Florin Toma
Relaţie asupra călătoriei ce o am făcut cu viaţa aiurea
Iată că facem ce facem şi tot la domnul Marius ajungem!… Domnul Marius Issert, primarul comunei Saint-Paul-de-Vence, vreme de o jumătate de secol. Nu reuşim să trecem deloc de el şi de cartea lui cu poveşti (Souvenirs d’un maire, 1945-1995), de fapt, întâmplări adevărate petrecute sub ochii lui. Unele simpatice sau comice, altele mai serioase sau mai grave. Dar toate subliminând un sens puternic şi consistent: a fost cel mai iubit primar al locului, o legendă, un ctitor, un întemeietor. De fapt, părintele unui Saint-Paul modern, ce va deveni emblemă a Franţei Meridionale, cel mai vestit „village perché” din departamentele Var şi Alpii Maritimi, una dintre cele mai preţioase bijuterii azureene. (NOTĂ: De fapt, atunci când vorbeşti despre Coasta de Azur, e foarte riscant să construieşti ierarhii, te-ncarci de mari păcate dacă faci clasamente. Acolo nu există mai mult sau mai puţin frumos. Acolo există doar o singură însuşire. Absolută: magic. Sudul Franţei nu poate coborî sub linia ce defineşte magicul. Orice glisare în jos este ori falsă, ori ignorantă. Malefică nu poate fi în nici un caz, fiindcă nu poţi fi răutăcios cu splendoarea!).
Deci, o sumă poveşti gustoase, crocante şi încărcate de pilde… De pildă:
La un moment dat, un regizor american vine la primar şi cere încuviinţarea de a turna un film publicitar pe locul numit „La Place”, adică lângă terenul unde les SaintPaulois joacă obişnuitele partide de pétanque, fără să precieze însă conţinutul filmului. Issert crede că e vorba de o reclamă a ţinutului francez din Sud, cu toate farmecele sale. Aşadar, este rugat să strângă câţiva bătrâni ai locului (une dizaine de bons petits vieux!), îmbrăcaţi obişnuit, cum le e felul şi care să stea la o masă mare, îmbelşugată, cu toate bunătăţile bucătăriei locale. Şi să nu facă altceva decât să mănânce. Pentru care erau plătiţi regeşte.
Normal că, după ce a dat sfoară-n ţară, i-a găsit numaidecât pe figuranţii necesari. Aşa încât, la ora 11.00, în ziua următoare, s-au garnisit mesele cu toate cele de-ale gurii, cu bucate, băuturi şi alte alea, iar la prânz, „băieţii” – asistaţi, bineînţeles, de pe margine de rude, prieteni şi gură-cască – se aşază cu toţii la masă. Şi încep să îmbuce, să bea şi să se simtă bine, în timp ce aparatele de filmat zumzăiau de mama focului, iar fotografii îşi făceau treaba. Lumea veselă, prietenoasă, încep discuţiile, să sporovăie, ba de una, ba de alta, se face, deci, conversaţia obişnuită de la orice masă de sărbătoare. Când, aproape de sfârşitul mesei, regizorul aduce un telefon – fireşte, nebranşat – şi-i spune unuia dintre bătrâni, aflat în prim-plan: „Ştii ce, tataie, acum, te rog eu frumos, vorbeşte aici, în aparat. Vorbeşte la telefon, spune ceva, nu contează ce, dar vorbeşte…!”.
Era – îşi aminteşte Marius Issert – un venerabil SaintPaulois vesel şi hâtru, pe nume Ferdinand Garcin, care, dându-şi şapca pe ceafă, zice (la telefon), în dialectul patois: A quelli américains, ti fan ben manjia, ti fa ben beùré é ti pagoun (Adică: Ah, americanii ăştia, ce băieţi buni, îţi dau să mănânci bine, să bei bine, ba te mai şi plătesc pentru asta!). Şi începe să râdă gâlgâitor, mai ales că regizorul nu pricepea nimic.
Spre uimirea tuturor, însă a fost gata. Se sfârşise. Regizorul şi echipa şi-au luat tot calabalâcul şi au plecat. În urma lor, însă colectivul de „actori” ai satului, întregit cu chibiţii de pe margine, a rămas să golească sticlele. Normal, s-a încins un festin în toată regula.
Marius Issert însă stătea el cam neliniştit şi se gândea: „La ce bun a fost toată tărăşenia asta, toată punerea asta în scenă? Să fie vorba de un film documentar despre viaţa dintr-un sătuc provensal? Bine-bine, dar atunci, de ce „chestia” aia cu telefonul? La ce le trebuia telefonul, dacă voiau să sublinieze specificul local?”. Şi povestea a fost uitată.
Însă nu mică i-a fost mirarea, când, la câteva săptămâni după aceea, primarul primeşte de la nepotul său, aflat în America, o revistă ilustrată, în care, pe o pagină de reclamă, se găsea imaginea familiară a neuitatei mese pe care o dăduseră americanii şi pe care, asta era başca, o şi plătiseră regeşte. Numai că nicăieri pe pagina aceea nu se găsea menţionat numele Saint-Paul, deşi era mai mult ca sigur că poza era luată din „La Place”, din Saint-Paul, de lângă „Le lavoir” (unde astăzi stă M-me Yvette, în zilele de miercuri şi sâmbătă, şi îşi vinde legumele şi alte produse terroirs!). Iar la masă, nu era nici un dubiu, se vedeau clar acei bons vieux cetăţeni ai comunei, în prim-plan cu Père Garcin. Sub fotografie, se afla, în fine, şi legenda, explicaţia. Care suna aşa: „În America, oricine, nu contează când, în orice moment, poate să-l sune direct pe Preşedintele Statelor Unite”. Nimic altceva. Nici unde. Nici când. Nici cine. Asta era tot. Iar, în prim-plan, se iţea şugubăţ bătrânul Ferdinand, care, râzând şi, cu şapca dată ştrengăreşte pe spate, zicea despre ei că sunt fraieri: A quelli américains…
Alta… Cu ocazia unui banchet dat de Societatea „Jeu de Boules de Saint-Paul” (v-am zis, jocul de „boules” nu mai e demult o joacă, e o chestie serioasă, cu club, cu membri, cu cotizaţii, cu întreţinerea terenului, cu achiziţia de noi „boules”, cu turneee, cu concursuri, deci, treabă grea!)… Paranteză: Ca să vedeţi ce însemnau importanţa jocului cu „boules” şi prestigiul de care se bucura Saint-Paul la această „categorie” de întreceri, primarul a primit într-o zi o scrisoare trimisă din Algeria, pe care scria: À Monsieur le maire de Saint-Paul-les-boules, France, scrisoare care a ajuns unde trebuie, cu toate că există încă 62 de comune în Franţa cu numele de Saint-Paul. Iar altădată, o alta, tot din Algeria (n.n. aveau ce-aveau algerienii cu Saint-Paul!), care, la destinatar, avea scris, pentru: Monsieur le maire de Saint-boule-des-France, 06 France.)… Deci, cu acea ocazie, amintită la început, Marius Issert povesteşte prietenilor săi Montand, Ventura şi Géret (n.n. Georges Géret – actor francez născut la Lyon, la 18 octombrie 1924 şi mort la Paris, în 7 aprilie 1996), membri de onoare ai Clubului, o întâmplare adevărată. Reţineţi, ca truc narativ: e poveste în poveste!!
Într-o zi, deci, o doamnă îi telefonează lui Marius Issert, din America, anunţând moartea soţului ei, un pictor cunoscut. Acesta era un mare iubitor al Sudului însorit al Franţei, înnebunit după Coasta de Azur şi nu numai atât, ci pur şi simplu îndrăgostit de Saint-Paul, unde, fusese de nenumărate ori şi pictase aproape toate colţurile celebrului sătuc. Aşa încât, a trecut în testament rugămintea de a fi îngropat în cimitirul din Saint-Paul, iar văduva cerea cumpărarea unei concesiuni. Primarul a răspuns doamnei că este imposibil să respecte voinţa testamentară a soţului ei, întrucât, fiind un cimitir destul de mic ca suprafaţă, locurile de veci erau rezervate exclusiv locuitorilor din Saint-Paul.
S-a făcut că a înţeles. Dar n-a înţeles, căci primarul a fost sunat, de la Londra, de către unul dintre avocaţii familiei. Issert a dat acelaşi răspuns. A intervenit, apoi, avocatul din Zürich, care a precizat că văduva îl incinerase pe soţul său şi că cerea şi ea un locşor în cimitir, pentru a depune urna funerară. Primarul a fost din nou obligat să refuze, fiindcă în cimitir nu era prevăzut un astfel de amplasament. Atunci – i-a zis avocatul – va veni acolo însăşi văduva, ca să-i solicite bunăvoinţa, deşi nu de bunăvoinţă era vorba. Ci de nişte reguli. N-are decât! – a răspuns Marius Issert şi a închis.
Şi, dragilor, ştiţi ce a făcut… nebuna? – povestea Issert prietenilor săi Montand, Ventura şi Géret. A venit, într-adevăr. M-am trezit cu ea la uşa Primăriei. Ca să-i spună că… Ce făcuse? Trecuse prin toate locurile faimoase ale comunei – les remparts, străduţele din jurul Capelei Penitenţilor, les courtains, placette de la Fontaine, dar mai ales, la place des boules… în fine! – şi răspândise peste tot cenuşa soţului ei. Pur şi simplu, dacă nu a fost posibil ca urna să fie depusă în cimitir, văduva a împrăştiat în tot village-ul, cu migală – dar şi cu entuziasm pios – conţinutul ei: cenuşa răposatului soţ… Asta a fost povestea cu americanca. Acum, continuăm cu ce s-a întâmplat mai departe la banchetul oferit de La Société des boules de Saint-Paul.
După ce s-au înfruptat bine din bucatele alese, cei patru prieteni – Marius Issert, Yves Montand, Lino Ventura şi Georges Géret – încing, cu încurajările chibiţilor de pe margine, aşa cum se face acolo în astfel de ocazii, o partidă de pétanque. Şi merge. Mai o bilă, mai un pahar, mai o ţigară, mai o ocheadă… Comme d’habitude!
Eeeii, şi, la un moment dat, în timpul jocului, prietenul Georges aruncă bila, dar, curios! ceva se întâmplă şi aceasta o ia câş, pe o traiectorie absolut ciudată, alta decât cea pe care i-o imprimase jucătorul. Pe Géret îl apucă dracii, mai ales că ceilalţi îşi dau coate, râd şi fac ironii pe seama amatorismului său. Ceea ce, pentru un profesionist ca el, este afront în toată regula! Declaraţie de război…
Atunci, ca să-l împace, Lino Ventura – căruia, spune Issert, nu-i lipseau umorul şi replicile spirituale – îi zice, la modul cel mai serios din lume: – Vezi tu, Georges, degeaba te necăjeşti. S-ar putea să fi lovit din greşeală genunchii americanului!…
Şi alte şi alte întâmplări şi amintiri din viaţa lui Marius Issert, primarul timp de 50 de ani al comunei Saint-Paul, pe care nu ştiu dacă voi avea răgazul să vi le spun şi eu. Poate despre les fourberies de Jacques Prévert, poate despre prinţul Ali Khan, poate despre cum a fost refuzat Hitchcock, poate despre cum a vrut un emir arab să cumpere tot satul. Sau poate despre Simone Signoret şi Yves Montand. Sau poate despre Giscard, Schmidt, Carlos, Dassault şi Adenauer. Sau poate despre Picasso, Chagall, Matisse, Léger şi toată „banda”. Sau poate despre cum nu s-a putut întâlnit Gagarin şi Shepard la Saint-Paul. În fine!
Partea a doua a povestirii poate fi citită aici.
Foto: Florin Toma
