Eminescu: Strigoii sau cele patru vârste ale poetului (IV)

Partea a III-a poate fi citită aici.

Bătrâneţea şi posteritatea

Florile de tei, imaginile poetice, se scutură şi se usucă pe file de manuscris, vântul adună maldărele de file ca frunze uscate, în troiene, aerul devine greu, mişcările se încetinesc, Maria se lasă greu pe braţul lui Arald şi îşi reazimă capul pe umărul lui, rostirea îşi pierde coerenţa, opera capătă greutate, se apropie de încheiere:

Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun,

Căci vântul adunat-a de flori de tei troiene,

Şi le aşterne-n cale reginei dunărene. –

Prin frunze aiurează şoptirile-i alene.¹

Maria îşi repetă la nesfârşit chemarea, poate pentru că această chemare constituie însăşi substanţa poeziei lui Arald, mesajul lui către oameni de a se înălţa şi a se integra în ordinea firească a vieţii, în armonia divină, în circuitul de creaţie şi autocunoaştere al Zeului, de a-i oglindi şi continua creaţia prin propriile lor opere. Dar odată cu coagularea şi încheierea operei de maturitate, operă consistentă şi cu greutate, „piatră”, încetează procesul creator şi Arald moare ca poet.

Arald încremenise pe calu-i – un stejar²

Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern…³

Ciclul poetului nu se opreşte însă aici. Spiritul lui, împreună cu spiritul operei, corpul ei de lumină, se va înălţa, la fel ca spiritul omului din cadavru după moarte, la cer, în zările eternităţii, se va întoarce la arhetipul din care a coborât şi s-a întrupat. Această înălţare va fi paralelă cu direcţia receptării şi a autocunoașterii/ realizării de sine, direcţie care formează arcul ascendent al cercului hermetic. Deşi împietrit, Arald rămâne pe cal şi îşi continuă cavalcada, alături de Maria, opera lui. Noaptea, întunericul orelor creaţiei, prelungită cu întunericul morţii sale ca poet şi al morţii, „fixării” limbii în opera sa, începe să se destrame şi să facă loc zorilor cunoaşterii şi înălţării succesorilor, care vor goni din urmă cele două spirite în ascensiune, terifiate de perspectiva închiderii de ciclu şi a morţii absolute.

Cum ei mergând ca vântul se ceartă şi se-ntreabă,

Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă.

Vedem în această umbră un prim gând, ridicat din focul spiritului individual şi care ajunge până sus – de la un receptor aflat în lumea căzută şi întunecată, acolo unde se găseşte opera terminată a lui Arald.

Până acum, în fiecare dimineaţă, Arald se întorcea în palatul lui din lumea profană, unde, cuprins de „un fior de moarte” dormea un somn de plumb până la lăsarea întunericului. Semn că, deşi cei din jurul lui sunt interesaţi şi intrigaţi de personalitatea şi de opera lui, nu îl înţeleg decât în categoriile „cercului strâmt”: ca pe un poet singuratic şi nebun. Înţelegerea este lumină – şi în acelaşi timp, distrugerea obiectului cunoaşterii – în termeni iniţiatici, moarte, omor („moarte cu omor”, cum ştim din Mioriţa) şi zilele cărora Arald le supravieţuieşte sunt zile în care nu e receptat ca poet. Dar în singurătatea iubirii sale cu Maria îşi fac apariţia poeţi de generaţii diferite, a căror lumină aducătoare de moarte îi defineşte ca succesori.

Se aude întâi „cucoşul răguşit”: un poet tânăr, orgolios, probabil o voce neformată, dar puternică, aşa cum fusese Arald în tinereţe. Vocea lui nu e o voce oarecare: poetul tânăr are vocaţia marii poezii, cocoşul e un crainic, un herald, o mască a lui Hermes, un vestitor, un receptor în ascensiune al cărui „cântat” vesteşte răsăritul unui poet de calibru mare, al soarelui. Maria ştie că succedarea rapidă a etapelor receptării va duce la încheierea ciclului hermetic al lui Arald, la „consacrarea” lui şi la moartea absolută şi ar vrea să-şi ascundă faţa, să rămână în continuare misterioasa necunoscută căreia nimeni nu i-a ridicat vălul:

– „Arald! strigă crăiasa – las’ faţă să-mi ascund,

N-auzi tu de departe cucoșul răguşit?

Cântatul cocoşului este urmat pe o treaptă mai sus de ivirea luminii, de razele înţelegerii autentice: la fel ca Arald după iniţierea primită de la preotul dac, receptorul lui se ridică la înţelegerea anvergurii viziunii poetice. Prin el, Arald se autocunoaște ca Poet cu Operă, iar statutul său şi al Mariei în această ipostază este marcat coroanele care le fulgeră pe frunţi: sunt coroane de foc, coroane spirituale. Poetul cu Operă este rege sau crai, stăpân pe teritoriul poetic creat de el. Putem să spunem că în termeni alchimici s-a împlinit opera la alb și, în același timp, “mica operă”, opera artistică.

O zare de lumină s-arată-n răsărit,

Viaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit…

Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi,

Naintea lor se mişcă pădurile de brad.

Dar misiunea creatoare, opera poetică, trebuie completată în cazul poetului hermetic de misiunea spirituală, cea de conducător de suflete. Aşa cum Zeul a plămădit şi Lumea şi Omul, prin a cărui cunoaştere şi prin ale cărui creaţii să se cunoască pe sine, să existe şi să continue să existe în ipostaza lui de Creator – poetul hermetic trebuie să plămădească Opera, dar şi un succesor, un poet asemenea lui, care să dea o operă autentică şi să-l continue. El funcţionează într-o tradiţie, îşi preia misiunea de la un înaintaş şi o predă succesorilor. Înainte de răsăritul propriu zis al soarelui, razele de lumină devin roşii în poem: „A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund”, spune Maria. În logica succesiunii în tradiţie, presupunem că se ridică un succesor, a cărui operă trimite raze de reflectare către Opera înaintaşului.

În acest moment, Arald şi-a îndeplinit şi a doua latură a misiunii hermetice – cea de călăuză spirituală, de păstor de suflete. Odată ce are un succesor cu operă poetul capătă măreție, devine Maestru, Magister: în această ipostază, la sfarsit de ciclu, Arald încremenește pe cal ca un stejar, simbol prin excelență al măreției și al forței. Se împlineşte, în termeni alchimici, opera la roşu (printre ale cărei simboluri se numără soarele și rubinul) și, în același timp, „Marea Operă”, ceea ce va aduce după sine sfârșitul absolut al ciclului creator.

Iar în urma lui Arald se ridică degrabă, tot ca Soare, un nou succesor, egal cu el.

„Când a murit Arald? De ce a murit?” – se întrebase profesorul Alexandru Bogdan în studiul său. Răspunsul nostru este că Arald moare de mai multe ori. În primul rând, în momentul iniţierii, când Maria îl sărută pe piept: moare ca om instinctual, renaşte ca om spiritual şi continuă să trăiască, mort pentru lume, ca poet hermetic, „strigoi”. În al doilea rând, când „încremeneşte”, când îşi încheie misiunea hermetică, opera poetică de maturitate și opera spirituală. În al treilea rând, când se înalță ca Poet cu Operă şi Maestru în eternitate, pe culmile universalităţii, culmile acoperite de pădurile de brad, din care îşi rotise ochii flămânzi în copilărie, visând la gloria de poet universal. Drumul în viaţă al poetului se întoarce asupra sieşi în buclă: dindărătul lui Arald, Eminescu vorbeşte despre sine şi pare că vrea să-şi anticipeze destinul. Atât perioada creatoare (întâlnirile nocturne fericite ale lui Arald cu Maria) cât şi drumurile receptării şi autocunoașterii, se desfăşoară în ritm foarte rapid. Spiritul Zeului, care se autocunoaşte prin creatorii plămădiţi de El şi prin operele lor, pare să lucreze, în cazul lui Arald, grăbit. Vântul, suflul divin, care poate suna „cu glas duios şi slab” în sânul naturii, se intensifică sau devine vijelie atunci când îl animă pe poet: acesta pare să ştie de tânăr că nu va avea mult timp la dispoziţie şi va dori mereu pe de o parte să grăbească pasul destinului, să-şi poată încheia opera şi să-şi vadă succesorii ridicându-se – pe de alta să-l încetinească, să prelungească perioada creatoare.

Magul încearcă, la fel, să oprească ascensiunea noului soare, să-i oprească pe succesorii lui în zonele inferioare ale cunoaşterii, dar faptele sunt împlinite:

Şi-n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,

Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă,

Furtunelor dă zborul, pământul de-l distramă…

-Târziu! căci faptul zilei în slavă se răpede!

Faptul că are un succesor soare, Maestru, presupune că Arald are în urmă mai multe generaţii de succesori, ceea ce înseamnă o posteritate. Opera lui şi această posteritate îl consacră ca Mare creator, Mare Maestru, Mag. În acelaşi timp, în acest moment de apogeu absolut, se declanşează forţele resorbţiei ciclului şi începe apusul său.⁴ Arald şi Maria, Marele Maestru şi Marea Operă (opera poetică şi spirituală), încep să coboare spre pântecul lumii, locul naşterii şi al morţii, leagănul şi mormântul ciclului. Intră întâi în templul din pădurea de brad, situat în zona luminoasă a universalităţii şi a eternităţii – şi această intrare în templu o vedem ca pe o consacrare în Panteonul Tradiţiei Hermetice:

… ei soseau alături pe cai încremeniţi,

Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi –

Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi

Și-n două laturi templul deschise-a lui portale

În coborâre, în adâncul său, templul devine mormântul întunecos din pântecele pământului, domul de marmur negru în care oficiase bătrânul mag, stratul de adâncime unde tradiţia universală şi tradiţia folclorică naţională se întâlnesc: sufletul poetului care s-a ridicat în zările universalității se va resorbi în sufletul neamului său, iar opera se va resorbi în Limba Română:

Călări ei intră-nuntru şi porţile recad;

Pe veci pieriră-n noaptea măreţului mormânt

Poimandres îl învățase pe Trismegistos despre „natura Totului” și îi arătase „vedenia cea mai înaltă”, creaţia divină în etapele ei şi drumul înapoi pe care îl parcurge cel care se cunoaşte pe sine şi îl cunoaşte pe Zeu. Îndemnat de păstorul său ca, având această cunoaştere, să devină ghid şi călăuză pentru oameni, Trismegistos coboară între ei, cu mesajul Zeului. „Căci somnul trupului meu a ajuns veghe cumpătată a sufletului; și închiderea ochilor – vedere adevărată, tăcerea a ajuns să-mi fie deosebit de rodnică și plină de bine; iar rostirea cuvântului (Logos) meu – născătoare de lucruri bune”. „Fiind inspirat de Zeu am ajuns în Câmpia Adevarului”, spune el. Discipolul începe să cânte – şi cântă un imn de laudă către Creator şi Creaţia Lui: poetul hermetic este în egală măsură vates, profetul inspirat cu suflul divin, ai cărui ochi „ard în friguri”, (fiinţă de neînţeles pentru mintea omului de rând, care îl consideră nebun) şi artifex, pentru că mesajul pe care îl transmite este însuși Adevărul, mesajul Zeului de raţionalitate şi armonie, de autocunoaştere și existență prin creaţie autentică – iar opera poetică trebuie să reflecte opera divină.

Ca mai toţi poeţii hermetici, Arald este înţeles de succesorii lui, dar drama lui rămâne departe de ochii lumii, de massa receptorilor profani, care apreciază mai degrabă mica lui operă de tinereţe:

În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt,

Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfânt,

Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

La fel este Eminescu înţeles de majoritatea receptorilor lui ca poet al iubirii în termeni comuni (și i se numără iubitele, pentru care ar fi suferit) – dar nu ca poet al iubirii ca principiu cosmic, ca liant universal între spirit şi materie, ca putere vizionară şi putere expresivă a poetului, ca forţă creatoare care trasformă ideea în imagine şi imaginea în cuvânt şi ca forţă de cunoaştere, care desface imaginile din cuvinte şi ideile din imagini.

Cel care se înţelege pe sine trece în Zeu, îi spusese Poimandres lui Trismegistos, capătă propria sa putere şi împreună cu „lucrurile care sunt”, devine una cu puterile divine şi se întoarce la Tatăl. Arald a ajuns la cunoaşterea/realizarea de sine, a îndeplinit funcţiunile hermetice, a devenit rege prin operă şi preot prin succesiune şi posteritate, e „consacrat”. Şi-a încheiat ciclul, a murit şi ultima moarte, nu mai trăieşte, dar Există cu adevărat, în veşnicie, în ipostaza unui Creator autentic, verigă în tradiţia poetică naţională şi universală. A devenit asemenea cu vechiul mag şi cu Zeul Hermes pe care acesta îl reprezintă. E încremenit, cu genele plecate, arată a fi mort: dar e ca o piatră din care vor sări scântei la atingerea potrivită sau ca o sămânţa care închide în ea puterea germinativă şi care va rodi pe solul potrivit, generând un nou ciclu poetic.

Visul de mărire al copilului de odinioară s-a împlinit, dar altfel decât și-a închipuit el.

Magul dac îşi reia existenţa veşnică. Arald este numai unul dintr-un lung şir de succesori, care toţi au purtat acelaşi nume şi au trăit aceeaşi poveste. „Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună”. Pentru bătrânul păstor, ciobanul mioritic, începătorul mitic al tradiţiei poeziei hermetice româneşti, una cu zeul Hermes, zeul-păstor şi începătorul poeziei, el însuşi una cu piatra şi cu natura – nu are prea mare importanță cine e fiecare dintre succesorii lui. El numără şi adaugă verigile Tradiţiei: important este ca lanţul să nu se rupă şi Tradiţia să continue:

Bătrânu-şi pleacă geana şi iar rămâne orb,

Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună,

El numără în gându-i şi anii îi adună,

Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună,

Şi peste capu-i zboară un alb ș-un negru corb.

Magul încremeneşte pe tronul lui de piatră „Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrân”. Va şedea aşa până când un nou Arald, pornit să caute înţelesurile adânci ale baladei Mioriţa, îl va „scutura din vis” cu aceleaşi cuvinte: „O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,/ Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,/ Şi de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină.”

(text publicat in Caiete Critice nr. 5 si 6/2017)

În imagine: „Pădure” de Ivan Șișkin (1832-1898), 1885. Muzeul de Artă de Stat al Republicii Calmuce, Novosibirsk