Ioana Revnic
Citesc pe Facebook o postare în care un critic – exigent! (eseist, poet, editor român din Basarabia: Mircea V. Ciobanu) îl laudă pe un licean, câștigător al Premiului I la Olimpiada Republicană de Limba și Literatura Română, din Republica Moldova. Numele celui lăudat este Vasile Gribincea. Îmi amintesc că doi foarte cunoscuți scriitori de la Chișinău – Vitalie Ciobanu și Emilian Galaicu-Păun – au fost cândva învingători în aceeași competiție. Iacătă un concurs care a dobândit un capital simbolic consistent, prin confirmările ulterioare ale premianților lui!
Devin curioasă. Caut informații despre acest tânăr. Aflu că e în pragul BAC-ului. Că de curând a fost desemnat cel mai bun absolvent la profilul umanist, din Republica Moldova. Că are peste cincizeci de diplome, distincții și certificate dobândite în urma participării la competiții de limba și literatura română, de critică literară, de limbi străine, de istorie, de matematică, de arte…
Ascult câteva emisiuni radiofonice la care Vasile Gribincea a participat. Și hotărăsc să îl provoc la un dialog.
Ceea ce a urmat mi-a întrecut toate așteptările.
Răspunsurile îndrăznețe, entuziaste, consistente, elegante, expediate de Vasile Gribincea către mine m-au făcut să mă întreb – de nenumărate ori – dacă tânărul acesta de 19 ani împliniți de curând există cu adevărat…
*
– Cine sunteți, Vasile Gribincea? Nu doresc să-mi oferiți un răspuns care să semene cu un CV. Prezentați-vă folosind simboluri, metafore, imagini, culori, sunete, sonorități…
– De când mă știu, culoarea mea preferată e albastrul, iar de câțiva ani – în care am încercat să fac și arte plastice – precizez: IKB (nuanța patentată de Yves Klein). O primă imagine la care țin enorm și pe care aș alege-o să mă reprezinte e cea a fascicolului de lumină albă care, trecut prin prismă, se descompune în cele șapte culori ale spectrului; asocierea se datorează faptului că deja am trecut prin unele experiențe (nu foarte multe, dar contând foarte mult) care m-au făcut să am o înțelegere nuanțată asupra vieții în întregul ei, implicit asupra unor aspecte până atunci latente pentru mine.
Ar mai fi celebra gravură a lui Escher, ilustrând două mâini care se desenează una pe cealaltă – această imagine îmi pare sugestivă pentru legătura continuă, de reciprocă potențare, dintre viața exterioară și cea interioară (nespus de importantă pentru mine, anume de ea ținând unele dintre experiențele la care m-am referit mai sus, cu un impact decisiv în modul meu de a trăi – acum, dar, cred, și pe termen lung).
Dintre sunete, să fie al acordeonului (instrument la care tatăl meu – al cărui nume îl port – a cântat în studenție). Pot să adaug și bandoneonul, fiindcă nu doar îl ascult cu plăcere pe Astor Piazzolla, felul meu de a fi e cumva asemănător tangoului, în alternanța dintre mișcările rapide și lente – deși, în general, nu sunt o persoană grăbită sau extraordinar de rapidă și merg înainte cu pași calculați, se întâmplă să fiu nevoit să mă mișc repede, iar momentele izbutite îmi oferă o satisfacție deosebită.
Nu în ultimul rând, pianul – încă în primele dăți când am cântat la el, am deschis, împreună cu sora mea, capacul superior al instrumentului, și am trecut cu degetele direct pe coarde, apoi am prins clești și alte obiecte de ele, și am continuat să cânt, fascinat de noile sunete. Și pe atunci n-auzisem de Horațiu Rădulescu sau de John Cage, lucrările pentru coardele pianului, respectiv, pentru pianul preparat le-am tot ascultat cu interes, după aceea.
”Nu am devenit un izolat…”
– Pomeneați în treacăt unele experiențe care v-au adus o înțelegere nuanțată a vieții. Despre ce experiențe este vorba?
– Mai toate experiențele pe care le-am avut în gând câtă vreme răspundeam la prima întrebare pot fi reunite sub semnul marii Experiențe a liceului – ajuns la finele acestor 3 ani de studii, realizez că ei mi-au oferit mai mult decât m-am așteptat la-nceputul lor. Rămân a fi niște ani atât de consistenți încât cred că evoluția mea din timpul acestora e mai relevantă decât cea din primii 16 ani de viață, și ei valoroși (de altfel, mai mulți semeni de-ai mei au același sentiment în privința lor).
În vara de după clasa a IX-a, apropierea mea de filologie a devenit clară și după aceea n-am ezitat în legătura cu ea. Și mi se pare extraordinară descifrarea etimologică a filologiei; or, pe lângă dragostea genuină, virtuoasă, prietenească, am credința pură în Cuvânt (majuscula e la locul potrivit), sunt de părere că limbajul e o formă extraordinară de existență a energiei. Introducerea Evangheliei după Ioan (”La început a fost cuvântul…”) e de o imensă putere semnificativă – începutul umanității ca atare este același cu începutul limbajului. Să te pui în slujba acestei colosale forțe mi se pare premisa unei împliniri fără echivalent.
Steinhardt vorbește într-un eseu din Monologul polifonic despre câmpul poetic așa cum e, bunăoară, câmpul electromagnetic; și cred că nu e cazul să ne limităm la o asociere comparativă, putem stabili un raport de subordonare, dat fiind că relația noastră cu tot ce ni se întâmplă este mediată de limbaj – fie că e vorba de limbaj interior sau exteriorizat – chiar și neputința de a exprima ceva fiind un fapt de limbaj, o manifestare a limitei limbajului.
Încheind această digresiune, spun că, dacă în gimnaziu m-am ocupat – nu fără dedicație, dar fără studii tehnice profunde – de artele vizuale, de muzică și dintotdeauna am avut un interes aparte pentru lectură și scris, începutul liceului a însemnat și începutul fazei de citit cât de cât serios și mult literatură.
Și citind ore-n șir nu am devenit un izolat, un ”adolescent îngrozitor de timid” sau ”om de umbră”, cum spune Cărtărescu în Gemenii și, respectiv, în Solenoid, ci o persoană deschisă, din ce în ce mai deschisă și mai atentă în relațiile cu ceilalți, deși nu m-am despărțit definitiv de timiditatea ce mi-a marcat copilăria și, poate, marchează firea mea în ansamblu.
Asumarea bildung-ului, interacțiunile cu unii oameni pe care-i consider speciali (și, realmente, aș găsi ceva special în conexiunea cu fiecare om pe care l-am cunoscut până acum), unele dintre cele mai intense vise pe care le-am avut vreodată, simpla nevoie de a face notițe m-au făcut să scriu cu regularitate în jurnal din toamna lui 2013. Cam de-atunci, faptul de a trăi atent a devenit o dominantă a vieții mele.
Simt încontinuu recunoștință, interes și entuziasm față de faptul că sunt, am impresia că trăirile acestea rămân pe fond, subliminale, și în momentele mele de tristețe. Cred că potențialitatea extraordinarului se află pretutindeni, la fel cum cred că însuși faptul existenței, în elementaritatea sa ireductibilă (ce altceva mai simplu poți afirma despre ceva/cineva înainte de existența acelui ceva/cineva?) este extraordinar. Admit că n-am oferit cel mai nuanțat răspuns cu putință.
– Citind ce mi-ați scris, mi-am amintit versurile lui M. Eminescu: ,,În zădar în colbul şcolii,/ Prin autori mâncaţi de molii,/ Cauţi urma frumuseţii/ Şi îndemnurile vieţii,// Şi pe foile lor unse/ Cauţi taine nepătrunse/ Şi cu slovele lor strâmbe/ Ai vrea lumea să se schimbe.// Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa s’aibă preţ/ Ci trăieşte, chinueşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş’ai s’auzi cum iarba creşte.” Răspunsul dvs. este foarte prudent. Ați preferat să apelați la referințe culturale – impresionante, altminteri – în loc să vorbiți deschis despre ce v-am întrebat. Nu-i nimic, perseverez.
– Văzând versurile pe care le-ați citat din Eminescu, mi-am amintit pe dată când le-am auzit prima oară: în documentarul realizat de Andrei Gheorghe pentru ”Mari Români”, emisiunea de la TVR din 2006. Andrei Gheorghe vorbește pe la începutul documentarului despre o limbă nisipoasă în care sunt scrise o bună parte a studiilor despre Eminescu. Așa că o să am grijă ca interviul acesta să nu fie într-o limbă nisipoasă.
Deși, recunosc, s-ar putea să-mi fi scăpat ”printre degete” o parte din răspuns în cazul întrebării anterioare. Așa că încerc să fiu acum – și de-acum încolo – mai deschis în dialogul nostru.
Unul dintre capitolele cele mai importante ale aflării mele în liceu e participarea la Olimpiada de Limbă și Literatură Română, începând cu faza de școală dintr-a X-a, de pe 24 noiembrie 2013 și terminând, probabil, cu republicana din 1-3 aprilie 2016. Spun ”probabil” deoarece, dat fiind rezultatul meu la republicana din anul acesta, s-ar putea să fiu trimis și în 2016 la Olimpiada Internațională de Lectură; la primele două ediții ale acesteia am participat și, în ambele cazuri, am revenit câștigător în multe privințe (așa cum cred că au șansa să fie toți cei care participă la competiția respectivă).
Într-a X-a am luat locul I la toate fazele olimpiadei, de la cea pe liceu la cea republicană, pentru ca în următorii ani să mă calific automat la etapa republicană, păstrând rezultatul. Asta după ce într-a IX-a n-am reușit să trec de faza de sector.
Mi-am pus întotdeauna problema să fiu la cel mai înalt nivel al meu, să devin mai bun decât mine însumi. Știind că am făcut cât de mult am fost în stare, am putut să mă gândesc senin la rezultat, încercând să rămân împăcat, indiferent care urma să fie deznodământul. Spun încercând pentru că, de la ediție la ediție, stresul a crescut simțitor în cazul meu.
În fine, dincolo de prestația academică, olimpiada înseamnă pur și simplu o deosebită ocazie care adună mulți oameni la un loc. Am avut șansa de a face cunoștință cu destui semeni admirabili, unii dintre care mi-au devenit nespus de apropiați. Sunt recunoscător pentru că ei există în viața mea și încerc să ofer cât de mult pot în relația cu aceștia. În plus, anume grație olimpiadei s-a-ntâmplat să-i cunosc personal pe unii autori pe care i-am citit cu atenție și pe care îi prețuiesc nu doar din punct de vedere literar: Vladimir Beșleagă, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Mircea V.Ciobanu, Vasile Romanciuc, cu Emilian Galaicu-Păun legându-mă deja o relație de prietenie (aprecierea aparține chiar dumnealui și, până acum, o sumedenie de gesturi au confirmat-o).
Cred că efectul pozitiv al legăturii cu Domniile Lor e unul pe termen lung. Tot datorită olimpiadei, într-a XI-a, am ajuns la Radio Chișinău, în calitate de invitat, apoi de voluntar, în grija mea fiind rubrica de lectură a unei emisiuni pentru adolescenți. Voluntariatul e o experiență de neînlocuit, al cărei farmec îl simți efectiv abia după ce o parcurgi, indiferent cât de convingător se vorbește despre ea în jur.
Și tot datorită olimpiadei am ajuns în juriu la Festivalul Internațional de Film Documentar ”Cronograf”, programul foarte dens de care-am avut parte în 12-18 mai 2016 fiind perfect în preajma încheierii liceului. Continui să fiu recunoscător organizatorilor festivalului – în frunte cu Virgil Mărgineanu, Leontina Vatamanu – dar și tuturor oamenilor cu care am interacționat în acele zile.
Am primit mai mult decât credeam că mi se va oferi. Și așteptările mele nu erau înguste, dimpotrivă.
Cât privește ceea ce ține la modul intim de viața mea interioară, prefer să păstrez tăcerea – nu cred că dialogului nostru îi va lipsi tocmai o asemenea expunere, care, forțată, ar putea avea chiar un efect nedorit, banalizant.
– În liceu erați catalogat drept tocilar?
– N-am fost catalogat drept tocilar, la fel cum nici unul dintre colegii alături de care-am absolvit n-a fost catalogat așa. Nu cred că am fost un licean pe care această etichetă ar fi putut să fie lipită și încă să se țină – deși am obținut în mod constant rezultate mulțumitoare la toate disciplinele, reușind să am la finele fiecărui an de liceu o medie generală din ce în ce mai mare, am învățat nu în dauna vieții mele sociale sau a timpului meu liber în general.
Sunt materii care m-au pasionat (limba și literatura română, literatura universală, istoria, limbile străine, chimia). În tot cazul, am încercat să valorific învățarea creativă – îmi exprim și aici gratitudinea față de diriginta mea din liceu, doamna Maricela Severin, care ne-a familiarizat cu ceea ce înseamnă tehnicile eficiente de învățare.
”M-au salvat lecturile.”
– Ce atitudine aveau colegii, față de dvs.?
– Nu m-am simțit niciodată rănit de colegii mei și, pe parcursul anilor de liceu, atitudinea lor în ceea ce mă privește s-a schimbat din bine în mai bine. E adevărat că, inițial, îmi creasem – împotriva intenției mele, și mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de asta – o imagine de adolescent greu abordabil: până în semestrul al doilea dintr-a X-a, uzul de neologisme devenise abuz în mai toate textele mele; la finele gimnaziului, nu era vorba decât de un fel distractiv de a mă individualiza, or, gluma risca să se îngroașe.
M-au salvat lecturile (care deveneau tot mai multe și mai variate) și niște oameni – inclusiv profesori – care mi-au spus direct, însă fără a mă răni, că e cazul să revăd cu seriozitate unele lucruri. Dar încă de pe atunci căutam să fiu în termeni buni cu aproape toată lumea, restul fiind oameni de care pur și simplu n-am reușit să mă apropii (în unele cazuri, pentru că nici nu mi-am propus asta).
Bineînțeles, reputația mea a avut de câștigat de pe urma premiilor pe care am început să le acumulez și a maturizării care, mai mult sau mai puțin, a putut fi observată în orice aspect al felului meu de a fi. În plus, colectivul din care am făcut parte a devenit, pe parcursul acestor 3 ani, din ce în ce mai prietenos și mai puternic.
Am început să petrecem mai mult timp împreună, oferindu-ne momente de neuitat, iar acum ne leagă pe majoritatea o atitudine de drag despre care cred că o să reziste în timp. Așa că viitorilor liceeni le doresc să se afle în asemenea comunități, care te fac să simți că ești omul potrivit la locul potrivit.
Sigur că am devenit un pic mai cunoscut în ultima vreme.
În contextul acesta, mă încântă oamenii care nu mă reduc la unele rezultate pe care s-a întâmplat să le obțin, mai ales fiindcă eu însumi nu supralicitez aceste reușite. Pentru că am întâlnit și oameni pe care îi interesez doar datorită unor realizări de-ale mele și, în unele cazuri, aceștia au impus, probabil involuntar, o distanță pe care poate că eu n-aș fi impus-o.
Pe de altă parte, mi s-a întâmplat ca unii tineri să-mi spună că au căutat și au citit o carte sau alta în urma unei emisiuni la care-am fost sau după ce au citit un articol al meu; și asta oferă o satisfacție unică.
Gândul că materialele folosesc cuiva este contraponderea ideală pentru faptul că știu că aș avea ce îmbunătăți la fiecare dintre materialele respective, materiale despre care tind să nu vorbesc mult – le cred reprezentative pentru mine în momentul creării lor și cam atât.
– Ce alte preocupări – în afara celor legate de studiu – aveți?
– O bună parte a preocupărilor pe care le am și pe care urmează să le numesc aici au și o miză sapiențială (și nu mă consider unul dintre cei pentru care e simptomatic mesajul din În zădar în colbul școlii).
Așadar: cinematografia (îmi sunt nespus de apropiați Tarkovski, Kubrick, Aronofsky, iar după ”Cronograf” caut să diversific programul meu de vizionări, incluzând mai multe documentare), muzica.
În ceea ce privește muzica, e o listă multă prea lungă, așa că mă limitez la următoarele repere: Debussy, Schnittke, Stravinski, Șostakovici, Prokofiev, Doga, Ion Aldea-Teodorovici – îndeosebi cel din muzica de teatru – rămânând la muzica de teatru, îl pomenesc și pe Marian Stârcea (născut pe aceeași data cu Aldea-Teodorovici, la distanță de 5 ani): am ascultat de sute de ori muzica pentru ”Hamlet” și ”Visul unei nopți de vară”, montate acum mai bine de un deceniu la Chișinău; sunt piese pe care le simt nespus de aproape, valorizându-le totodată din punct de vedere estetic: la vremea primului contact cu ele, în 2008, ele s-au dovedit decisive pentru deschiderea mea ulterioară către așa-numita muzică nouă – Mussorgski, Ceaikovski, Haciaturian, Verdi, Grieg, Vivaldi – una dintre primele mele amintiri, de pe la 3 ani, e legată de o casetă cu ”Anotimpurile” – Tiersen, Mansell, Jarre, Pink Floyd, The Doors, Massive Attack, Bjork…și ar mai fi mult de adăugat. Mă mai preocupă artele vizuale, îndeosebi istoria și teoria lor (dacă admitem că, în cazul de față, istoria și teoria pot fi disociate), istoria – în întregul ei, televiziunea.
Îmi face plăcere să privesc meciuri de biliard, iar vara aceasta m-am relaxat urmărind Campionatul European de Fotbal.
De anul trecut, împreună cu un foarte drag prieten din fragedă pruncie, care nu mai locuiește la Chișinău, am hotărât să căutăm și să explorăm locuri interesante din capitală, în care n-am mai fost. Am continuat să fac asta și în toamnă, când prietenul era deja plecat din RM. Astfel, m-am pomenit cu o listă – în curs de completare! – a unor locuri care mi-au devenit dragi, din simplul motiv că, la momentul în care am avut nevoie, m-au făcut să simt că am găsit ce căutam, uneori fără să am în minte un obiect precis al căutării. Librării, biblioteci, muzee, cafenele, parcuri, curți de blocuri sau de licee, simple intersecții și nu doar, toate făcându-mă (și mă bucur să știu că e așa nu doar în cazul meu) să regăsesc de fiecare dată acel ceva unic și unicizant prin care m-am legat emoțional de locurile respective.
Nu în ultimul rând (poate chiar în primul rând!), mă preocupă legăturile cu ceilalți. Sunt unele relații pe care le-am consolidat, pe care continui să le consolidez și asta e o realizare care mă împlinește.
E minunat că există atâtea feluri în care pot să-i arăt unei alte persoane că țin la ea, nu cred că dovada aprecierii este, în mod inevitabil, un aspect vulnerabilizant: e o manifestare de sinceritate, și relațiile care nu pot rezista în condiții de sinceritate nu trebuie întărite, dacă nu cumva ele trebuie să nu existe pur și simplu. Tind să petrec mult timp cu oamenii care mă fac să mă simt bine și tind să îi fac să se simtă la fel (cred că, în relațiile sănătoase, reacția funcționează în ambele direcții). Mi se pare interesant faptul că, practic, în cazul fiecărei persoane există o altă formulă de a fi aproape.
”Cred că dragostea e darul cel mai important care ne este oferit drept compensație pentru faptul că trebuie să murim.”
– Ați fost îndrăgostit, până acum?
– Iată și prima întrebare retorică pe care mi-o puneți. Sigur că am fost, și nu doar o dată. Datorez destul de mult pasiunilor pe care le-am trăit. Ele au salvat adolescența mea așa cum vindecarea de cataractă a salvat pictura lui Monet. Unii ar putea să-mi reproșeze că am recurs la o comparație pretențioasă, dată fiind distanța mare dintre termeni, dar nu găsesc alta mai potrivită care să ilustreze această senzație a mea. De fapt, de una singură, această comparație nu mi se pare suficient de ilustrativă pentru ceea ce vreau să exprim. Dragostea poate să influențeze într-un fel de neînlocuit (limpezitor, însă și tulburător; în tot cazul – intensificator) întreaga noastră reprezentare asupra lumii.
M-am gândit la un moment dat că feminitatea este superlativul frumuseții.
(Art Lovers de Jiri Borsky; sursa foto: pininterest.com)
– Cu ce poveste de dragoste, din literatură, seamănă povestea dvs.? Cu ce poveste ați vrea să semene?
– Nu vreau să forțez asocierile și, oricum, similitudinile pe care le găsesc nu-mi par suficiente. Poate și pentru că, oricare au fost gradele de avansare ale acestor pasiuni, chiar n-am simțit niciodată nevoia să le proiectez în vreo ficțiune cunoscută mie.
Există în literatură povești de dragoste la care țin, dar asta nu mă face să vreau să trăiesc o poveste care să semene cu ele. S-ar putea ca, ulterior, să constat similitudini relevante cu vreo ficțiune care să-mi placă sau nu, dar ele vor fi o consecință colaterală. Bineînțeles că viața mea e o poveste hrănită și din poveștile pe care le citesc, dar nu am simțit niciodată dorința (fie și la cea mai scăzută intensitate) de a mă muta într-o poveste străină de-a mea. Sper că viitorul n-o să-mi dezmintă această părere și că viața mea nu o să devină o poveste din care să vreau să mă mut.
De exemplu, îmi place nespus poemul Miron și Frumoasa fără corp, al lui Eminescu, poate pentru că, atunci când l-am descoperit, pe la mijlocul adolescenței, mi-a declanșat porniri empatice deosebite de ceea ce simțisem până atunci în raport cu vreun text poetic. Tot atunci i-am îndrăgit și pe Blaga (de la-nceput cu Lumina, cu Dorul, cu Greierușa – pe care-am redescoperit-o ulterior în contextul deosebitului roman Luntrea lui Caron), N. Stănescu (spun doar că, la vremea lui – altminteri, nu foarte-ndepărtată, versul ea era frumoasă ca umbra unei idei mi-a oferit surprinzător de mult), Galaicu-Păun (în majoritatea poemelor din Yin Time, dar și în unele inedite, la care, după niște discuții pe care le-am avut, mă gândesc jinduitor), Cărtărescu (Când ai nevoie de dragoste, Dragostea, Adio! La București, Steluțe în genele ei, 14 august (ascultând Woman), Oh, Natalie…, dar lista e prea lungă).
Rămânând în literatura română, amintesc două dintre romanele mele preferate (și-n ambele cazuri cuvântul roman, în toată vastitatea-i, poate să pară limitativ): Zenobia lui Gellu Naum și Solenoid de Mircea Cărtărescu.
Cu toate complicațiile care intervin pe parcurs, în primul caz e vorba de o relație absolută, fără rest – începând cu revelatoarea întâlnire dintre Zenobia și bărbatul iubit și primele lor declarații directe (neforțate, absolut conforme cu lumea specială a cărții lui Naum) și până la tulburătoarea scenă a așteptării finale, care probează fără drept de apel fidelitatea Zenobiei. Zenobia, ”mirificul dezlegat”, întrupare surrealistă a eternului feminin, Zenobia, pentru care faptul de a fi e, în fond, continua manifestare a unei sensibilități cu totul excepționale – ”auzea cum se mișcă umbrele pe ziduri”.
Referindu-mă la Solenoid, cuplul Irina-personajul narator (că doar nu v-ați așteptat să vorbesc despre mariajul declinant cu Ștefana?!) face dovada unei extraordinare comunicări și apropieri.
Eroul fără nume al romanului cărtărescian, omul de umbră, cum se autocaracterizează la un moment dat, (câți cititori își aduc aminte că am mai citat sintagma respectivă în interviul nostru?), purtătorul de anomalii pe care le topește/sublimează într-un cutremurător de lucid text-strigăt de protest/de ajutor datorat vanității literaturii și, în ansamblu, condiției omului în lume, așadar, personajul principal este un ales nu doar datorită sfâșietoarei sale clarviziuni, ci inclusiv datorită (dacă nu chiar mai ales) dragostei pe care o trăiește împreună cu Irina, dragostei salvatoare sub semnul căreia stă partea de final a Solenoidului, dantescă în esență, dar și-n unele amănunte. (Nu e o coincidență gratuită faptul că ultimul cuvânt din scrierea lui Cărtărescu este, ca-n cazul Divinei Comedii, ”stele”. Nu e întâmplător nici faptul că am făcut trecerea la literatura universală prin Divina Comedie, care, de la prima lectură, a avut un impact imens asupra mea și scontez că impactul acesta va deveni și mai semnificativ.)
Să fie și Cântarea Cântărilor, atât pentru prezentarea dragostei în deplina-i concretitudine, cât și pentru acest pasaj din versetul 6 al capitolului 8, care, trebuie să recunosc, mi-a atras atenția în mod separat abia văzându-l în motto-ul capitolului 1 al romanului Țesut viu. 10 x 10, al lui Emilian Galaicu-Păun: ”…căci dragostea este tare ca moartea”.
Cred că dragostea e darul cel mai important care ne este oferit drept compensație pentru faptul că trebuie să murim. Prin dragoste putem câștiga mai mult decât pierdem prin moarte. Dublul eros-thanatos nu e nicidecum un simplu clișeu.
În sfârșit, ca să încing atmosfera, fac mărturisirea că-mi place la nebunie cuplul exploziv Tyler Durden & Marla Singer.
Cred că cei care au citit romanul lui Palahniuk ori au văzut filmul Fight Club îmi vor da dreptate în privința faptului că această replică a ei, adresată lui (”Ești cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat vreodată!”) exprimă cât se poate de bine pasionalitatea dintre personajele-cheie și, de fapt, întreaga lor conexiune, care, în pofida circumstanțelor distructive de care e înconjurată, pare, în fond, indestructibilă. Veritabilul dublu al lui Tyler nu e Tyler însuși (cu toate că problema lui de percepție identitară și, mai ales, conștientizarea ei, determină cota foarte înaltă a tensiunii la care se desfășoară povestea), ci Marla. Nu sunt singurul care are așteptări mari de la Fight Club 2, și, probabil, Palahniuk a găsit o formulă cel puțin la fel de incitantă, de vreme ce scrie o continuare acolo unde nu mulți i-ar fi văzut locul.
…Și pentru că am început cu poezia, să termin cu poezia – o revelație a adolescenței mele este Fernando Pessoa. Doar Păstorul îndrăgostit cât face!
– Aleg eu sau alegeți dvs. câteva versuri din textul lui Pessoa, pentru delectarea cititorilor dialogului nostru?
– ,,Tu nu mi-ai luat Natura…/ Tu nu mi-ai schimbat Natura…/ Tu ai adus Natura aproape de mine,/ Fiindcă tu exişti o văd şi pe ea mai bine, însă aceeaşi,/ Fiindcă tu mă iubeşti, o iubesc în acelaşi fel, dar mai mult,/ Fiindcă tu mă alegi pe mine pentru a te avea şi a te iubi,/ Ochii mei au fixat-o mai îndelung întârziind/ Asupra tuturor lucrurilor.// Nu regret ceea ce am fost altădată/ Fiindcă mai sunt şi acum tot așa./ Regret doar că altădată nu te iubeam.”, iată ce aleg eu din Păstorul îndrăgostit!
Continuarea dialogului – AICI
