Amintirile domnului Marius (II)

Cincizeci de ani! Vă daţi seama, o jumătate de secol ca prim-gospodar (astăzi i se spune „edil”!) al unei aşezări. E ceva… E fabulos. Oricum, mult mai mult decât Neculai Răţoi, primarul longeviv al Paşcanilor româneşti, care, şi după anii 2000, era tot primar. Încă de pe vremea comuniştilor!

Marius Issert a fost ales în 1945, imediat după eliberarea orăşelului Saint-Paul-de-Vence. Cei cincizeci de ani pe care i-a trăit acest om în fruntea administraţiei coincid nu doar cu perioada de înflorire a acestui sătuc (village perché) simpatic, cochet, elegant, stilat, înfumurat, ba chiar un pic snob, astăzi. (NOTĂ: Am făcut şi o călătorie la Tourrette-sur-Loup… Loup este un râuşor ce sapă în masivul muntos impresionantele Gorges du Loup, iar multe aşezări au în numele lor sur-Loup, adică Colle, Tourrette, Bar… deci, tot un sătuc cocoţat şi mai sus, la nord-est de Grasse – „capitala” parfumului franţuzesc – cu 4.000 de locuitori, tot cu străduţe mici, înghesuite în vechiul oraş, castelul propriu-zis, cu case ameţitoare ce stau chiar pe buza prăpastiei, cu impasse-uri ce se opresc în zidul cetăţii, cu aceeaşi piaţetă delicată, mignonă (…de la Libération, normal!), unde se găsesc trei bănci, un parterre de flori şi verdeaţă, biserica involtă (ca o catedrală), primăria, Oficiul de Turism, brutăreasa (La Tourrettoise), măcelarul, charcutier-ul (mezelarul), cordonnier-ul (cizmarul) sau Pompele Funebre, cu străzi cu nume de copaci (rue du Tilleul, rue des Platans sau Chemin des Violettes… într-adevăr, aici e patria violetelor!), cu restaurănţele preţ de două mese înghesuite pe câte o străduţă, cu boutique-uri şic, dar accesibile sau cu parfumerii ce vând doar esenţe de violete, o nebunie!… În fine. Şi am stat de vorbă (cum se spune, un brin de conversation!) la boulangerie, cu ma’ame Mathilde, celebra La Tourrettoise, o sexagenară Maheude ultraconsistentă, glandular-monumentală şi, bineînţeles, neîntrecută bavardeuză, personalitatea nr.1 a pieţii, a oraşului şi a regiunii. Care, spunându-i noi că locuim în Saint-Paul-de-Vence, ne „retorchează” presto: – Aaaa, les chichiteux… (sclifosiţii!) Ils sont rigolos ces saintpaulois avec leur afféterie farrouche, hein?! – bodogăne mémère. N-au ce mânca (într-adevăr, nu există un magazin de ravitaillement, dacă vrei să-ţi umpli frigiderul cu de-ale gurii, trebuie să te duci cu buzul la Vence, la 8 km mai sus!), în schimb, ils se donnent des aires, împopoţonând toate străzile cu zeci de galerii de artă… Eeehh! Atunci, să mănânce artă! – pune capac ma’ame Mathilde. Şi trece la comerţ. Voyons, donc, vous avez une Tarte Tourrettaine – 1,80 euro et une Pavé Noisette – 2,30 euro, alors, ma’am et m’sieu, ça fait au totale 4,10 euro! Încasează, dă restul, după care trage, la fel de zgomotos, concluzia : Et devez savoir, écoutez, c’est ma’ame Mathilde qui vous le dit: Ici, chez nous, on a beaucoup de bonnes choses à manger. Des délices! Tandis que les pauvres saintpaulois, oufff!… Dincolo de ironie şi dispreţ, se ascunde şi un pic de invidie, căci Saint-Paul e deja o capitală, o metropolă a lumii, unde vin turişti din toate colţurile lumii!).

Revenind, aşadar, cei cincizeci de ani de mandat ai domnului Marius Issert au coincis nu doar cu înflorirea şi ascensiunea eclatantă ale acestui loc, dar au fost presăraţi cu sute de peripeţii, cu amintiri savuroase, cu personaje dispărute, ce fac deliciul celor care le ascultă, poate chiar mai abitir decât les bonnes choses à manger de care vorbea ma’ame Mathilde, La Tourrettoise.

Prin anii ’50-’60, echipele de filmare au descoperit Coasta de Azur, zeci de pelicule petrecându-se pe întinderea de la Saint-Tropez la Menton, fiecare orăşel azureean cu celebrităţile lui. Apoi, într-o pauză, ca să zic aşa, în căutarea unui loc mai liniştit, au dat peste Saint-Paul-de-Vence. Era la 20 de km. de Nisa, la alţi 20 de Cannes, avea serpentine pentru urmăriri, avea aşezare, se putea vedea marea, se putea coborî în 20 de minute la Cagnes-sur-Mer (unde se construise cel mai mare hipodrom din Sud, al doilea din Franţa, după Longchamp!), dar avea şi aerul curat, un pic răcoros al muntelui.

În plus, acolo exista Colombe d’Or… Un brin d’histoire!… În 1920, Paul Roux, împreună cu mama sa, au deschis Chez Robinson, un cafe-bar unde terasa, în week-end, se transforma în pistă de dans. Era ceea ce se numea, la Paris, „une guinguette”. Fiindcă i se dusese vestea, foarte curând au început să vină acolo locuitorii din împrejurimi. Paul a avut atunci ideea, împreună cu soţia sa, Baptistine, supranumită Titine (şi aşa i-a rămas numele!) să adauge restaurantului şi trei camere, un han pe care l-au botezat Colombe d’Or (există şi astăzi porumbelul la intrare, ca emblemă!).

(NOTĂ: Issert povesteşte o întâmplare de mai târziu, de prin anii ’60, când Titine, după moartea lui Paul, a preluat frâiele administrative şi de tradiţie ale locului. Era o doamnă masivă, cu privirea vioaie, îmbrăcată toată în negru, cu o prezenţă discretă, fără fast sau ostentaţie, de aceea, era extrem de respectată. Devenise, cum ar veni, preoteasa, regina de la Colombe d’Or. O privire mânioasă de-a ei făcea cât un val de nemulţumiri ale unei mulţimi. Aşadar, într-o seară de vară, unul dintre clienţii localului, cam luat zdravăn de cap din cauza băuturii, a început să se comporte mitocăneşte: să vorbească foarte tare, să se stropşească la personalul de serviciu, ba chiar să şi înjure. Era limpede că omul consumase cu mult peste măsura admisă de politeţea şi regulile nescrise de acolo. Titine a suportat ce-a suportat şi, la un moment dat, a făcut semn orchestrei să se oprească şi, bătând uşor cu cuţitul în pahar, a spus: „Toată lumea din seara aceasta este invitata mea, în afară de domnul acela…! – şi l-a arătat doar cu privirea – care, de fapt, a şi terminat acum consumaţia!”. Fără alte discuţii. Apoi, a făcut semn muzicii să continue!).

Paul – care era un mare iubitor de artă – a devenit apoi prietenul tuturor artiştilor care se perindau prin zonă, în căutarea faimoasei lumini de Sud, dar şi a boemei şi traiului ferit de ochii curioşilor. În curând, unii dintre ei au devenit clienţi şi prieteni fideli. Pereţii stabilimentului se umpluseră deja de pânze şi lucrări de artă, oferite uneori în schimbul unei mese bune sau al unui sejur lipsit de griji.

Apoi, în 1940, în timpul războiului, Sudul a devenit zonă liberă. Prilej cu care, intelectuali, scriitori, artişti, actori, regizori s-au instalat pe Coastă şi, astfel, Colombe d’Or a devenit locul de întâlnire predilect al lor. Mai ales că, în faţă, pe spaţiul care se numeşte astăzi Place Charles De Gaulle, se amenajase – şi există încă! – terenul bine demarcat pentru tradiţionalul joc de pétanque. Loc sfânt. Intangibil. (NOTĂ : În octombrie, când am stat 10 zile la Saint-Paul-de-Vence, într-una din zile, am văzut vreo şase maşini de poliţie şi alte opt-nouă limuzine luxoase, care trăseseră în faţă la Colombe d’Or. Toate aveau plăcuţe de înmatriculare din Monaco. Prinţul Albert se afla acolo, împreună cu suita, ca să ia prânzul. Am aflat însă că, deoarece două dintre maşinile de poliţie parcaseră pe locul „sfânt” de pétanque, clubul bătrânilor jucători (Amicii din Saint-Paul) a înaintat imediat un protest vizitatorilor nepoftiţi, pentru că le-a fost pângărit patrimoniul!).

La Place – care face parte integrantă din istoria comunei – a devenit celebru pentru toţi pasionaţii acestui joc, unii venind de departe, doar pentru a participa la o partidă de pétanque sau de Provençale (Yves Montand este cel mai strălucit reprezentant al acestei variante de joc cu „boules”!), Lino Ventura sau Georges Géret preferând să joace à la longue.

Curiozitatea şi pasiunea pentru artă, dar şi ospitalitatea prietenească a soţilor Roux i-au determinat pe unii vizitatori ocazionali să se stabilească aici, la Colombe d’Or. De pildă, cu prilejul turnării celebrei pelicule „Les Visiteurs du soir”, poetul Jacques Prévert a rămas câteva nopţi la hanul lui Paul Roux, apoi s-a stabilit în village, devenind prietenul nedespărţit al lui Paul. (NOTĂ : Marius Issert povesteşte o sumedenie de întâmplări hazoase cu „căpcăunul”, prieten al tuturor copiilor din village, Jacques, cu veşnicul său mégot / chiştoc în colţul gurii, gata oricând să arunce o replică sau să facă o farsă prietenilor.)

Apoi, încet-încet, stabilimentul se dezvoltă, faţada este asamblată cu pietre aduse dintr-un vechi castel din Aix-en-Provence, iar tot arhitectul Jacques Couelle desenează un şemineu uriaş ce poartă amprentele tuturor persoanelor care au ajutat la construirea lui. Terasa se extinde chiar lângă les remparts dinspre sud, iar hanul îşi măreşte numărul de camere. Sfârşitul războiului este martor al unei numeroase clientele de lux, Francis, fiul lui Paul şi Titine, leagă prietenii cu alţi noi vizitatori, printre care: Yves Montand, Lino Ventura, Serge Reggiani şi mulţi alţii. Se însoară cu Yvonne – o tânără de origine daneză – şi, împreună, merg pe urmele înaintaşiloir, continuând ceea ce construiseră Paul şi Titine. În 1951, Yves Montand şi Simone Signoret se întâlnesc la Colombe d’Or şi se căsătoresc la Saint-Paul, martori fiindu-le Jacques Prévert şi Paul Roux, cărora li s-au alăturat Marcel Pagnol şi soţia sa, Jacqueline.

Apoi, în 1952, Fernand Léger instalează o grandioasă lucrare de ceramică pe terasă, pentru ca anii următori să fie ai lui Picasso, Miró, Braque, Matisse, Chagall, urmaţi de Calder, César şi alţii, sosiţi acolo şi cu prilejul inaugurării Fundaţiei Maeght, în 1962 (cu discursul de recepţie al lui André Malraux!)…

Şi tot aşa, de povestea Colombe d’Or se ocupă, în continuare, familia Roux. Iar poveştile primarului Marius Issert continuă, şi ele.

(va urma)

 Foto: Florin Toma & wikipedia.org