Dana Lizac 
(partea I poate fi citită aici)
Statuia Venerei antice: iubirea ca principiu cosmic
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet
Viziunea hermetică a lumii este timp spaţializat: mişcarea poemului este şi o mişcare în timp, de-a lungul epocilor istorice. Lumea de sus, a universalului, a forţelor cosmice, a zeilor, lumea intelectuală a principiilor imuabile şi a formelor ideale, corespunde antichităţii şi poetul evocă în chip de emblemă a acestei lumi o statuie a Venerei antice. De vreme ce vorbeşte despre braţul „molatic” acestei statui, ne închipuim că are în minte o Veneră din tipul Venus pudica (Venera capitolină sau Venus de’ Medici), cea mai cunoscută statuie a antichităţii, reprodusă în nenumărate copii, din perioada elenistă şi romană până în epoca modernă si care derivă din Aphrodita din Cnidus, atribuită de legendă lui Praxitel.
În ce măsură ilustrează această femeie, care îşi acoperă cu o mâna sănii şi cu alta pubisul, frumosul ideal, frumuseţea intelectuală, Adevărul şi armonia lumii dintâi? Oximoroanele care o descriu şi imaginea braţului moale (acelaşi cu braţul dislocat, nefiresc de lung al Venerei botticeliene şi cu eşarfa figurii de pe lama XXI a Tarotului), ne fac să credem că Eminescu a văzut în această imagine, cum la fel a văzut Botticelli, (care a luat-o ca model pentru Venera lui) o alegorie a principiilor hermetice1.
În gândirea hermetică, Zeul/ Dumnezeu/ creează lumea și omul prin emanație, într-o mișcare descendentă, de materializare a spiritului, numită de alchimiști Coagula, pentru că presupune coagularea formelor materiale individuale (obiecte si ființe). Tot Zeul resoarbe lumea la sine, într-un moment de autocunoaștere, printr-o mișcare de întoarcere, ascendentă, de spiritualizare a materiei, numită de alchimiști Solve, pentru că presupune disoluția formei materiale și eliberarea spiritului încătușat în ea.
Această mişcare ascendentă este una cu ridicarea gândirii omului, prin cunoaştere, din sferele materiale către Dumnezeu. Cele două direcţii sunt cele două braţe ale lui Hermes şi cei doi şerpi de pe caduceul lui. Specific gândirii hermetice este că deşi transcendent, Dumnezeu are nevoie de creaţie şi de om pentru a se cunoaşte pe sine în ipostază de creator. Cunoaşterea lui Dumnezeu de către om înseamnă cunoaşterea de sine a lui Dumnezeu. Cele două mişcări, desemnate de principiile Solve şi Coagula se compun într-o mişcare circulară: postulatul de baza al gândirii hermetice este circularitatea relaţiei între creator şi creaţia sa.2
La acestea trimit oximoroanele cu care poetul caracterizează statuia Venerei antice. Primul spune că este vorba despre materia exaltată, spiritualizată: „marmură caldă” (piatră, materie, animată de focul spiritului). Al doilea, care se referă la ochi („ochi de piatră ce scânteie”) arată ca o ilustrare a principiilor Coagula şi Solve. Pentru Eminescu Coagula, direcţia creatoare, îndreptată către forma individuală, materială, este asociată cu o privire îndreptată în afară – în timp ce Solve, direcţia reflectării/ gândirii, îndreptată către esenţe, este asociată cu o privire îndreptată înăuntru, adâncită în sine. Luceafărul va avea, în ipostaza lui angelică, de poet/creator „… ochii vii/ Ce scânteie-n afară” şi apoi, în ipostaza lui demonică, de gânditor, ochi „mari şi minunaţi” care „lucesc adânc himeric,/ Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric”. Statuia Venerei antice îmbină, la fel, cele două ipostaze: ochiul întunecat, negru, material, „de piatră” şi privirea care „scânteie” în afară.
Braţele acestei statui, la rândul lor, fac gestul hermetic fundamental, care indică direcţiile Solve şi Coagula: un braţ este îndreptat în sus (corespunzător direcţiei Solve), iar celălalt este îndreptat în jos (corespunzător direcţiei Coagula). Principiile hermetice imuabile, braţele lui Hermes, vor fi “marmoreele braţe” ale Luceafărului – corespunzătoare şi celor două laturi ale personalităţii lui, cea de poet/creator şi cea de gânditor – braţe care se desfăşoară din vălul/ giulgiul negru, al trupului material.
Botticelli scoate în evidenţă braţul „creator” al Venerei lui, (paralel cu bucla pe care o formează părul ei), deformându-l într-un chip care sfidează anatomia umană şi îi declară funcţia simbolică. Acest braţ „moale” şi „rotund” (la fel ca braţul „leneş” şi „rotund” al Ilenei din Călin), îndreptat în jos, desemnează direcţia creatoare dar şi circularitatea hermetică – coborârea spiritului în forma materială, urmată de „bucla” de întoarcere a spiritului la sine. În poemul nostru, braţul curbat al statuii beneficiază de o mult elogiată comparaţie: „Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet”.
Ce va să spună această comparaţie? Şi despre ce împărat să fie vorba? Un candidat ar putea fi împăratul Marc Aureliu. Statuia sa în bronz, mutată la îndemnul lui Michelangelo în Piaţa Capitoliului3 este singura statuie ecvestră din bronz care a supraviețuit din Roma Antică până în zilele noastre.4 Este oxidată, acoperită de patina verde numita verdigris, ca orice statuie de bronz expusă condițiilor atmosferice.5
Împăratul este reprezentat tot aşa, cu un braţ îndreptat în sus şi cu celălalt lăsat moale în jos, ținând un hăţ al calului. Unul dintre cei cinci conducători buni ai Imperiului Roman, iniţiat în Misterele de la Eleusis, om cu existenţă exemplară, împărat educat în ale literaturii, filosof stoic, Marc Aureliu poate să fi fost ales drept termen de comparaţie de către Eminescu şi pentru o comparaţie pe care împăratul o face, foarte des citată – şi care dezvăluie o gândire de poet: se compară pe sine cu un smarald6. „Frumosul – scrie el – oricum ar fi el, este frumos prin sine însuși, și se desăvârșește prin sine și nu are lauda ca parte din el. … Care dintre … lucruri e frumos datorită laudei sau nu e frumos din pricina criticii? Smaraldul își pierde oare valoarea daca nu e lăudat?7 … „Orice ar face sau ar spune cineva, eu trebuie sa fiu bun: ca și cum aurul, smaraldul sau purpura ar spune tot timpul: „Orice ar face sau ar spune cineva, eu trebuie sa fiu smarald și să-mi păstrez culoarea”.8
Poetul hermetic îşi poate spune acelaşi lucru: el slujeşte Zeul şi tradiţia hermetică, trebuie să-şi fie consecvent sieşi şi funcţiunii pe care o îndeplineşte şi nu trebuie să fie în nici un fel preocupat de lauda sau critica celor din jur.
Statuia împăratului şi statuia Venerei antice fac deci, amândouă, gestul hermetic fundamental. „Cele de sus sunt la fel ca cele de jos, şi cele de jos la fel cu cele de sus”, spune aforismul care deschide Tabula Smaragdina: microcosmosul oglindeşte macrocosmosul, între cele două există o identitate de structură. La rândul ei, prin gestul pe care îl face, Venus pudica pune în evidenţă şi cele trei regiuni ale anatomiei sale, care corespund celor trei lumi tradiţionale și celor trei nivele principale de existenţă: pieptul – lumii de sus, pubisul – lumii de jos şi între ele pântecul (ca loc al naşterii) – lumii intermediare. Cele trei sunt în om şi spiritul, sufletul şi trupul.
Ca şi statuia Venerei, statuia împăratului-poet ilustrează cele trei lumi. Braţul său ridicat arată către lumea de sus. Situat între cer şi pământ, împăratul călare este un om cu frâiele propriului suflet în mâini. Să privim la arcana a VII-a a Tarotului, numită „Carul” şi la personajul care îl conduce: „.. un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale”, ar spune Eminescu9. Acest tânăr, care are Soarele și Luna pe umeri face același gest: un braț este lăsat moale în jos, pe șold, celălalt ține un sceptru îndreptat în sus. La carul sufletului său sunt înhămați doi cai, întocmai ca în alegoria carului a lui Platon.10 Caii lui Platon sunt unul nemuritor, alb (sufletul spiritual) și celălalt muritor, negru (sufletul instinctual). In cazul zeilor și al oamenilor evoluați cei doi cai merg în aceeași direcție și carul înaintează firesc. În cazul oamenilor obişnuiţi, calul negru este nărăvaş, trage în direcţie inversă faţă de calul alb şi carul se poate răsturna în orice clipă. Caii „tânărului voievod” merg, amândoi, în direcţia privirii stăpânului. Calul albastru, întunecat, e „strunit”, „îndreptat”, „întors” şi merge în acelaşi sens cu cel roşu.
Această „îndreptare” a sufletului inferior marchează pentru om întoarcerea de la calea strâmbă a instinctualităţii, a orgoliului şi a cupidităţii şi reintegrarea în ordinea firească a lumii, care este circuitul de creaţie şi autocunoaștere al zeului. În statuia ecvestră a lui Marc Aureliu, tot aşa, calul urmează întocmai gestul stăpânului său: picioarele din faţă ale calului sunt îndreptate în acelaşi sens ca braţele lui1: e un cal strunit, supus voinței stăpânului – un cal „învățat” cum sunt caii ciobanului mioritic. Împăratul, filosof stoic, a ilustrat prin întreaga lui existența această cale, a omului care își domină destinul prin supunerea în fața necesității și integrarea în ordinea firească a lumii.2
Ce geometrie ilustrează, deci, statuia Venerei antice, statuia ecvestră a împăratului Marc Aureliu şi lama a VIIa a Tarotului? Cel mai simplu şi mai general plan al lumii: trei sfere mari de existenţă (cele trei lumi tradiţionale), desfăşurate pe şapte nivele sau trepte; un pol superior, un pol inferior; două direcţii de mişcare între ele: direcţia descendentă, care întruchipează atracţia, „iubirea”, spiritului pentru materie şi direcţia ascendentă „iubirea” materiei pentru spirit. Cele două compun mişcarea circulară perpetuă, care menţine în existenţă tot ceea ce există şi asigură coeziunea universului – liantul universal, “Iubirea”, Erosul, ca principiu cosmic, ca expresie a universalei armonii: „L’amor che move il sole e l’altre stelle” cum spune Dante3. În simbolismul hermetic, principiul spiritual, masculin, patern, este ilustrat de Soare; cel material, feminin, matern – de Lună. Între ei îşi are locul arhetipul Fiului, principiul mişcării, cel care urcă şi coboară, care se încarnează, moare, învie şi se înalță. Unul dintre chipurile lui este steaua care urcă şi coboară pe cer, Luceafărul, cu cele două ipostaze ale lui, Eosphoros şi Phosphoros, Luceafărul de dimineaţă şi Luceafărul de seară.
Această mişcare/iubire cosmică şi această armonie a evocat-o poetul hermetic de la începuturile lumii, de când Hermes-zeul a cântat pentru prima dată obârşia zeilor pe lira lui cu şapte coarde, inspirat de zeița Amintirii, Mnemosyne. Căci poetul hermetic este o funcţiune prin care se succed, în timp, poeţi individuali. Spre spre deosebire de alţi poeţi, care au, fiecare, originalitatea lui, poeţii hermetici sunt toţi la fel, în sensul că se raportează la aceleaşi adevăruri şi spun aceleaşi lucruri: numai formele exterioare, cojile, diferă. Fiecare este în fond identic cu înaintaşii şi cu succesorii lui. „Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd”, spune Eminescu, ca şi când ar spune că tot el a fost cel care a privit-o şi a cântat-o, în altă viaţă, pe Euridice sau pe Elena din Troia – la rândul ei şi ea, mereu aceeaşi Femeie, cu chipuri diferite. La fel se repetă în cicluri, din vechime până în prezent, viaţă după viaţă, iubirea lui Arald şi a Mariei din Strigoii: „Şi azi el se-avântă pe calul său arab/ Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie”. La fel îi spusese iubita adorată lui Alecsandri, în Vis de poet: „… o credinţă sfântă de la cer îmi vine/ Că în altă lume m-am iubit cu tine.” La fel se va repeta destinul ciobanului mioritic în destinul succesorilor lui, cu care se identifică: “…să mă îngroape/ Aice, pe-aproape,/ În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi;/ În dosul stânii,/ Să-mi aud cânii” – şi cântul lui, una cu suflarea Zeului se va auzi în opera lor: „Vântul, când a bate,/ Prin ele-a răzbate/ S-oile s-or strânge,/ Pe mine m-or plânge/ Cu lacrimi de sânge!”
(text publicat în Caiete Critice nr. 9 și 10/ 2016)
1 Botticelli a fost redescoperit abia la sfârșitul secolului XIX, deci Eminescu nu avea cum să-i cunoasca operele, dar cele doua spirite se întalnesc pe teritoriul gândirii hermetice.
2 Glenn Alexander Magee, Hegel and the Hermetic Tradition, Cornell University Press, Ithaca and London, 2001, p. 10
3 Astăzi în Piața Capitoliului este asezată o copie, originalul fiind adăpostit în Musei Capitolini
4 Motivul este ca a fost considerată a-l reprezenta pe Constantin cel Mare, protector al creștinilor.
5 Nichita Stănescu evocă statuia Împăratului în una dintre „Respirările” sale: „Calul era aidoma calului, dar de trei ori mai mare. Făptura împăratului era aidoma unei făpturi de om, dar de trei ori mai mare”. (Respirări, Editura Sport-Turism, București, 1982, pag. 28). În realitate, calul și călărețul au inalțimea totală de 4,24 m., ceea ce înseamnă că spusele poetului au valoare simbolică: acest „de trei ori mare” sugerează că privește statuia cu un ochi hermetic și trimite la propria sa viziune poetică.
6 Pentru culoarea sa verde, care e culoarea naturii, spațiu intermediar între cer și pământ, smaraldul este prin excelență piatra simbolică pentru doctrina hermetică. Textul hermetic fundamental, al cărui autor declarat este Hermes Trismegistul, a fost găsit (spune legenda) gravat pe o tăbliță de smarald și din acest motiv poartă numele de Tabula Smaragdina. Eminescu evocă această piatră în Călin („Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar/ Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?”) ca simbol al doctrinei hermetice – împreună cu metafora alchimică a „arzătorilor de carbune”, ce desemna alchimiștii amatori, care practicau „arta” în căutarea aurului fizic, fără a înțelege natura spirituală a operațiunilor și scopul acestei căutari.
7 Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși. Humanitas, București, 2013. Traducere din greaca veche, studiu introductiv, note și indici de Cristian Bejan. IV. 20, pag. 125
8 Ibid, VII. 15, pag. 209
9 Poetul cunoștea fără îndoială pachetul de Tarot din operele ocultiștilor francezi. Imaginea din această lamă poate să fi stat la originea unora dintre trăsăturile Luceafărului în prima sa apariție în poem. Dacă privim cu atenție, coroana tânărului rege de pe lama aVIIa a Tarotului seamănă cu coroana lui Stefan cel Mare în portretul din Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a voievodului.
