Scriitorul îndrăgostit – simplu, limpede şi neprefăcut

Octavian Paler scria că „a iubi înseamnă, poate, a lumina cea mai frumoasă parte din noi”. Și, deși există tendința de a face haz de scrisorile de dragoste ale scriitorilor, spunându-se că nu acea fațetă a lor trebuie văzută (vezi criticile aduse publicării scrisorilor lui Eminescu către Veronica Micle), de fapt ele arată cea mai frumoasă parte din ceea ce poate reprezenta cineva. Aceea a „îndrăgostirii”. Acolo sunt cei mai umani, cei mai calzi, cei mai dăruiți până dincolo de inteligență și de rațiune.

E-adevărat – fără să vrem (sau pentru că, tocmai, ne dorim să tragem cu ochiul), pătrundem într-o intimitate nedorită de semnatari, dar, în același timp, de foarte multe ori, sentimentele dezvăluite vor face posibilă o privire mai complexă asupra autorilor. Uneori arată dăruirea lor, alteori egoismul, dar întotdeauna se simte ceva altfel dincolo de rânduri. Ceva „simplu, limpede și neprefăcut” (cum scria Heidegger).

Indiscreția face parte din natura umană și, de aceea, ea va domni câteva minute. Gândurile trimise de câțiva scriitori către persoana iubită se vor dezvălui. Clipele în care inteligența a fost pe locul 2, devansată de sentimentele lor, vor ridica vălul de pe momentele în care ei au fost fericiți…

 ***

Honoré de Balzac către Evelina Hanska

iunie 1836

Îngerul meu iubit,

Sunt aproape nebun după ţine, atât de nebun pe cât poate fi un îndrăgostit: nu pot scrie împreună nici două idei care să nu te conţină pe tine între ele. Nu mă mai pot gândi la nimic altceva în afară de tine. În ciuda voinţei mele imaginaţia îmi zboară mereu la tine. Te mângâi, te sărut, îţi şoptesc, o mie de idei amoroase despre tine mă copleșesc în fiecare clipă. Cât despre inima mea, acolo vei fi mereu – numai tu. Te simt acolo într-un mod delicios. Dar, Doamne, ce se va alege de mine dacă tu îmi întuneci raţiunea? Am o manie după tine care, în această dimineaţă, mă sperie. Mă trezesc în fiecare dimineaţă spunându-mi „Haide, merg la ea.” Apoi reuşesc să mă opresc o clipă mişcat de simţul obligaţiilor. E un conflict înfricoşător. Asta nu e viaţă. N-am mai fost niciodată aşa. Ai devorat toată raţiunea mea. Mă simt aiurit şi fericit de cum încep să mă gândesc la tine. Mă învârtesc nebuneşte într-un vis delicios în care într-o clipă trăiesc o sută de ani. Ce situaţie oribilă! Copleşit de dragoste, simţind dragostea în fiecare por, trăind doar pentru dragoste, simţindu-mă consumat de emoţii şi prins într-o mie de păienjenişuri. O, iubita mea Eva, tu n-ai ştiut. Am luat portretul tău. El stă acum în faţa mea şi îi vorbesc ca şi cum ai fi lângă mine. Te văd la fel ca şi ieri, frumoasă, nespus de frumoasă. Ieri de-a lungul întregii zile mi-am zis “ea e a mea!” Îngerii nu sunt atât de fericiţi în paradis cum am fost eu ieri.

Jean-Paul Sartre către Simone de Beauvoir

Draga mea fetiță,

De mult timp şi de prea multe ori am vrut să-ţi scriu seara, după ieşirile cu prietenii pe care foarte curând am să le descriu în “O înfrângere”, acele aventuri în care simţeam că lumea e a noastră. Am vrut să cuceresc fericirea şi să o aştern la picioarele tale, aşa cum făceau cuceritorii în epoca Regelui Soare (Louis XIV). Şi apoi, obosit de toată gălăgia, m-am dus întotdeauna la culcare şi am amânat. Astăzi îţi scriu să simţi plăcerea pe care încă nu o ştii, când mă întorc abrupt de la prietenie către dragoste, de la putere către tandreţe. În noaptea aceasta te iubesc într-un mod pe care nu l-ai ştiut niciodată la mine: nu sunt nici obosit din cauza călătoriilor, nici înfăşurat în dorinţa de-a-ţi simţi prezenţa. Îmi perfecţionez dragostea pentru tine şi o reintegrez ca un element ce face parte din mine. Aceasta se întâmplă mult mai des decât îţi recunosc, dar arareori atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc atunci când atenţia mea e captată de lucruri exterioare. La Toulouse te-am iubit simplu. În noaptea aceasta, te iubesc într-o seară de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Eşti a mea, şi lucrurile sunt ale mele şi dragostea mea schimbă lucrurile din jurul meu şi lucrurile din jurul meu îmi alterează dragostea.

[…]

Te iubesc cu toată inima şi sufletul meu.

Oscar Wilde către lordul Alfred „Bosie” Douglas

Băiatul meu,

Sonetul tău e de-a dreptul minunat şi ce minunăţie sunt buzele tale roşii ca petalele de trandafir, făcute pentru nebunia muzicii şi a cântecului şi pentru nebunia sărutului, deopotrivă. Sufletul tău suav şi poleit cu aur călătoreşte între pasiune şi poezie. Ştiu că Hyacinthus, pe care Apollo l-a iubit aşa de pătimaş, ai fost tu, în mitologia greacă.

De ce eşti singur în Londra şi când te vei duce la Salisbury? Du-te acolo să-ţi răcoreşti mâinile în zorii cenuşii ai lucrurilor gotice şi vino aici oricând vrei. E un loc minunat căruia îi lipseşte doar prezenţa ta; dar du-te la Salisbury mai întâi.

Etern, cu dragoste nemuritoare, al tău,

Oscar

James Joyce către Nora Barnacle

15 august 1904

60 Shelbourne Road

Draga mea Nora,

A bătut ora unu. Am venit acasă la unsprezece jumătate. De atunci stau ca un nebun într-un fotoliu. N-am putut face nimic. Nu aud altceva decât glasul tău. Stau ca un nebun ascultându-te spunându-mi „dragă”. Azi am ofensat doi oameni lăsându-i să vorbească în vânt. Voiam să aud glasul tău, nu al lor.

Când sunt cu tine nu mai sunt neîncrezător, aşa cum îmi este firea. Aş dori acum să simt capul tău pe umărul meu. Cred că o să mă duc la culcare.
De o jumătate de ceas scriu lucrurile astea. Tu ai să-mi scrii? Cum să mă semnez? N-o să semnez deloc, fiindcă nu ştiu cum să mă semnez.

Martin Heidegger către Hannah Arendt 

Dragă domnişoară Arendt,

Trebuie să trec să vă văd, chiar astă-seară, pentru a vorbi inimii D-voastră.

Aş vrea ca între noi totul să fie simplu, limpede şi neprefăcut. Numai astfel ne vom arăta demni de ceea ce ni s-a întâmplat, şi anume că ne-a fost dat să ne întâlnim. Faptul că aţi devenit studenta mea, iar eu profesorul D-voastră, nu a făcut decât să prilejuiască cele petrecute.

Nu-mi veţi aparţine niciodată, însă de acum înainte veţi face parte din viaţa mea, iar ea, datorită D-voastră, se va îmbogăți.

Nu ştim niciodată ce anume poate însemna fiinţa noastră pentru ceilalţi. În schimb, ne stă în putere să înţelegem efectul distructiv pe care persoana noastră l-ar putea avea asupra celorlalţi, obstacolul pe care l-am putea reprezenta pentru ei.

Încotro se îndreaptă acum tânără D-voastră viaţă, acest lucru rămâne o taină – să ne înclinăm, aşadar, în faţa ei. Eu vă voi sta întotdeauna alături – şi asta numai pentru a vă ajuta să rămâneți, întotdeauna, fidelă D-voastră înşivă.

Faptul că v-aţi pierdut – cum spuneţi – „neliniştea” dovedeşte că aţi ajuns la acel fel de a fi care vă este cel mai propriu, la fiinţa D-voastră în pura ei feminitate. Cândva veţi înţelege şi veţi fi recunoscătoare – fireşte, nu mie – că vizita pe care aţi făcut-o în „ora de consultaţie” a fost un pas decisiv, şi anume un pas înapoi de pe drumul ce sfîrşeşte în cumplita singurătate pe care o presupune cercetarea ştiinţifică. Doar un bărbat este în stare să îndure această singurătate, şi doar atunci cînd i-a fost dat să cunoască chinul şi, totodată, nebunia de a fi productiv.

„Bucuraţi-vă!” – cu aceste cuvinte am să vă întâmpin de acum încolo.

Căci numai dacă vă bucuraţi veţi deveni acea femeie care poate la rândul ei să ofere bucurie şi în jurul căreia oricine simte bucurie, ocrotire, linişte, veneraţie şi recunoştinţă în faţa vieţii.

Numai astfel veţi fi pregătită cum se cuvine pentru a vă însuşi ceea ce poate şi trebuie să vă ofere Universitatea. Numai astfel veţi putea lucra autentic şi serios, dar nu cu încrâncenarea cu care multe dintre femei fac ştiinţă, ajungând într-o bună zi să-şi piardă acest zel şi să se descumpănească, înstrăinându-se cu totul de sine.

Atunci când o femeie ajunge la o activitate spirituală proprie, tocmai atunci ea îşi păstrează esenţa sa feminină cea mai proprie, iar acest lucru este decisiv.

Să păzim aşadar ca pe un mare dar, în interiorul nostru cel mai adânc, faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim şi să ne ferim să-l mutilăm, în virtutea autoamăgirilor pe care viaţa ca atare le aduce cu sine; altfel spus, să nu vedem în el doar o prietenie sufletească, ce nu este niciodată posibilă între oameni.

Nu pot şi nu vreau să despart loialitatea care se citeşte în ochii D-voastră şi înfăţişarea D-voastră atât de dragă de încrederea curată, de bunătatea şi de puritatea fiinţei D-voastră feciorelnice.

Însă, în felul acesta, darul prieteniei noastre ne obligă să fim la înălţimea lui. Această obligaţie mă face să-mi cer iertare pentru faptul că, în timpul plimbării noastre, mi-am pierdut o clipă cumpătul.

În orice caz, aş vrea să vă mulţumesc şi, sărutând fruntea D-voastră pură, să fac ca ceva din puritatea fiinţei D-voastră să treacă asupra scrisului meu.

Bucuraţi-vă, buna mea Hannah !

Al D-voastră,

M.H.

Lord Byron către Teresa Guiccioli

August, 1810

Draga mea Teresa,

Am citit această carte în grădina ta; – tu nu erai acolo, dragostea mea, căci altfel nu aş fi putut-o citi. E cartea ta preferată, iar autorul ei îmi e prieten. Tu nu vei înţelege aceste cuvinte englezeşti, nici alţii nu le vor înţelege – tocmai de aceea nu le-am mâzgălit în italiană. Dar vei recunoaşte scrisul de mâna al celui care te-a iubit şi vei înţelege astfel, ca printr-o divinaţie, prin intermediul cărţii ce ţi-a aparţinut, că el nu s-a putut gândi decât la dragoste.

În acel cuvânt, frumos în toate limbile, dar mai ales în limba ta – Amore mio – e concentrată întreaga mea existenţă de acum şi din vecie. Simt că trăiesc aici, simt că voi trăi şi de-acum încolo  – tu vei decide însă în ce măsură; destinul meu este legat de tine, o femeie de optsprezece ani, de doi ani ieşită de la mânăstire. Te iubesc, iar tu mă iubeşti pe mine – cel puţin aşa spui şi aşa te porţi, de parcă m-ai iubi, cea mai mare consolare dintre toate câte există. Ce simt eu pentru tine este mai mult decât iubire şi nu pot înceta să te iubesc. Gândeşte-te din când în când la mine, atunci când Alpii şi Oceanul ne despart – deşi n-o vor face cu adevărat niciodată, decât dacă tu ţi-o doreşti.

Johann Wolfgang von Goethe către Charlotte von Stein

17 iunie 1784
Scrisorile mele de dragoste ţi-au dezvăluit cât de îndrăgostit sunt. Nu mai cinez la Court, mă văd cu puţină lume, şi îmi fac plimbările singur şi la fiecare loc frumos îmi doresc să fii lângă mine.

Nu mă pot abţine să nu te iubesc chiar mai mult decât îmi face bine; voi simţi bucuria doar când te voi vedea din nou. Mă gândesc la tine tot timpul, amintirea ta nu mă părăseşte niciodată. Tu eşti etalonul pentru toate femeile pe care le văd, pentru toţi oamenii; prin dragostea ta văd lumea. Şi acest lucru face ca lumea nu să arate mai înceţoşată, ci dimpotrivă – dragostea ta o face să se vadă mai clară; văd mult mai clar acum cum sunt oamenii şi ce plănuiesc, ce îşi doresc, ce fac şi ce le face plăcere; dar nu-i mai invidiez pentru ce au, a mă compara cu ei e o plăcere secretă a mea, căci eu deţin cea mai scumpă comoară şi sunt cel mai bogat, mai norocos şi mai fericit dintre toţi.

Tu în gospodăria ta probabil că te simţi ca şi mine în afacerile mele, uneori nu observăm anumite lucruri pentru că pur şi simplu alegem să nu ne uităm la ele, şi lucrurile ne atrag interesul doar în momentul în care vedem clar cum sunt legate între ele.. Căci nouă ne place întotdeauna să ne implicăm, omului bun îi face plăcere să aranjeze, să pună în ordine, să împlinească ceea cei drept şi aduce pacea. Adio ţie, cea pe care o iubesc de o mie de ori!

Franz Kafka către Felice Bauer
11 noiembrie 1912

Iubita mea Felice!
Am să-ți cer acum o favoare care s-ar putea să-ți sune un pic nebună, și pe care am s-o tratez ca atare, ca și cum eu aș fi cel care ar primi scrisoarea. Este de asemenea cel mai dificil test chiar și pentru cea mai binevoitoare persoană.
Iată care este rugămintea mea:
Scrie-mi doar o dată pe săptămână, astfel ca scrisorile tale să sosească duminica – deoarece nu pot îndura scrisorile tale de dragoste zilnice, sunt incapabil să le rezist. De exemplu, răspund uneia dintre scrisorile tale, apoi mă așez pe pat într-un calm aparent, dar bătăile inimii mele îmi cutremură întreg corpul, și pieptul se zbate dureros pentru tine.
Eu îți aparțin ție, chiar aceasta este cea mai potrivită expresie de a exprima starea mea, și totuși acest concept încă nu exprimă totul. Dar tocmai din acest motiv nu vreau să știu ce gândești, mă adâncește în confuzie atât de mult încât nu mai pot înfrunta viața, de aceea nu vreau să știu ce simți pentru mine. Dacă aș ști cum aș putea, înnebunit cum sunt, să stau în continuare la biroul meu, sau aici acasă, în loc să sar în următorul tren cu ochii închiși ca să-i deschid doar când voi fi cu tine! Ah, este un trist, un trist motiv pentru a nu face așa. Pe scurt: sănătatea mea abia îmi ajunge mie singur, nu este suficientă pentru o căsătorie, ca să nu mai zic pentru o familie. Și totuși când citesc scrisoarea ta simt că aș putea trece cu vederea și lucrurile ce nu pot fi trecute cu vederea.
Daca aș avea răspunsul tău chiar acum! Și cât de teribil probabil că te chinui, și cum te silesc, în tăcerea camerei tale, să citești această scrisoare, cea mai urâtă scrisoare care a stat vreodată pe masa ta. Sincer, îmi dau seama câteodată că numele tău minunat îmi merge la inima ca o rugăciune… Ah, numai dacă ți-aș fi trimis scrisoarea de vineri în care te imploram să nu-mi mai scrii niciodată, în care îți făceam o promisiune asemănătoare. Ah, Doamne, ce m-a împiedicat oare să-ți trimit acea scrisoare? Toate ar fi fost bine acum.
Mai este oare acum posibilă o soluție pașnică? Ne-ar ajuta dacă ne-am scrie doar odată pe săptămână? Nu, dacă suferința mea ar putea fi vindecată în acest fel înseamnă că ea nici n-a fost o suferință serioasă. Și eu deja presimt că n-am să pot rezista cu bine scrisorii de duminică. Așadar, ca să compensez pierderea oportunității de ieri, te rog cu ultimele puteri rămase la sfârșitul acestei scrisori: dacă ne prețuim viețile cu adevărat, hai să le abandonăm de tot.

(scrisori ale scriitorilor români care au iubit puteți găsi aici)

Sursa foto: openculture.com