Și scriitorii (români) au iubit…

Orice cuvânt este de prisos dacă citim rândurile de mai jos – dincolo de creațiile lor literare, și scriitorii au avut slăbiciunile lor. Sau mai ales scriitorii?

Că s-au numit Blaga, Eminescu, Marin Preda, Cioran sau Rebreanu, în capitolul numit „iubire”, la fiecare dintre ei a existat „călcâiul lui Ahile”. Și, zicem noi, e foarte bine c-a fost așa.

Unele au avut un sfârșit tragic, altele au cunoscut împlinirea. Toate, însă, au fost adevărate. Și profunde.

***

Eminescu către Veronica Micle

Constanța este un mic orășel, dar îndestul de frumos. O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe întinderea mării. (…) Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine. Te sărut dulce, draga mea Veronica, și rămân al tău. La anul să știi că venim amândoi aici.  (Constanța, 1882)

*

Lucian Blaga către Cornelia Blaga (fostă Brediceanu):

Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!.

Lucian Blaga cu familia

(sursa foto: istorie-pe-scurt.ro)

*

Marin Preda către Aurora Cornu

Dragă Aurora,

După ce ai plecat în seara aceea, m-am întors acasă stăpânit de un sentiment mic şi ciudat care abia a doua zi mi-am dat seama ce înseamnă. Am venit acasă foarte liniştit, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta adică nu putea să deplaseze, să ia după sine toate acestea.

Al tău,

Marin

Aurora Cornu și Marin Preda

(sursa: reportertv.ro)

 *

Liviu Rebreanu către Fanny Rădulescu
Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa…” Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuie că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată. Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu… Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna! Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”. Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.
Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei.

Fanny Rădulescu

(sursa foto: adevarul.ro)

 *

Emil Cioran către Friedgard Thoma
„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră și nu mă pot gândi la nimic altceva. Aș vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele…”

sursa foto: historia.ro