Ioana RevnicIoana Revnic
09.08.2016

”Be Alive!”

Ce credeți despre adolescenții sau despre tinerii din ziua de azi?

Unii se vor repezi să spună că mai toți sunt: neciopliți, inculți, blazați, aroganți, refractari, inaderenți la realitate…

De curând, am descoperit un tânăr care contrazice aceste prejudecăți. Se numește Vasile Gribincea.

Este din Chișinău și este în pragul studenției. La începutul verii, a fost desemnat cel mai bun absolvent de liceu, la profil umanist, din Republica Moldova. Are o minte strălucită. Un bun-simț și-o generozitate rarisime. A adunat peste cincizeci de diplome, distincții și certificate dobândite în urma participării la diferite competiții școlare…

Amintesc doar câteva: Locul I la Olimpiada Republicană de Limba și Literatura Română (2016). Premiul special la Olimpiada Internațională de Lectură (2015). Premiul Institutului Cultural Român din Chișinău, la Olimpiada Republicană de Limbă și Literatura Română (2015). Premiul unic al Uniunii Editorilor la Olimpiada Republicană de Limbă și Literatura Română, Chișinău (2015). Diplomă de Gradul I la Olimpiada Republicană de Limbă şi Literatură Română din Republica Moldova (2015) ș.a.

L-am provocat pe Vasile Gribincea – iar el a acceptat! – să facem împreună un interviu. Ceea ce a urmat mi-a întrecut toate așteptările.

 Citiți AICI prima parte a dialogului nostru!

***

– Ce se ascunde îndărătul titulaturii de ”Cel mai bun absolvent umanist din Republica Moldova”?

 Se ascunde o foarte plăcută surpriză de care am avut parte pe final de clasă a XII-a. În dimineața mohorâtă și, după cum se va vedea, norocoasă de vineri, 13 mai, am fost sunat și mi s-a spus că cei de la Direcția Generală Educație Tineret și Sport a Primăriei Municipiului Chișinău au hotărât să-mi acorde premiul respectiv și că trebuie să trimit cât mai multe diplome scanate, poze care s-ar potrivi în context și CV-ul adus la zi.

Premiul se acordă anual în cadrul galei de Ziua Municipală a Absolventului (care, din câte știu, e o tradiție recent instituită și sper să reziste) pentru performanțele obținute în timpul anilor de liceu.

E, așadar, un premiu datorat direct premiilor anterioare, dar și activității extrașcolare.

S-au oferit și distincții  pentru cel mai bun absolvent la profil real, la profil sportiv, pentru cel mai bun absolvent inovator și pentru cel mai activ absolvent voluntar. Gala a fost pe cinste, a cântat Alex Calancea Band în pauzele dintre înmânarea premiilor și au fost proiectate filmulețe de prezentare, despre laureați.

Am toată considerația pentru colegii pe care i-am întâlnit sau reîntâlnit acolo. Unii, bunăoară, sunt premiați la olimpiade internaționale de matematică și câștigători ai unor concursuri de invenții în SUA.

 Care sunt secretele performanțelor dvs.? Și care este programul unui performer?

– Nu știu dacă le pot numi secrete, cred că sunt lucruri pe care le intuiește practic toată lumea. Formula nicio zi fără un rând e cunoscută și verificată din Antichitate, nimic ieșit din comun în faptul că funcționează și pentru mine. Citesc în mod consecvent și sunt de părere că orice lectură poate fi de ajutor, în primul rând prin deschiderile de gândire pe care mi le oferă, devenind o posibilă referință pe care o pot face; și un sistem de referință potrivit e de reală importanță pentru succesul la olimpiada de română sau la concursurile de interpretare critică din România și din RM la care am participat (la ”Moștenire”, bunăoară, proba consta în realizarea unui studiu de 15 pagini Times New Roman 12, urmată de susținerea lucrării la Facultatea de Litere/de Istorie a Universității de Stat, după caz, și la etapa orală îi depistai cu ușurință pe cei familiarizați insuficient cu tema, și respectivii n-aveau șanse de câștig, la fel cum nici paranteza de-aici n-are șanse să fie prelungită la nesfârșit).

Apoi, mai ales la vârsta pe care o am, lecturile – sau lipsa lor – influențează decisiv modul de a scrie. Ziceam că fiecare lectură poate fi de ajutor în ideea că, pe lângă modelele demne de urmat, contează și exemplele care îți arată cum să nu faci; uneori, abia în textele altora sesizezi anumite lipsuri sau excese care afectează și felul tău de a scrie (bine, excesul e și el, prin definiție, o lipsă).

Am căutat să fiu cât mai productiv în aproape fiecare temă pentru orele de română sau de literatură universală, deci m-am aflat într-o exersare fără mari discontinuități. M-a ajutat și jurnalul, cu multifuncționalitatea lui, dar mai ales prin eficiența pe care mi-a impus-o de multe ori, când, având o idee, nu însă și foarte mult timp la dispoziție, era cazul să găsesc din prima exprimarea adecvată – și asta, evident, m-a ajutat să fac față presiunii de timp din timpul probelor: cele 3 ore puse la dispoziție nu îți permit să scrii totul pe maculator și să transcrii totul pe curat.

Contează mult și dozarea efortului, nu fac lucruri pentru bifă – n-am scris kilometri de comentarii strict în chestiunea pregătirii de olimpiadă numai pentru că știu că unii olimpici procedează astfel; eram sigur că nu am nevoie de așa ceva ca să mă descurc și chiar nu voiam să obosesc în plus, mai ales că primele luni ale anului au fost destul de solicitante pentru mine.

Altceva e că anul trecut și anul acesta am recitit cap-coadă caietele mele de lecturi și am văzut sublinierile din mai multe volume pentru care nu reușisem să fac fișe.

Odihna a contat enorm, experiența m-a învățat că o formă fizică proastă poate influența mai mult rezultatul decât o face în mod normal bagajul de cunoștințe. Important e că în cazul oricărei competiții am făcut ce mi s-a cerut, știind că asta nu mă-mpiedică să mă individualizez, dimpotrivă. Mi-am zis că trebuie să evit tonul clișeizat-școlăresc în fiecare dintre lucrările mele și am contat pe niște dezvoltări controlate, menite să confirme pasiunea și competența – atâta câtă este, în formare – a celui care scrie lucrarea.

Oricât de sus am fost cu capul (”în nori”), am avut grijă să rămân cu picioarele pe pământ. Las pentru sfârșit un aspect care a contat decisiv – susținerea oamenilor din jurul meu. Le sunt recunoscător mai mult decât o pot exprima. Familia mă susține în permanență, îmi e alături când am cea mai mare nevoie și crede sincer în mine. La fel, am simțit sprijinul constant al  administrației Liceului ”Prometeu-Prim”, al profesorilor și al prietenilor. Cât despre programul meu, acesta îmi permite să mă simt liber, sunt deocamdată mulțumit de acesta.

13814569_1204816906207167_526410517_n

 Aveți vreun model într-ale performanțelor?

 – Primul meu contact serios cu critica literară s-a produs într-a 10-a. Până atunci, nu-mi amintesc să fi citit integral altă carte de critică literară decât ”Scriitori de ieri și de azi”, a lui Ion Ciocanu. E adevărat că de pe la 9 ani, de când m-am pus pe citit cărțile din colecția ”Biblioteca școlarului” a editurii Litera, am deprins obiceiul de a citi și toate referințele critice incluse. Avusesem până într-a 10-a contacte sporadice cu Ibrăileanu (Spiritul critic…), Simion (Scriitori români de azi), avem acasă Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu, pe care bineînțeles că nu m-am încumetat s-o citesc de la un capăt la celălalt, dar din care m-am pomenit citind pasaje de nenumărate ori.

Ei bine, într-a 10-a l-am descoperit pe Mihai Cimpoi (după ce îl întâlnisem de mai multe ori și avusesem ocazia să schimbăm câteva cuvinte). La română, am studiat despre textul metaliterar pe baza unui fragment din Istoria deschisă…. Era-ntr-o vineri, țin minte și-acum lecția respectivă și satisfacția pe care mi-a oferit-o faptul că înțelesesem toate cuvintele și n-aveam neclarități în legătură cu ideile de-acolo (evident că pe-atunci nu eram în stare să le nuanțez pe toate, raportându-le la contextul de ansamblu). Dar dincolo de respectiva satisfacție, mă cucerise iremediabil stilul lui Cimpoi. O vreme mi-am dorit să pot scrie ca dumnealui (unele comentarii de-ale mele de prin a X-a fiind niște pastișe timide; de altfel, nu mi-am dat peste mână atunci când am simțit nevoia de a încerca să scriu în maniera unui autor sau a altuia, cred că e un exercițiu preventiv la etapa mea de-acum), am citit entuziasmat O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia și nu doar (fără a parcurge integral seria eminescologică; și, cu toate că există în Căderea în sus… ori în Esența ființei pasaje pe care le cred revelatoare, cel mai percutant contact al meu cu eminescologia rămâne Visul chimeric, studiul cărtărescian scris cu acribia unei demonstrații științifice, de o coerență fără fisură, după care nu i-am mai putut citi la fel nici pe Eminescu, nici pe Cărtărescu), știam pe dinafară pasaje din Cimpoi și unii colegi, ale căror camere aveau pe pereți postere cu diverse staruri rock, îmi spuneau – mai în glumă, mai în serios – că e musai să-mi fac un poster cu Mihai Cimpoi și să-l lipesc pe un perete din odaia mea.

E, fiecare cu formele sale de omagiere, eu m-am limitat la păstrarea în prima linie (acasă, cărțile familiei mele stau în două, uneori chiar 3 rânduri) a volumelor lui Cimpoi, cu toate că, între timp, alți exegeți mi-au devenit mai apropiați.

Tot pe-atunci am cumpărat și Sunt un om de cultură devenit un destin, cartea de dialoguri cu Mihai Cimpoi, realizată de Aliona Grati. De-acolo am aflat că, în anii de studenție, Cimpoi devenise un cititor permanent al Bibliotecii Krupsakaia, viitoarea Bibliotecă Națională. Carevasăzică, asta era! De-atunci mi-am spus că voi avea și eu un program cât se poate de serios de lectură, biblioteca (fie ea publică sau cea din casa mea) ajungând să fie un loc de căpătâi pentru mine.

Nu peste mult timp, am aflat cât contaseră orele de bibliotecă în formarea lui Vitalie Ciobanu, a lui Gheorghe Erizanu și, nu în ultimul rând, a lui Emilian Galaicu-Păun. O să mă refer aici și la una dintre scenele mele preferate din romanul acestuia din urmă– Țesut viu. 10 x 10 – faceți înmulțirea din titlu și o să obțineți un număr apropiat de cel al cărților spre care m-a trimis romanul galaichian –, scena în care …n, personajul principal (îi spun așa convențional, fără ca să-l contrazic pe Dorin Tudoran, care vede în cuvânt sau, prin extensie, în scriitură personajul principal al cărții), stând la masa lui de cititor permanent al Bibliotecii Krupskaia, înaintează cu migală în scrierea unui poem, până când la ușa sălii de lectură își face apariția fosta iubită, care-l cheamă numai cât să-i spună ”Te urăsc de moarte!”, pentru ca tot atunci, peste masa de cititor permanent a lui …n să se prăbușească o bucată mare de tavan.

În fine, dacă e să mă refer la oameni cărora le datorez evoluția mea de până acum, țin să-l amintesc și pe Ghenadie Nicu al cărui blog e una dintre cărțile care, la vremea când le-am descoperit, au contat mult pentru mine (și continuă să conteze acum, nu doar intelectual, ci și sufletește).

Tot într-o vineri, tot în clasa a 10-a, tot citind Istoria… lui Mihai Cimpoi, mi-au atras atenția versurile selectate în prezentarea lui Ghenadie Nicu. Am oprit lectura din Cimpoi ca să caut – aproape o oră – Portretul de grup. Țineam minte fotografia din antologia lui Lungu (Popa și Galaicu – notez între paranteze numele ultimilor doi antologatori, oficial fiind trecut doar numele primului). Poemele lui Ghenadie Nicu din Portret de grup îmi lăsaseră o  senzație greu definibilă: n-am fost extraordinar de încântat, dar mi-am zis clar că mai vreau; și totuși, ”forma cea pură a singurătății” e un vers care mi s-a părut excepțional din prima și pe care știu că-l voi purta multă vreme. Un search pe Google m-a direcționat către blogul lui Nicu – având o arhivă cât se poate de generoasă –, pe care am început să-l citesc, acordând prioritate cronicilor literare, eseurilor și publicisticii. Și, din nou, stilul m-a cucerit iremediabil.

Am descoperit în textele de acolo o română fenomenală, polifonică, un admirabil stăpân pe mijloacele sale – impunătoare altminteri; un observator al cărui discernământ mi-a inspirat încredere și respectiva încredere nu s-a risipit până azi. O scriitură bine individualizată, neologizată în mod ostensibil, un autor care-și probează ipseitatea în mod continuu și dezarmant. S-o spun direct: un om care, fără să știe, mi-a oferit mai mult decât își dă seama și care îmi e pur și simplu drag, așa cum îmi sunt toți autorii care mi-au schimbat viața în mai bine, români sau străini, cunoscuți sau necunoscuți, vii sau morți. De altfel, știu că, la vremea lor, Vasile Romanciuc, Ghenadie Nicu, Nicolae Leahu, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun și Dumitru Crudu au fost olimpici. Nu cunosc rezultatele fiecăruia – rezultate care, astăzi, au o valoare pur-simbolică; important e că fiecare dintre cei sus-numiți a avut realizări ulterioare de netrecut cu vederea.

– În intervențiile dvs. (de aici, de la radio) am remarcat entuziasmul și generozitatea dvs. Cu ce vă hrăniți însuflețirea? Vă întreb gândindu-mă că unii din tinerii de vârsta dvs. sunt blazați înainte de vreme.

– Îmi pare bine că mă percepeți astfel, am mai spus că tratez viața cu atenție, recunoștință, interes și entuziasm – toate continue, cel puțin la nivelul intenției.

Știu că am ce să ofer în fiecare zi și că fiecare zi are să-mi ofere ceva, deci nu văd de ce aș avea o altă stare de fond. Desigur, pe lângă oamenii cu care mă aflu în legătură, starea aceasta se datorează și faptului că am identificat o direcție care să mă preocupe și în care am reușit să fac niște primi pași înainte. E ceva ce mă face să simt că viața mea decurge în mod clar, coerent. Or, sunt de părere că blazații nu reușesc să identifice tocmai claritatea, coerența. Alții, trăind inert, nici nu-și pun problema clarității și a coerenței.

Cred că plictisul continuu e o manifestare a neputinței de a te conecta efectiv la ceilalți și la tine însuți.

Cât privește conectarea la propria persoană, mă gândesc la faptul că mulți semeni de-ai mei nu aleg să urmeze drumul pe care îl simt a fi al lor, în unele cazuri, calea pe care merg fiind chiar diametral opusă față de cea pe care și-o doresc.

Sigur că nu toate bătăliile merită purtate, dar e teribil să pierzi doar pentru că n-ai început lupta; pierderile cauzate de frica de a pierde sunt poate cele mai amare. Pe de altă parte, unii tineri sunt afectați de blazare fiindcă, imediat intrați în pubertate, dornici de senzații tari, se dedau exceselor, mizând exclusiv pe distracție și pe plăcerea cu miză mică, de scurtă durată, pentru ca după-aceea să-și piardă entuziasmul, având impresia că totul e șters, că viața nu mai are secrete pentru ei.

Spuneți blazați înainte de vreme – nu cred că această stare își are o vreme la care să fie asimptomatică. Neputința de a găsi farmecul vieții este problematică la orice vârstă.

Dacă unora le e cu neputință să mai găsească viața interesantă nu înseamnă că viața e neinteresantă.

”Avem o planetă de cititori care găzduiește o groază de lumi diferite.”

– Când vorbiți despre literatura română din Basarabia, nu aveți o atitudine superior-demolatoare față de scriitorii aparținând feluritelor generații (biologice). (Și) la acest lucru m-am gândit când am pomenit generozitatea dvs. Ați avut vreodată porniri contestatare legate de literatură, dar nu numai?

– Firește că există în orice generație autori pe care îi simt aproape și autori față de care nu pot să am această atitudine. Tind să fiu cumpătat, nu-mi stă în fire să fiu vehement-demolator, la fel cum e departe de mine faptul de a aproba mașinal tot ce se petrece în procesul literar de la noi, care, trebuie să recunoaștem, e de o inegalitate flagrantă (dar să nu facem caz din asta, vorba lui Andrei Țurcanu într-un articol de bilanț al anului literar 2013 la noi: maculatura trebuie tratată calm, ca o fatalitate a scrisului în genere). Atâta doar că n-am simțit până acum nevoia de a scrie sau de a-mi face publice altcumva părerile negative despre unele cărți de la noi, sunt cazuri în care s-au pronunțat oameni mult mai experimentați decât mine și se întâmplă să le împărtășesc unele dintre opinii.

Dacă ar fi în sarcina mea să fac o prezentare largă a evoluției literare de la noi, aș încerca să nu mint prin omisiune, și-atunci ar fi cazul să recurg inclusiv la judecăți, așa cum le spuneți, demolatoare. Nu e o anomalie ca exegetul să considere că un text nu rezistă și este normal ca exegetul să-și explice punctul de vedere, cu argumentele de rigoare. Normale nu sunt reacțiile bolnăvicioase ale autorilor pentru care unele păreri nefavorabile – fondate! – sunt motive de atacuri la persoană. Mai mult – și aici îi las pe cititori să-și dea singuri cu părerea despre normalitatea fenomenului –, există medii în care aprecierile au dreptul la viață numai dacă sunt superlative, și n-o zic de capul meu: niște ani în urmă, Emilian Galaicu-Păun povestea într-o emisiune despre cum ajunsese aproape supărătordepreciativ să spui, în cadrul unei lansări, că respectiva carte e bună; toate cărțile trebuiau să fie foarte bunegeniale!

Că tot ați pomenit de porniri contestatare, mi-a plăcut foarte mult Nu, admițând că Ionescu nu e la fel de convingător peste tot (în schimb, nu eșuează în a face spectacol). Și nu fac degeaba referința cu pricina, sunt în Nu cel puțin două momente care mi se par de reținut pentru discuția noastră.

Există acea dublă cronică a romanului Maitreyi – prima parte, intenționat-apreciativă, la finele căreia Maitreyi e o carte mare; a doua parte, voit-negativă, la capătul căreia Maitreyi e o tristă carte. Poate, o cronică ideală (a oricărei cărți) ar rezulta din suprapunerea acestor două cronici radical diferite, complementare; e adevărat, criticul e îndreptățit să evidențieze ce găsește de cuviință (din motivele pe care le găsește de cuviință) în imaginea pe care o livrează; deși vorbeam mai sus de minciuna prin omisiune, la urma urmei, există omisiuni inevitabile – în definitiv, criticul trebuie să creeze o imagine, și nu trebuie să o compună din tot ceea ce vede.

Al doilea moment la care țin să mă refer constă în judecățile combative ale lui Ionescu despre Tudor Arghezi, Ion Barbu și Camil Petrescu. Nu contează dacă Ionescu, lansând acele considerații diminuante, a avut sau nu intuiția faptului că cei 3 vor deveni repere inconturnabile în literatura română a secolului XX, la fel ca Ionescu însuși (o ironie a sorții fiind faptul că, peste ani, Ionescu l-a tradus în franceză pe Arghezi). Contează libertatea de a pune în discuție pe oricine, valorile nu se impun prin aprobări protocolare, mașinale, cum spuneam ceva mai sus, ele rezistă anume din motivul că sunt discutate din nou, și din nou, și din nou; să pui  în discuție statutul cutărui sau cutărui autor nu este o manifestare impertinentă, lipsită de pertinență e mitizarea găunoasă, interdicția de a te pronunța despre un autor altfel decât reproducând niște clișee confortabile, acceptate printr-o convenție care, pe termen lung, riscă să prejudicieze receptarea autorului ”canonizat”.

Știm unde poate duce drumul pavat cu bune intenții, mai ales dacă acele bune intenții sunt așa doar în aparență… Să vă dau un exemplu pe care nu cred c-am să-l uit prea curând.

Din 2009, am fost – fie în calitate de spectator, fie pe post de participant – la mai multe activități de comemorare a lui Grigore Vieru. În timpul uneia dintre ele, văzând mai multe volume expuse, un invitat a povestit cum discutase cu Vieru despre o antologie care să nu includă texte aparținând poeziei publicistice.

În sală, decanii de vârstă făcură ochii cât cepele, după care au șoptit între ei ceva ce n-aveam cum să aud; am putut, în schimb, să observ cum nu și-au luat privirea de la vorbitor pentru tot restul intervenției sale, urmărindu-l cu o încordare de neînțeles pentru mine. Simpla pomenire a sintagmei poezie publicistică deranjase, și încă foarte mult.

Imaginați-vă, în aceste condiții, cum ar fi fost primită o întreagă comunicare la tema respectivă. Eu, unul, nu vreau să-mi imaginez. În definitiv, e vorba de o sintagmă potrivită când vine vorba de o parte a operei vierene (între paranteze fie spus, în altă antologie, poetul a recurs în același context la formularea versuri sociale).

Așa ori altfel, Grigore Vieru nu s-a dezis de acele poezii, mi-l amintesc vorbind senin despre ele într-un documentar în care și Eugen Simion, și Daniel Cristea-Enache se pronunță deschis pe marginea acestora. Versurile sociale, mai puțin valorizate inclusiv de, hai să găsesc o formulare care să nu-i supere pe cei vizați, admiratorii totali ai lui Grigore Vieru, nu eclipsează textele antologice ale poetului, poezia publicistică nu face ca Legământul să fie mai slab, Strigătul șoptit să fie înfundat, Litaniile să fie mai puțin tulburătoare… Și atunci? Tind să mă raportez la orice autor dintr-o perspectivă cât mai largă, sunt adeptul unei acceptări asumate, cu ceea ce e bine și cu ceea ce poate fi considerat mai puțin bine, este nedemn și infidel să avem scopul ultim de a-l reduce pe creator la un singur aspect al creației sale, fie că e vorba de vârfuri sau de depresiuni.

De exemplu, am căutat cu mare interes și am citit Lumina ce se stinge, doar fiindcă Eliade nu mai voia să audă de acest roman (pe care, de altfel, Steinhardt l-a catalogat drept promițător; fără pic de maliție, am notat în jurnal aprecierea lui Steinhardt, precizând că romanul e într-adevăr promițător – mi-a promis o decepție și mi-a oferit o decepție), și Lumina ce se stinge nu m-a făcut să mă raportez altfel la MaitreyiNuntă în cerLa țigănci ori la altceva ce mai citisem din Eliade.

Revenind la literatura română din Basarabia, trebuie observată recenta invazie a unor cărți realmente valoroase… din punct de vedere comercial – cât privește aspectul literar, prefer să păstrez tăcerea, întreținută deja de criticii noștri, care, din câte știu, n-au scris despre aceste apariții.

Nu că ar lipsi motive pentru o atitudine, cum ziceți, superior-demolatoare: de la plagierea unor citate care circulă pe net pe fundalul unor imagini (vorbim aici și despre citate ale căror autori nu sunt anonimi, ba chiar unii sunt foarte cunoscuți!), la ignoranța crasă în materie de literatură – să fie la mijloc și teama autorilor de a fi influențați?; așa ori altfel, diversitatea platitudinilor e garantată! – și chiar vădite greșeli de exprimare.

Și dacă, totuși, criticii ar trece la atac? Pentru cititorii de la noi preocupați cât de cât serios de literatură, totul e de domeniul evidenței, explicațiile suplimentare n-ar veni decât să confirme o părere deja existentă. Nu prea face să li te adresezi în această chestiune. Să te adresezi celorlalți…? Ei bine, nu știu câți dintre ceilalți citesc și critică literară. Admițând că ar ajunge să citească, nu știu câți dintre ei ar putea fi convertiți.

Concluzia pare la îndemâna oricui: avem o planetă de cititori care găzduiește o groază de lumi diferite.

13820426_1204816899540501_2140712954_n

Mă uimesc siguranța cu care vă pronunțați în legăturile cu temele propuse de mine; atitudinea echilibrată; maturitatea dvs. Uneori uit că stau de vorbă cu un absolvent de liceu, care tocmai a trecut de examenul maturității… Apropo, cum v-ați descurcat la Bacalaureat?

 – Vă mulțumesc pentru cuvintele călduroase! Siguranța – atâta câtă poate fi (principiul incertitudinii nu se lasă cu una-cu două!) – e de importanță majoră când vine vorba de gestionarea mijloacelor. Cine este efectiv nesigur în tentativa de stăpânire a mijloacelor sale, are toate șansele să-și folosească mijloacele împotriva propriei persoane. Pe de altă parte, la cât timp investesc pentru probleme de tipul celora pe care mi le-ați propus, cred că ar fi de-a dreptul trist să nu pot face față. Am trecut cu bine de Bacalaureat – 3 note de 10 și una de 9. O altă împlinire e aceea că am reușit ceea ce mi-am propus acum un an – să nu fiu permanent încordat într-a XII-a, gândindu-mă la examenele iminente, să fac dintr-a XII-a cel mai consistent an școlar al meu.

– Ce facultate sau ce  facultăți veți urma?

– Voi merge pe calea pe care o simt a mea. Am aflat recent ca am fost admis la Facultatea de Litere a Universității din București, locul în care mi-am dat seama ca vreau sa ajung acum aproape doi ani. Iată un vis al meu care devine realitate.

– Sunteți un tânăr armonios construit. Cât anume i se datorează familiei dvs. – din acest punct de vedere?

– Datorez enorm familiei – cred că dacă valorificam plenar până acum tot ce am primit, deveneam mult mai mult decât sunt. Pe de altă parte, sunt împăcat cu varianta mea actuală – chiar dacă aș avea posibilitatea, nu cred că mi-aș dori s-o schimb. E acel fel de a accepta în care Gabriel Liiceanu – în Despre limită – vede esența fericirii. Și această stare de împăcare se datorează, din nou, în mare parte familiei.

Am șansa ca pentru mine familia să însemne dragoste, încredere, susținere din toate punctele de vedere și siguranță, în toate momentele. Părinți mei sunt niște oameni cărora mă bucur că pot să le semăn, am în ei modele de tărie de caracter, perseverență, inteligență, responsabilitate, onestitate, dedicație pentru cauzele la care țin cu adevărat. Ei mă ajută în căutarea măsurii potrivite dintre exigență și îngăduință față de mine însumi. Tot lor le datorez o continuă încurajare pertinentă (”Credem în tine. Hai să analizăm toate aspectele. Dacă e ceva ce te pune în dificultate, hai să vedem cum am putea să te ajutăm.”)

Ei nu-mi dau motive să pun la îndoială buna intenție a fiecărui DA și a fiecărui NU pe care mi-l spun. Sigur, există privințe în care părerile noastre diferă considerabil, dar e limpede că ceea ce ne apropie contează mai mult.

Mai sus, am vorbit despre gusturile și preocupările mele. Ei bine, cred că mare parte dintre ele au fost programate de părinții mei. Ai mei au avut de la bun început o bibliotecă generoasă și, pe măsură ce am crescut, nu s-au opus creșterii mari a acesteia. Mama a făcut doctoratul în drept la București și după fiecare deplasare îmi aducea cărți de povești, viu colorate și scrise într-o română frumoasă, cum se găseau mai rar pe-atunci la Chișinău.

Cu suficient timp înainte ca să încep școala, am trecut de la poveștile lui Andersen și ale Fraților Grimm (pe care cred că le-aș citit și azi, în redacția lor originală, bineînțeles) la cele 100 de personalități ale lui Michael H. Hart, o carte decisivă pentru experiența de cititor ce mi se deschidea în față (nu contează cât puteam reține la aproape 6 ani din acele texte despre Laozi, Euclid, Ts’ai Lun, Michelangelo, Galileo, Beethoven, Daguerre, Lister, Edison, Einstein, Titulescu, Mao etc., contează că au existat serile nenumărate în care adormeam doar după ce-mi citea mama și zilele în care citeam de unul singur – în treacăt fie spus, făcusem o pasiune pentru parantezele dinaintea fiecărui articol – făceam exerciții de matematică scăzând numărul mic din numărul mare, ca să aflu câți ani a trăit fiecare dintre cei incluși în carte).

Tata a lucrat la radio până când am avut 4 ani.

Evident că, la noi acasă, radioul funcționa multe ore pe zi. Și, cu gândul la – pe atunci – un micuț ascultător care îi poartă numele, tata punea adeseori pe post  – direct sau prin intermediul colegilor – piese cântate de Pavarotti. Drept consecință, multă vreme după-aceea, micuțul ascultător cu pricina (care scrie-acum această frază) nu accepta să meargă cu mașina dacă nu cânta Pavarotti. Până la 10 ani, cam 90% din muzica pe care-am ascultat-o a fost clasică. (Am pomenit mai sus și despre cum una dintre primele mele amintiri se leagă de o casetă cu muzică de Vivaldi; recent, am descoperit mai multe casete asemănătoare, cu muzică de Bach, Mozart, Paganini, Johann Strauss-fiul, Chopin, Ravel, ascultate din plin și ele, după cum mi s-a spus, dar cum îmi și amintesc).

Sau, în nu mai țin minte care an – presupun că e vorba de 2001 sau 2002 – am avut un calendar cu file negre, pe care erau imprimate fotografii cu sculpturile lui Brâncuși – acolo și atunci le-am văzut prima dată: preferatele mele erau Coloana Infinitului, Masa Tăcerii și Domnișoara Pogany.

Pe scurt, am o familie în care viața mea de zi cu zi este interesantă (zic asta cu gândul la o întrebare precedentă, al cărei răspuns îl încheiam vorbind despre neputința unora de a mai găsi viața interesantă).

”Firește că mi-ar plăcea să rămână ceva semnificativ după mine.”

 Dacă, peste ani, un regizor va face un film despre viața dvs., ce momente – întâmplate ori neîntâmplate – ați vrea să nu lipsească din filmul cu pricina?

– I-aș îndemna pe realizatorii filmului să-mi pună toate întrebările pe care le au și le-aș oferi cât de mult material aș putea (firește, rezervându-mi dreptul să păstrez tăcerea în unele cazuri).

I-aș lăsa pe ei înșiși să decidă ce momente să nu lipsească din pelicula lor. Cel puțin în momentul acesta, gândindu-mă la un eventual film despre mine, simt că altele sunt aspectele cărora le-aș acorda o mai mare atenție.

Efectele vizuale. Poate ca-n Călăuza lui Tarkovski, treceri de la imaginea negru-alb – și acela nu e un negru-alb oarecare – la cea color, dar nu doar. Schimbări în ceea ce ține de claritatea imaginii, contrastul de culori, prevalența anumitor culori în anumite secvențe.

Alternanța dintre scene în care să predomine vizualul și scene în care să predomine auditivul. Scene de reverie, de vise și de visuri. Scene de aparentă imaterialitate, scene de ideație pură. Dar și oameni, mulți oameni și dubla reprezentare a legăturii cu aceștia – pe de o parte, relația în datele ei exterioare, pe de altă parte – contribuția – în unele cazuri, cu totul surprinzătoare – respectivelor persoane în viața mea interioară.

Aș vrea să mă pot regăsi în personajul al cărui prototip sunt, dar, totodată, aș vrea ca acest personaj să mă facă să aflu ceva nou despre mine, ceva important, ceva ce poate n-aș fi avut ocazia să aflu altfel decât prin intermediul respectivului film.

Cred că fiecare experiență ne permite să aflăm ceva nou despre noi înșine; e adevărat că nu toate aceste informații sunt de reținut, majoritatea lor absolută sunt repetitive și, cum ar spune Roland Barthes, coalescente.

Viața e dezvăluire continuă, nu și dezvăluire totală.

Revenind la eventualul film, cred că interviul de față oferă o imagine reprezentativă pentru cel care sunt, la cei 19 ani proaspăt împliniți (așa că, dacă o fi să fie, să se țină cont de acest dialog, la construcția personajului; iar fiindcă nu vreau să strecor emoticoane în interviu, precizez că am deschis această paranteză râzând, și o închei la fel).

Dar nu e vorba doar de asta – cred că am reușit să spun unele lucruri esențiale pentru aproape toată experiența mea de viață de până acum, iar despre unele gânduri de-aici cred că ar putea fi esențiale și pentru experiența mea de viață de-acum încolo (față de unele dintre ele chiar îmi doresc să fie așa). Bineînțeles că un interviu pornește de la rațiunea că cel intervievat va spune lucruri noi pentru cei care, după caz, citesc, ascultă, urmăresc interviul. Dar iată că în acest interviu s-a întâmplat să spun unele lucruri noi și pentru mine, fapt la care nu m-am așteptat și care mă bucură.

Cred că nu sunt puțini cei care vă percep mai matur decât o arată vârsta din buletin. Cum vă percepeți dvs.: mai înțelept decât congenerii (ca să nu zic ”mai bătrân”)? Ca la 19 ani? Nemuritor?

– E adevărat că în viața mea sunt multe persoane care mă fac să mă simt apreciat. Și, pe măsură ce aprecierea crește, crește și dorința de a o îndreptăți, nu doar din teama de a-i decepționa pe ceilalți, ci din considerația pentru ei și pentru propria persoană.

În ce fel mă raportez la mine însumi? Mă consider un tânăr în curs de maturizare, care tinde să fie încrezător și rezonabil. Am unele calități de care mă bucur, pe care încerc să le cultiv și, în rezultat, să le valorific inclusiv ca să mă apropii de congeneri. Așadar, mă simt îndreptățit să spun că versurile ”Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” nu mă caracterizează.

Îngăduiți-mi să glosez un pic pe marginea acestui cuvânt, nemuritor. Nu l-aș folosi cu referire la oameni cu o posteritate grandioasă, ale căror fapte se bucură de atenție și le supraviețuiesc, după caz, cu decenii, secole, milenii. Nemurirea e o problemă de alt ordin. Cred că șansa la nemurire este ceva ce aparține fie tuturor oamenilor, fie nici unui om. Prefer să dau crezare celei dintâi variante.

Sunt un om în viață și acesta e adevărul principal din perspectiva căruia mă percep. Înainte de a mă gândi la posteritate, caut să valorific îndemnul atât de simplu și, în același timp, atât de important,  al unui bun prieten de-al meu, Liviu (Rotaru): ”Be Alive!”. L-am citat aici în engleză, așa e vehiculat între noi (nu dintr-un soi de snobism tipic evului media; prietenul de care vă vorbesc e un cititor excelent – atât în engleză, cât și în română – și a fost și el primul pe țară la olimpiada de română); și acest alive înseamnă nu pur și simplu viu înseamnă și vioi și însuflețit, înseamnă, între noi și în ceea ce mă privește, mult mai mult. Să trăiesc sub semnul acelor dominante – pe care le-am mai pomenit – interes, entuziasm, atenție, recunoștință pentru ca, pe măsură ce înaintez în viață, dominantele acestea să devină și mai pregnante.

Firește că mi-ar plăcea să rămână ceva semnificativ după mine, să nu dispar din conștiința colectivă imediat cu dispariția mea fizică.

Spun asta nu din orgoliu, ci dintr-un sentiment al echilibrului – există oameni pe care nu i-am prins în viață, dar ale căror realizări mi-au schimbat viața în mai bine, drept care ar fi o fericire deosebită să știu că și realizările mele ar putea schimba viețile unor oameni – inclusiv din generații viitoare – în mai bine.

Căci, în mod sigur, e o fericire extraordinară să schimbi viețile altora în mai bine.

De la sine, și viața ta devine mai bună – astfel. Și, în același timp, aceasta e formula sublimă a posterității.

Contează nu doar să-i faci pe oameni să te țină minte, ci să-i poți face să se simtă bine atunci când se gândesc la tine.

(sursa foto cover: sandipfoundation.org)

12.798 cititori