Eminescu: Venere şi Madonă, sau Erosul hermetic (I)

Idealul pierdut și lumea primitivă

Poemul de debut al lui Eminescu, la 20 de ani (15 aprilie 1870) în Convorbiri literare îl arată ca pe un poet matur, cu un univers poetic bine conturat şi o conştiinţa clară a rolului pe care şi-l asumă: se consideră pe sine un poet-profet, un mesager al zeilor, un poet hermetic. Merge înapoi cu gândul şi amintirea pe firul creaţiei şi are viziunea unei lumi fericite, abia desfăcută din întunericul originilor, pierdută pentru noi, oamenii de astăzi:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii

În această mitică Vârstă de Aur, oamenii trăiau în pace şi armonie, îndestulaţi, în mijlocul naturii, într-o lume însufleţită şi plină de sens. Felul lor de a explica şi a exprima lumea, pre-conceptual, mito-poetic, nu urca în sferele noţiunilor şi legilor generale şi nu cobora până la proza lumii comune de astăzi. Gândeau în basme şi vorbeau în poezii, cum spune poetul.

Alessandro Botticelli, Primăvara, Galeriile Ufizzi, Florenta

Străbate aici, poate, un ecou din monumentala lucrare a lui Antoine Court de Gébelin Le monde primitif analysé et comparé avec le monde moderne (1773-1782), care a cunoscut o considerabilă audienţă în epoca şi şi-a dorit să fie un supliment la Marea Enciclopedie Franceză.[1] Unul dintre spiritele cele mai erudite ale timpului său, precursor al antropologiei, al filologiei comparate şi al ocultismului francez, autorul îşi doreşte să reconstituie lumea primitivă, de la origini până la începuturile epocii istorice a civilizaţiei greceşti (secolul VII i.d.C.). Urcând înapoi în timp, spre  izvoarele cunoaşterii, studiind limbi, tradiţii, mituri, texte, imagini, caută secretul pierdut al unei ordini eterne şi imuabile, aşa cum se reflecta ea într-o presupusă limba originară, pe care promite să o reconstituie. Această promisiune, rămasă neonorată, îl face celebru.

Antoine Court de Gébelin, Le monde primitif analysé et comparé avec le monde moderne,

vol VIII, Paris, Chez l’Auteur, 1781. Coperta volumului I

A. Remanet – ilustrație pentru  Le Monde primitif. Volumul IV, p. 629

Conştiinţa unei ordini universale, transmisă de la începuturile lumii până la noi neîntrerupt, ca şi ideea unui univers unitar, structurat, circular, organizat pe coordonate orizontale şi verticale, un univers „magic”, în care toate lucrurile îşi răspund, pentru că sunt legate între ele prin fire invizibile – acestea sunt idei care fac parte din inventarul gândirii hermetice.Teoria lui Court de Gébelin asupra limbii originare derivă din viziunea lui asupra lumii primitive: nu o lume haotică şi informă, ci dimpotrivă un univers unitar, continuu, circular, străbătut de firele verticale ale corespondenţelor, în care fiecare treaptă a lumii, fiecare nivel de existenţă se oglindeşte în celelalte. Pentru el natura este cauza primă: natura imuabilă şi eternă, inteligentă şi raţională se oglindeşte deopotrivă în spiritul omului, în natura universală, în natura fizică şi în limbă. Cuvintele primitive nu sunt (în termeni saussurieni) asocieri arbitrare între un semnificat şi un semnificant, ci au un raport de similitudine cu lucrurile desemnate: sunt simboluri şi nu semne. Ceea ce Court de Gébelin denumeşte „geniul alegoric” – recursul la imagine, la analogie – este pentru el o trăsătură dominantă a omului primitiv, care trăieşte într-un univers poetic. [2]

Court de Gébelin nu era străin de acest domeniu. În afară de promisiunea de a reconstitui limba primordială, celebritatea lui se clădeşte şi pe punerea în circulaţie culturală a Tarotului, pachet de cărţi de joc cu origine obscură, în care vede (fără a produce dovezi istorice) un condensat de doctrina hermetică, o formă distilată a vechii Cărţi a lui Toth (Hermesul egiptean), care ar fi conţinut învăţătura iniţiatică a preoţilor de la piramide.

Valoarea de adevăr ştiinţific a acestor afirmaţii nu are importantă pe tărâmul poeziei, care operează cu alte categorii. După Court de Gébelin, Etteilla (Jean-Baptiste Alliette) şi Lévi Éliphas au impus Tarotul în conştiinţa colectivă ca pe un sistem de simbolism esoteric. În climatul de renaştere ocultă generat de Eliphas în Franţa, unii dintre artiştii secolului XIX s-au racordat la tradiţia hermetică, ce le-a format gândirea şi le-a înflăcărat imaginaţia.

Să-l cităm dintre toţi pe Baudelaire, care îl evocă pe Hermes Trismegistus[3] în introducerea volumului Les Fleurs du Mal[4] și care consideră travaliul poetului de aceeași natură cu al alchimistului:

… j’ai fait mon devoir
Comme un parfait chimiste et comme une âme sainte.
Car j’ai de chaque chose extrait la quintessence,
Tu m’as donné ta boue et j’en ai fait de l’or.[5]

Zeul tutelar al poetului în lumea arhaică, primitivă, în care omul trăia înfrățit cu natura,  este (pentru noi, cei născuți în cultura europeană) zeul Hermes[6], adevăratul începător al poeziei: el este cel care construieşte (din carapacea unei broaşte ţestoase) lira, pe care mai târziu i-o dăruieşte fratelui sau Apollo, păstrându-şi pentru sine fluierul păstorului. El cântă prima teogonie, invocând (nu întâmplător) protecţia zeiţei Mnemosyne, mama muzelor şi zeiţa Amintirii.[7] Poetul primitiv este legat de tărâmul sacru al profeţiei şi depinde de inspiraţia divină şi de muze. Într-un studiu despre începuturile poeziei, Gregory Naghy consideră că „afinitatea lui Hermes cu un stadiu nediferenţiat de poezie-profeţie şi faptul că el inaugurează arta poetică a lui Apollo, cântând o teogonie, sugerează că Hermes este un zeu mai vechi decât Apollo” şi că arta sa este un vestigiu „al unui tărâm poetic mai vechi şi mai cuprinzător.[8] Poetul primitiv îndeplinea aceleași funcțiuni ca zeul Hermes. În ipostaza de kērux, mesager, făcea drumul de la cer la pământ şi de la pământ la cer, aducând mesajele zeilor și ducând zeilor rugile oamenilor. Ca profet/vizionar, mantis, urca şi cobora pe firul creaţiei şi avea viziuni despre trecut şi viitor. Iar ca aoidos[9], cântăreţ, traducea aceste mesaje şi viziuni pe înţelesul tuturor.

În poemul nostru Eminescu, poetul-profet, ne aduce mesajul zeilor şi ne vesteşte o naştere:

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Diagrama sistemului solar Ptolemaic, din Cosmographia lui Petrus Apianus: cele șapte orbite planetare,  al optulea cer, al stelelor fixe și cercul zodiacal, dincolo de care se întinde tărâmul divin

Poetul ne aduce vestea noii lumi de la zei şi din cer: dar „un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei” decât ale noastre. Nu stelele din cărţile de astronomie şi nici idolii lumii moderne (banul, puterea, prestigiul, plăcerea, intensitatea experienţelor de moment, care încearcă să umple vidul sufletului însingurat) – ci zeii care patronau în vechime planetele[10]: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter si Saturn.Sub ochii noştri, din lumea naturală, magică, poetică, a începuturilor, se naşte, (în şuvoiul unei mişcări ascendente, dinspre simţuri spre intelect, („O! te văd, te-aud, te cuget”) – ca luna din valuri, ca aurora din tenebre, ca Venera din spuma mării – arhetipul, modelul abstract, al lumii ce va veni, întruchipat de idealul armoniei perfecte al antichităţii clasice. Acest arhetip coincide cu Adevărul hermetic: lumea în ipostaza ei autentică, pură, nedegradata, „tânără”, abia născută, „verde”, fragedă – o primă formă materială, rarefiată, diafană, aproape de natura spiritului. Rădăcina străveche VER, care se găseşte în cuvintele adevăr (veritas în latină), verde şi primăvară (ver în latină), poate constitui o siglă emblematică pentru acest câmp semantic. Să menţionăm şi forma vergin folosită în poem. La atributul “tânără” se adaugă cel de „dulce”, termen mult folosit de Eminescu, cu referinţă la dulceaţa mierii. Aliment sacru, care îmbină calităţile hrănitoare cu culoarea aurie a soarelui şi a spiritului (o hrană spirituală, o cunoaştere), mierea trimite şi la perfecţiunea geometrică a fagurelui.

Cele şapte ceruri, sau raiuri (orbitele celor şapte planete) erau şi simboluri pentru cele şapte trepte ale lumii sau sfere de existenţă. Mai sus de planete străluceau stelele fixe şi deasupra lor Cercul Zodiacal desăvârşea armonia celestă. Toate erau însufleţite, cu toate omul era într-o legătură directă, de la însuşirile pe care le primea la naştere (când sufletul, condus de zeul Hermes, străbătea cele şapte sfere în jos, pentru a se încarna pe pământ), până la ceasurile care îi erau faste sau nefaste în fiecare zi a săptămânii şi a anului, la oracolele prin care primea mesajele zeilor şi la altarele pe care le aducea ofrande şi le înălţa rugi.

Zeiţa cu trei chipuri

Idealul armoniei universale este şi un ideal al frumosului – şi despre frumuseţe, în ipostaza ei de frumuseţe feminină este vorba în poem. În lumea veche Frumosul era expresia Adevărului, a ordinii imuabile şi eterne, a armoniei care străbătea sferele şi a Binelui, a valorilor morale. Frumuseţea fiinţelor umane era o nobleţe, o demnitate, întemeiată pe o ordine interioară, intelectuală şi morală, care la rândul ei reflecta legile firii.  Din acest motiv, în acest univers circular, artiştii din vechime puteau modela chipul unei zeiţe după chipul unei muritoare. Amândouă se împărtăşeau din aceeaşi frumuseţe şi se oglindeau una în alta. O muritoarea putea fi „umbra frumuseţii cei eterne pe pământ” (cum spune Eminescu în Scrisoarea V), iar chipul unei zeiţe, sculptat de Praxitel în marmură de Paros, putea fi divinizarea frumuseţii unei femei muritoare. Amândouă erau, pe de alta parte, ipostaze ale aceluiași principiu feminin: Materia, sau Natura. În viziune hermetică, Materia este o zeiţă cu trei chipuri, care corespund celor trei lumi tradiţionale: lumea de sus (lumea spirituală a ideilor, arhetipurilor şi principiilor imuabile) – lumea de jos (a obiectelor şi fiinţelor materiale, individuale) – şi lumea intermediară, a interferenţelor între cele două. Materia Prima, cea de la originile şi din centrul lumii, este o materie fluidă, de natura sufletului, numită din acest motiv de hermetişti şi Anima Mundi. Ea este Muma, Haosul, pântecul lumii, genunea, apa primordială sau pământul primordial (care sunt altceva decât elementele fizice), apoi pântecul cu prunc în el, oul cosmic, apoi, în manifestare, Fecioara cu prunc în braţe, Maica Domnului. Această lume de mijloc este populată de sfinţi şi de îngeri (spirite şi acţiuni de mediere), peste care Sfânta Fecioară este regină.

În afară de această ipostază centrală, Materia are și o ipostază exaltată, „divinizată”, care corespunde lumii de sus. Aici este o zeiţă, de substanță rarefiată, pură, diafană, luminoasă, aproape de natura spiritului: Diana, Afrodita, cea născută din spuma marii, Venus Anadyomene[11], cea tocmai ieșită din valuri. Această ipostază corespunde cu lumea tânără și proaspătă, cu armonia universală, cu geometria lumii și cu Frumosul absolut. Alte întruchipări ale Zeiței în această ipostază sunt Primăvara și Aurora.

În fine, în lumea de jos, care e lumea propriu zis „materială”, lumea de după Cădere, a individualităţilor şi a timpului, lumea în care trăim noi, materia fiinţează în ipostaza ei decăzută, de substanţă compactă, solidă (ceea ce numim în mod obişnuit „materie”) – din care sunt compuse lucrurile şi fiinţele individuale. Zeiţa şi sfânta sunt înlocuite aici de Eva de după Păcatul Originar, sau de „fiica Evei”, femeia muritoare, instabilă, „cu toane”, orgolioasă, mincinoasă, „cochetă”, sau chiar decăzută, prostituată – pe care Eminescu o numeşte „Dalila”, ori „femeia”.

Întâlnim aceste ipostaze în tablourile lui Botticelli Naşterea Venerei şi Primăvara, în care acelaşi personaj feminin se repetă în ipostaze diferite. Izvorâte din cercul hermetizant al familiei Medici din Florenţa cele două tablouri pot fi citite în serie, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta. Partea din stânga a acestei secvenţe reprezintă lumea de sus: aici Materia este Venera abia născută din valuri. În lumea de mijloc este reprezentată prin cele cele trei graţii (care întruchipează natura ei triplă) şi Venus cea cu prunc în pântec. Această lume este şi habitatul lui Hermes, mediatorul între cele de sus şi cele de jos, prezent şi el in tablou (oprind norii cu caduceul lui). În lumea de jos, zeiţa devine Flora, patroana prostituatelor, care îşi împarte florile din poală tuturor. Dacă privim mai bine tabloul vedem că această frumoasă cu zâmbet echivoc are dinţii stricaţi, ca semn al unei putreziciuni interioare. Tot ea este nimfa Chloris (ultimul personaj feminin, din partea dreaptă a tabloului), violată de Zephyr (ştim de la Ovidiu[12]) care ulterior se căsătoreşte cu ea şi o transformă în zeiţa Flora. Dar cu această transformare am păşit deja pe drumul de întoarcere, care ne va duce înapoi din lumea materială pe drumul cunoaşterii în sus, spre Adevăr, înapoi la Venera cea proaspăt născută: ea este adevărata Primăvară, curăţenia, frăgezimea, prospeţimea absolută a lumii.

Pentru Eminescu lumea de sus, lumea spirituală, a zeilor şi a principiilor este, metaforic şi tărâmul cosmic, cerul cu soare, lună şi stele. Principiile sunt simbolizate de aştri cereşti: principiul material este Luna (pe alte nume Selene, Elena[13]), astru cu lumina palidă, învăluită de razele soarelui pe care îl reflectă şi înconjurată de stele.

Lumea intermediară este tărâmul verde al naturii, vegetaţia, codrul, marea întruchipată de Fecioara Maria în ipostaza ei de mediator între Dumnezeu şi oameni. Lumea de jos este lumea câmpiei aride, a cetăţii şi a fiinţelor individuale. Cele trei ipostaze ale Materiei sunt ilustrate succint de poet în deschiderea poemului Luceafărul: Cătălina, fiinţă individuală, e o ipostază a zeiţei cu trei chipuri: “Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.”

(text publicat în Caiete Critice nr. 9 și 10/ 2016)

Imagine cover: Alessandro Botticelli, Naşterea Venerei, Galeriile Ufizzi, Florenţa

[1] Anne-Marie Mercier-Faivre, Un supplément à « L’Encyclopédie » : Le « Monde primitif » d’Antoine Court de Gébelin, Paris, Honoré Champion, collection « Les Dix-Huitièmes Siècles », 1999.

[2] … rien n’a été l’effet du hasard: tout a sa cause et sa raison… la Parole… elle est une suite indispensable de la raison… elle n’est que la peinture des idées données par la Nature immuable & éternelle qui se peint dans l’esprit, comme elle se peint au physique dans le miroir des eaux… il n’existe qu’une Langue, une Langue éternelle & immuable puisée dans la Nature raisonnable… toutes les Langues existantes ne sont que des modifications de cette Langue universelle…il existe par conséquent une science étymologique… elle donne la raison… de chaque mot… elle répand sur lui… une vie nouvelle, fort au-dessus de ce qu’il étoit  lorsqu’on ne voyoit en lui que l’effet du hasard, sans aucun rapport avec l’idée qu’il étoit destiné à peindre… la nature physique et universelle n’étant que le lieu et l’emblème de la nature intelligente & raisonnable, le langage qui peignoit celle-là peint également celle-ci, par le seul acte de prendre chaque mot dans un sens figuré… de-là résultoit une nouvelle Langue sublime & fourœ d’une infinité de beautés et de richesses, le langage figuré et allégorique dont les loix n’étoient pas moins nécessaires et immuables que celles du langage physique, & calquées exactement sur les mêmes principes… ce langage allégorique devient une clef essentielle de l’Antiquité… il présida à ses Symboles, à fes Fêtes, à fes Fables, à sa Mythologie entière… dépôt sacré de l’esprit & de la sagese des premiers hommes.” (Antoine Court de Gébelin, Le monde primitif analysé et comparé avec le monde moderne, vol VIII, Paris, Chez l’Auteur, 1781, pp. XIII-XV)[1] Anne-Marie Mercier-Faivre, Un supplément à « L’Encyclopédie » : Le « Monde primitif » d’Antoine Court de Gébelin, Paris, Honoré Champion, collection « Les Dix-Huitièmes Siècles », 1999.

[3] Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare” (pentru că înțelepciunea lui îmbrățișa cele trei lumi), îmbină trăsăturile zeului grec Hermes cu cele ale zeului egiptean Toth și este presupusul autor al Corpusului Hermetic, serie de texte sacre care stau la baza gândirii hermetice.

[4] În poemul Au lecteur

[5] Les Fleurs du mal – Ébauche d’un épilogue pour la 2e édition

[6] Considerat în general ca fiind și tatăl zeului Pan

[7] Homer, Imn către Hermes, 414-435

[8] Gregory Nagy, „Ancient Greek Poetry, Profecy and Concetps of Theory” în Poetry and Profecy: the Beginnings of a Literary Tradition, ed. James A. Kugel, Cornell University Press. Ithaca, New York, 1990, p. 58

[9] Cuvântul a dat în limba română aed

[10] Numite in limba greacă asteres planetai, „stele calatoare” – pentru că erau obiecte mișcătoare care se puteau vedea pe cer cu ochiul liber

[11] Evocată de Eminescu în Scrisoarea V: “Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,/ Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene”.

[12] Ovidiu, Faste 5. 193 si urm.

[13] Ileana, pe românește: și ar putea exista un portret mai frumos al Ilenei Cosânzeana decât Venera născută din valuri a lui Botticelli?