolteului, iar mai jos, să i se ghicească curbura pântecului sătul şi fesele comode, tremurând uşor? Sau, dimpotrivă, celălalt halat, acela pluşat, alb, călduros, în care întotdeauna se înfofoleşte bine, ca o ursoaică polară, după ce mai întâi l-a înhăţat iute de pe cuierul aflat pe uşa băii?

Mai departe, tot aşa, doar de curiozitate (şi ne oprim aici cu detaliile intime!), mă întreb oare ce fel de tampoane foloseşte? „Allways ultra sensitive” cu aripioare sau „O.B.”?…

 

De aici, o idee!…În fiecare dimineaţă, naratorul trece pe lângă CEVA (nu ştiu ce…un stâlp, un loc anume, o maşină, o cabină telefonică…etc. nu ştiu, mai căutăm!) şi îi revine (dar nu în minte, ci real, aievea!) acea femeie blondă. Mereu la fel îmbrăcată. Tot timpul proaspătă. Neschimbată. Revine şi, astfel, aflăm toate problemele ei. Iar ea vorbeşte cu el la timpul prezent. Numai la timpul prezent. Ca şi cum ar fi mereu cu ea, lângă ea, alături…

Stil: din întrebări, se poate naşte povestea acelei femei!!!

 

(NOTA aceasta a devenit, între timp, o nuvelă, ce face parte din volumul „Ca la vecinul bine temperat”, Ed. Brumar, 2013)

 

10 octombrie… (h. 12.47)

 

(INTRO: Întotdeauna te-au excitat vorace subţiorile femeilor, fireşte, doar atunci când s-a ivit ocazia să-ţi fie oferite goale, fără jenă. Fireşte, nu mai mult decât sexul, ci, mai exact, ca o premoniţie a acestuia. Deci, nu atât previziunea lui, cât certitudinea acuplării ca etapă necesară a unui şir de evenimente normal.

Repet: normal. Fiindcă, dacă, în schimb, s-a întâmplat ca ele să-ţi fie ascunse văzului de către jerseul prăzuliu ce înghiţise în el mica sudoare de după o zi întreagă, ce să-i faci, o întreţinere axilară neglijentă, apăruse acolo, în seara aceea de iarnă confuză şi tuberculoasă ca şi gândurile tale atunci, chiar şi o dungă de umezeală lată cam de un deget, amirosind uşor a ceapă iute amestecat cu parfum franţuzesc, atunci sexul s-a fărâmat. S-a dus dracului. N-a mai contat defel. A ieşit din calcul. S-a exclus singur şi fără explicaţii.

Ba da! Există o explicaţie, bolnavă poate. Disfuncţia ta olfactivă (n-ai ce face, celulele mucoasei tale nazale percep orice miros de câteva ori mai pregnant decât este normal!) a retezat într-o fracţiune de secundă, ca şi securea călăului, excitaţia sexuală. Dintr-o acumulare ameţitoare, ca a unui vulcan ce stătea să erupă, funcţia libidorinţei tale clocotitoare scăzuse, la fel ca mercurul dintr-un termometru aşezat pe o crustă de gheaţă, până aproape de zero.

Fapt penibil urmat de situaţia jenantă ce apare în astfel de cazuri: ea se ridică în coate, te pătrunde dureros cu drugii verzi ai privirii (ca o copie a actului atât de aşteptat, însă răsturnat, ca într-o oglindă!) şi te întreabă sfârşită: „Ce s-a întâmplat?!”. Apoi îşi trage la loc poalele fustei răvăşite peste pulpele goale.

Tu nu-i răspunzi, îţi încovoi privirile înăuntru şi te ridici brusc de pe pat. Te întorci (normal, eşti pudic!), tragi fermoarul de la pantaloni şi laşi marginile cămăşii aşa ieşite în dezordine, ca să ascundă şi mai bine pata ivită într-o parte. Cu alte cuvinte, printr-o blestemată contrapondere, se întâmplase, totuşi, ceva: o hipersensibilitate deplânsă toată viaţa se transformase într-o victorie tristă, de care în momentele acelea aveai cea mai puţină nevoie. Fără să simţi nimic. Fără să fii anunţat de niciun muşchi circular din câte or exista acolo, de nicio zbatere a vreunui nerv ce se presupune că-ţi dezvoltă armonios fiziologia, aproape ca la o pierdere discretă de urină. Sau ca o flatulaţie nocturnă. Şi te răsuceşti iute cu spatele, privind spre fereastră la zdrenţele unei nopţi ce părea la începutul ei atât de reuşită. Într-o încercare ce putea fi victorioasă, tu te-ai iubit doar pe tine.

Altfel spus, ratarea mai mult decât perfectă, ale cărei motive nu vor fi fost niciodată lămurite. Laşitate? Malentendu? Destin pus cu capul pe tăietor? Silă? Oboseală? Teamă de pierdere? Sau premoniţia păcatului nefericirii? (Borges: „Am comis cel mai greu păcat din câte poate comite un om. Am fost nefericit!”) Nici acum nu ştii (însă tare ai avea nevoie de o explicaţie, chiar dacă e prea târziu!). Apoi, îţi strângi febril bagajele, îţi pui cărţile în traistă şi, fără niciun cuvânt, pleci. Uşa se închide în urma ta ca o ventuză rece şi moale. Un pachet de trecut mucilaginos trântit pe pavimentul timpului care a încremenit.

Fireşte, memoria ta, pârdalnica dar şi draga de ea, poate trece lesne peste tribulaţiile extra-vagante ale acelei nopţi (cred că, până la urmă, tot de la nervul vagului ţi se trage!), deşi ele sunt la fel de interesante.

Să părăseşti apartamentul acela în care, cu numai câteva ore în urmă, aveai promis totul (chiar şi imprevizibilul!), să cobori în fugă scările până la parter, iar acolo să constaţi, blestemul continua imperturbabil!, că nu poţi ieşi din clădire. Că pur şi simplu eşti blocat. În continuare. Blocajului cu care părăsiseşi apartamentul i se adăuga blocajul fizic în scara blocului cu zece etaje. Regulă. Uşa de la intrare se încuia la orele 22.00. Locatarii posedau fiecare câte o cheie.

No man’s land blestemat.

Nu te puteai întoarce, pentru că nu voiai să reintri în coşmarul (inconfortabil ca orice înfrângere onirică!) al unei femei aprinse până la incandescenţă, însă ultragiată până la umilinţă. Şi tocmai ea, care nu era una dintre cele să se lase terfelită „justement dans son amour propre”. În plus, oricum acolo nu mai aveai ce face. Piesa se terminase. Aerul de farmec se golise. Decorul fusese scos. Actorii daţi afară sau retraşi cu sfială. A o mie şi una noapte fusese sfâşiată. Vraja se deşirase vertiginos şi nu mai aveai niciun chef s-o rebobinezi. Tu voiai doar atât. Să revii în cercul tău de ego-libre, din care evadaseşi ca un naiv. „Promesse de l’aube”, aiurea! Tu trebuia să fugi. Să uiţi. Să ştergi povestea din hard-disk. Erase. Delete. Şi care-i problema?! Încă un război ce nu v-a fi avut loc, „faute de combatants”.

Dar, în acelaşi timp, nici nu puteai ieşi afară, ca să te pierzi în noapte, ca un pungaş ce părăseşte un festin de la care nu s-a ales cu nimic. Unul sau doi trecători întârziaţi te priveau nepăsători cum încerci zadarnic să deschizi uşa.

Şi atunci ai început să faci cercetări, firesc pornind de la informaţiile de pe avizier. Cine este administrator. La ce apartament locuieşte. Şi ai sunat la o uşă de la parter. „Cine e?” – s-a auzit glasul unei bătrâne speriate, apoi lătratul unui câine. Scandal. Se aprind luminile de la vecini. „Ştiţi…eu…aş dori…!”. „Du-te, dom’le, că sun la secţie!”. Haloimăsul (glasuri dogite, lătrăturile câinelui, sonerii de telefoane etc.) face să răsară printr-o uşă în sfârşit deschisă, personajul căutat. Garantul izbăvirii tale. Un bătrân în halat de molton, fes cu ciucure în cap, pâslari în picioare, ochelari cu ramă de baga pe nas. Băţos cocârjat. Probabil fost colonel. Se uită la tine bănuitor şi regretă că nu mai are pistolul în dotare. Intraţi împreună în holul apartamentului său, cu uşa de la intrare întredeschisă. Se mai linişteşte când vede chipul tău devastat de eşec, lipsit de apărare. Moluscă speriată ieşită dintr-un Waterloo de cartier.

Dialog sec. Explici aproximativ, insistând pe tema tânăr-aventură-taina iubirii-negreşit plecat acasă-pericol iminent-părinţii trebuie sosească. „La ce apartament, drăguţă, ca să ştim şi noi?”…Pretinzi discreţie. Nu spui. Meseria? Îi arăţi cărţile. Te legitimezi. „Şi de ce nu te duci înapoi?”. Faci apel la solidaritatea bărbaţilor. Tresărind, scânteie ochii! „De acord, dar mai întâi să-ţi iau datele din buletin!…Dacă se întâmplă vreo belea?”. Stai, te uiţi. Mai uşurat cumva, deşi vezica ţi-e plină. Hol auster. Bec chior, de 40 de waţi. O măsuţă stacojie de parf pe care s-a lipit o vază cu flori de un secol. Un frigider mic şi îngălbenit. Cuier pe care sunt atârnate două mantale kaki. Una de fâş, cealaltă de postav. Fiecare pe câte un umeraş. Dedesubt, o pereche de bocanci lustruiţi. Scrie atent. În picioare, pe perete. Termină mulţumit. Împătureşte solemn foaia de dictando, o pune cu grijă sub vază. Ia o cheie dintr-un cui şi îţi arată printr-un gest al capului uşa. Paşli! Te conduce politicos, ba chiar, dintr-un puseu de afecţiune faţă de un răcan, te ia pe după umăr. Descuie uşa grea. Un pumn de ger necruţător vă izbeşte pe amândoi în faţă. Te învineţeşti de satisfacţie. Mii de mulţumiri. Te încurajează: „Să ştii, băiete, că tot aflăm noi cine e amoreza!”. Ieşi. Fluturi mâna către binefăcător. Apoi ridici ochii. La etajul patru e o lumină ca de acvariu. Fulgere verzi, probabil. După care, dispari în noapte. Pentru o viaţă. Mestecat de fălcile întunericului îngheţat. Chiar şi acum, când îţi aminteşti, nu ştii de ce, dar tremuri. De frig? Sau de spaimă?..

De aceea, ai convingerea şi astăzi, că, dacă, după ce priviserăţi aproape o seară întreagă pe fereastră, stând în picioare, unul lângă altul, comentând din obscuritatea camerei întunericul păros ce se lăsase peste oraşul trist şi scheletic, apoi îmbinând la întâmplare jocuri de cuvinte sprinţare cu mâini îndemânatice reci, reptiliforme (nu poţi să uiţi degetele ei nevrotice, scurte şi roşii, ascuţite şi terminate în nişte unghii mici, purpurii, ca nişte gheare delicate, degete pe care nu le-ai mai întâlnit niciodată de atunci!) şi râzând cu gura până la urechi despre pederaştii fraţi Coriolan şi Pégase Desmaret, cu care-i asemuiaţi în batjocură pe doi colegi, ei bine, atunci când ai aşezat-o în pat, prin concesia ei, căci ea chicotea lasciv, dar lucid (ghicind în ochii ei nu dorinţă sau uimire, cum se întâmplă în astfel de cazuri, ci o curiozitate uşor entomologică!), tu nu erai nu atât nesăţios, cât mai ales simţeai nevoia, nu ştii de ce – sau ştii foarte bine, trebuie să recunoşti, pentru că chiar şi în acel moment ea te domina cu brutalitate, implorându-ţi reciprocitatea! – de a te cuibări protejat de subţioara ei caldă şi îi lăsai măcar răgazul de a-şi scoate bluza de jersé prăzuliu ori poate dacă aveai inspiraţia să faci asta tu singur, ajutând-o doar să-l tragă apoi peste cap, nu conta cum, fie încet, profesionist şi temeinic, bazându-te pe frustraţia aşteptării (fiindcă, slavă Domnului, ea ştia bine ce-i asta!), fie sfâşiindu-l nerăbdător, oferindu-ţi însă privirii o singură imagine, cea a axilelor ei îmbrumate – e limpede că transpiraţia s-ar fi transformat atunci, pe loc, sub ochii tăi uluiţi, în broboane calde de rouă inodoră, prefigurând, sunt sigur, turbiscenţa sexului ei lacom pe care, iată, s-ar putea să dispari de pe lumea asta fără să i-l fi gustat vreodată! – eşti absolut sigur că altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile.

Ai fi dat, în sfârşit, o lovitură de maestru Destinului. L-ai fi desprins definitiv, ca pe o etichetă, de imaginea preconcepută ce ţi se lipise de meninge în legătură cu acea femeie. Şi capul ar fi funcţionat normal. Şi sexul ar fi decurs perfect (aşa cum s-a dovedit după aceea, de nenumărate ori, deci nu erai suferind!). Iar viaţa ta, fără nicio îndoială, ar fi curs altfel.

Dar cum, altfel?…– ai vrea totuşi să ştii. Nu cumva deveneai doctor în nefericicultură? N-ai cum să afli, însă îţi poţi imagina. Pentru că nimeni şi nimic nu te poate opri de la acest fantasmagoric exerciţiu de proiecţie. Nici măcar decenţa sau discreţia.

Or, aşa, ce să vezi?! La o săptămână după acea noapte valpurgiastică, ea a dat lovitura la bursa de valori umane: s-a măritat cu unul din „fraţii Desmaret”. A fost un semn pe care hoţoaica ţi l-a făcut cu ochiul. Dar cu care din ei, oare? Cu Coriolan sau cu Pégase? Despre care ai aflat mult mai târziu că îl înşela cu o fervoare aproape isterică. Oriunde, oricum şi cu oricine (ca într-un tablou de Douanier-Valmeşu’!!).

Şi atunci, ţie ce-ţi mai rămâne, măi amărâtule (adică înecat în munţi de amar)? Acum, când, aidoma singurului brancardier din „Spitalul amorului” care eşti, tragi targa pe uscatul timp în care nu mai rodeşte nimic, iar toţi pacienţii au murit. Nu-ţi rămâne decât o firoscoasă (dar focoasă!) lamentaţie a memoriei, care a făcut să îngheţe acel tablou pe crusta unui neuron ce stă să moară. Acolo, la loc dosit de ură şi de spaimă, cu toate anexele necesare de lumină, blestem, culoare şi viciu. Aşadar, dă-i drumul, ce te costă?!…

Oooo!, mersul ei felin-lasciv de hetairă inteligentă! Acel mers al unui carnasier unic ce-şi ademeneşte cu o aroganţă rece, în fiecare moment, prada. Acei paşi molcomi, siguri de ei, unduiţi de şoldurile ca nişte cupe elastice de plăcere promisă, ce trag după ele privirile slabe. Precum un mănunchi de fire nevăzute de dorinţă cerşindă şi respectuoasă de pieire. Ce mai încolo şi-ncoace, un jaf de iubire, trăsnind discret a pucioasă!)

(NOTA aceasta a devenit, între timp, o altă nuvelă, din acelaşi volum)