Dana LizacDana Lizac
09.03.2018

Eminescu: „Strigoii” sau cele patru vârste ale poetului (III)

Partea a II-a poate fi citită aici.

Revelaţia lui Arald

În urma vrăjii bătrânului mag, vălul cade de pe ochii lui Arald: zidul care desparte lumea magului şi a adevăratei creaţii de „cercul strâmt” al micii creaţii în lumea comună piere şi tânărul poet are un moment de revelaţie: priveşte înapoi, spre spaţiul profan în care trăise, „oraşul”, îşi revede opera de tinereţe şi înţelege haosul forţelor creativității în această etapă a vieţii sale, în care fascinaţia pentru opera înaintaşului şi iubirea pentru Limba Română sunt amestecate cu dorinţa de plăcere şi de putere. Acţiunea iraţională a acestor forţe este învăluită în focul puternic al spiritului egocentric, care marchează nadirul Creaţiei:

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toată firea amestecat-afară –

Ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară –

Departe vede-oraşul pe sub un arc de pară,

Şi lumea nebunise gemând din răsputere

Revelaţia lui Arald (care poate echivala cu o alchimică “operă la negru”) cade ca un fulger ce separă înţelegerea profană a Mioriţei de cunoaşterea insuflată de preotul dac:

Biserica creştină, a ei catapeteasmă

De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;

Din tainiţă mormântul atuncea îi apare,

Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare;

Încet plutind se-nalţă mireasă-i, o fantasmă1

Ridicată din mormânt, Maria i se va înfăţişa lui Arald în două ipostaze, care corespund celor două etape de înţelegere a Mioriţei. Mai întâi – ca spiritul operei de tinereţe, cu chipul de pe catafalc al logodnicei moarte. Este important să subliniem gestul pe care îl face această „fantasmă”: „Cu mânele-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie”. Ceara desemnează pentru Eminescu stratul fix, opacizant, al expresiei poetice, iar Maria arată către tâmplă, către nivelele superioare de gândire şi viziune – ca pentru a spune că aceste nivele au lipsit receptării poetului şi nu s-au tradus în opera lui.

Direcţia ascendentă, de ridicare a sensului operei (care este, metaforic, un corpus, un cadavru) către înălţimile spirituale, este direcţia descompunerii cadavrului hermetic si a eliberării spiritului – direcția cunoaşterii, a receptării. În acelaşi timp, pe segmentul ei inferior, până în sferele din centrul lumii, această mişcare este paralelă cu resorbţia lumii de jos la sfârşit de ciclu: peisajul prin care Maria urcă din mormânt spre a se întâlni cu Arald aminteşte de soarele care se face negru şi de cerul care “se dă în lături” din Apocalipsa lui Ioan (6.12-15):

Prin vânt, prin neguri vine – şi nourii s-aştern

Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă,

Şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă

Şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă –

Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.

Acest înger care trece prin infern este spiritul Mioriţei care se oferă din nou receptării lui Arald: pasul lin, somnul lunatic sunt atribute ale stării de virtualitate a operei nereceptate. Dar de această dată Arald vede, înţelege, prinde puternic în braţe sensul înalt al Mioriţei.

Arald nebun se uită – cu ochii o-nghițea,

Puternicele braţe spre dansa întindea

Şi-n nesimţire cade pe-a jilţului său spată.

Spiritul Mioriţei îl îmbrăţişează la rândul său şi în domul de marmur negru, în centrul lumii, în locul transformării, al morţii şi învierii, Caldul şi Recele, viaţa şi moartea, se transformă în contrariile lor: Arald trece în lumea de sus, moare ca poet profan şi învie ca poet hermetic, iar spiritul Mariei, sensul neînţeles al Mioriţei, mort în opera de tinereţe, învie întru continuarea procesului creator:

Îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci,

Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheaţă,

Părea un junghi că-i curmă suflare şi viaţă…

Din ce în ce mai vie o simte-n a lui braţe

Şi ştie că de-acuma a lui rămâne-n veci.

Sărutul Mariei, care încheie marea iniţiere a lui Arald, mută centrul creaţiei acestuia din zonele unei arte minore în inimă, care este centrul hermetic al fiinţei, pecetluind trecerea de la vârsta tinereţii la cea a maturităţii şi deschizând noua etapă de creaţie, a operei autentice. Va fi o operă de factură hermetică, ale cărei resorturi de creaţie sunt ascunse de văzul şi înţelegerea lumii profane. Din acest motiv sărutul Mariei se imprimă ca o pată neagră pe inima lui Arald. Poetul şi iubita lui sunt morţi pentru această lume, dar vii în lumea spiritului, spre care poetul se va “îndrepta” definitiv – după cum spune motto-ul celei de a treia secţiuni a poemului: „… cum de multe ori când mor oamenii, mulţi de într-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi…” Îndereptarea legii, 1652”.

Chemarea Mariei

Odată ce-şi regăseşte iubitul, Maria repetă chemarea veche, a tinereţii („Rege,-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald!”), dar rosteşte şi o chemare nouă, mai complexă:

– „Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri… o, ce frumoşi ochi ai!

Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai,

Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai,

Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizător de dulci.”

Arald, care în tinereţe era dispus să-i pună la picioare Mariei aspiraţiile lui de putere şi mărire, este chemat să renunţe cu totul la ele şi să-şi lase fruntea, supus, pe sânul ei.2 În tinereţe, Maria/ Mioriţa îl prinsese cu braţele în lanţul tradiţiei folclorice naţionale şi el răspunsese cu toată dragostea de care era capabil la acea vârstă, cu mica lui operă de tinereţe. “Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai”, îşi aminteşte ea. Acum, la vârsta maturităţii, Maria vrea să-l înlănţuie în părul ei, figură a buclei hermetice şi a lanţului acestei tradiţii, să-l atragă în zone mai profunde şi în acelaşi timp mai înalte, acolo unde Tradiţia naţională îşi amestecă apele cu Tradiţia hermetică universală.

Chemarea Mariei enunţă în al doilea rând tema autocunoașterii, centrală pentru gândirea hermetică. Zeul, spune Trismegistos în cântecul său de laudă, la sfarșitul tratatului Poimandres, “se face cunoscut şi este cunoscut prin cele ce sunt ale sale”. Pentru a exista, El are nevoie să creeze Lumea şi are nevoie de Om care să-i cunoască creaţia: privind în ochii omului, care îl cunoaşte, Zeul se cunoaşte pe sine şi în acest fel există cu adevărat. Dovada concretă a cunoaşterii Zeului sunt operele omului, care oglindesc imaginea omului şi a Zeului deopotrivă, alţi ochi în care Zeul se uită şi se cunoaşte pe sine în ipostaza de Creator.

La fel şi Limba, pentru a exista trebuie să se oglindească şi să se cunoască pe sine în operele poetului dăruit cu capacităţi de cunoaştere profundă (ochi negri şi frumoşi) şi cu forţă creatoare (Arald e “zeu” el însuşi, prin înzestrare, ca modelul său, Goethe): Maria cheamă către noi opere, autentice de această dată, în care ea să se poată oglindi pe deplin. Aceste noi opere, aceşti ochi vor fi „ucizător de dulci” pentru că acumularea şi coagularea lor va rotunji şi încheia opera poetului, ceea ce va aduce după sine moartea simbolică a creatorului şi a Limbii. Căci limba are o viaţă “trecătoare”, cum spune Maria mai târziu, alături de fiecare poet, pe parcursul ciclului său creator, dar şi una eternă, în afara şi deasupra tuturor. Iar dacă Limba se autocunoaşte şi există prin poeţi şi prin operele lor – poetul, la rândul lui, se autocunoaşte prin limba care este materialul artei sale şi rezultatul efortului său creator, opera. Fiecare dintre ei îşi trage seva, sângele, viaţa, din celălalt: această dependenţă reciprocă se traduce, metaforic în vampirismul celor doi iubiţi: Maria şi Arald au, amândoi, buzele însângerate.

Şi între aceste două spirite, aceşti doi strigoi şi vampiri, o nouă iubire şi un nou ciclu de creaţie începe – dar de data aceasta este vorba despre adevărata iubire, despre adevărata creaţie, despre opera de maturitate, o operă asemenea cu şi în succesiunea operei marilor înaintaşi din negura timpului: glasul blând şi trist al vocilor creatoare se aude bătând cadenţa hermetică Solve-Coagula – de această dată în deplină consonanţă cu glasul cântecului din vechime, de la izvoarele Tradiţiei:

Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,

Acuşa la ureche-i un cântec vechi străbate,

Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,

Acuş o armonie de-amor şi voluptate

Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

Eufonia poeziei folclorice a tinereţii a devenit pentru Arald armonia poeziei hermetice a maturităţii.

Maturitatea, sau condiţia poetului hermetic

Momentul revelaţiei schimbă complet viaţa lui Arald. El începe să frecventeze un tărâm ascuns, întunecat, pustiu (puţin vizitat, chiar şi de poeţi), neînţeles de oamenii obişnuiţi. Straiele lui sunt negre, castelul lui (situat în lumea profană) oferă acelaşi decor ca domul din centrul lumii, unde l-a iniţiat preotul dac: săli cu pereţii negri. Negrul semnifică în această ipostază ceea ce e opac, închis privirilor şi înţelegerii, „hermetic închis”, „ocult”, secret, profund, adânc, „esoteric”.3 Arald devine un om fără asemănare şi pereche între ceilalţi: a făcut sacrificiul vieţii personale, a devenit un singuratic pentru care viaţa obişnuită şi lumea comună nu mai oferă nimic: existenţa lui se desfăşoară în altă dimensiune. Poezia lui, lumină din lumina Zeului, reflectă adevărurile fundamentale, ascunse înţelegerii celor mulţi, într-o formă care le ascunde şi mai mult.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,

A faclelor lucire răzbind prin pânza fină

Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină.

Cu toate că iniţierea l-a transformat într-un mesager al Zeului, poetul nu este înţeles de către ceilalţi, cărora le pare un nebun: „se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic”. Doarme ziua şi se trezeşte numai noaptea, la orele creaţiei, ale cărei resorturi rămân ascunse pentru cei mulţi:

Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată,

Pe inima-i de-atuncea s-a pus o neagră pată

Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată.

Fizionomia i se modifică: e palid, spiritualizat, pe faţă poartă „un obrăzar de ceară”, o mască a morţii – dar această mască este şi o figură pentru expresia încifrată, opacă, hermetică. Pe frunte poartă o coroană de oţel: cunoaşterea dobândită de la preotul dac l-a transformat într-un creator de forţă. Pare imobil şi impenetrabil, dar îndărătul acestei măşti trăieşte un poet în febrilă acţiune: „ochii-i ard în friguri”, spune Eminescu cu un oximoron, spre a desemna viziunea hermetică a poetului Arald, în care focul şi gheaţa, direcţiile Solve şi Coagula, se împletesc, la fel ca în „duhul gurii” lui Zamolxe, care „arde şi îngheaţă”. Zamolxe/ Hermes este zeul căruia regele avar a ajuns să i se închine cu toată fiinţa lui. „Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună”, cânturi care presupun dominaţia asupra forţelor creatoare, asupra stihiilor interioare. Şi cu toate că e un om-neom, un mort viu, un strigoi şi un vampir, poetul este mulţumit cu această viaţă, care îl împlineşte:

Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună

Şi când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună.

Vocea auctorială, care împrumută punctul de vedere al omului comun, trăitor în regimul diurn, dar şi al receptorului din această lume, îl interpelează pe Arald, ca un ecou îndepărtat al vocii poetului John Keats din balada La Belle Dame sans Merci, poem emblematic al romantismului englez: „O what can ail thee, knight-at-arms,/ Alone and palely loitering?” … „O what can ail thee, knight-at-arms/ so haggard and so woe-begone?”4 întreabă Keats. Arald a căzut în vraja aceleiaşi Frumoase fără milă, a Limbii care se hrăneşte cu sângele poeţilor, cărora le dă iubirea ei pentru un timp: „Arald, ce însemnează pe tine negrul port/ Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată?” se întreabă „gura lumii”. „Arald! de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort!”, îşi răspunde: e mort, într-adevăr, pentru ceilalţi, un mort viu, care nu mai trăieşte decât în orele nocturne ale creaţiei. Încalecă în fiecare noapte pe calul său arab şi pleacă să se întâlnească cu Maria în întuneric, într-un spaţiu imaginar, luminat de lumina argintie a lui Hermes-Mercur (argintul-viu) şi de Lună, figură a Operei Hermetice.

Arald/Hermes este o funcţiune prin care trec, unul după altul, poeţi după poeţi, generaţie după generaţie. Destinul poetului hermetic este reluat întocmai, până în zilele noastre, când vedem, poate, un alt Arald, dar asemenea cu cel vechi. De această dată, el este cel care se duce în întâmpinarea Mariei:

Şi azi el se avântă pe calul său arab,

Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie,

Care sub luna plină luceşte argintie –

El vede de departe pe mândra lui Mărie.5

Cavalcada este un proces creator, dar desfăşurat „la înălţime”, o metaforă a actului iubirii poetului cu Limba, petrecut sub suflul tutelar al Zeului: „Şi vântu-n codri sună cu glas duios şi slab// … s-alătură călări,/ Şi unul înspre altul se pleacă-n desmierdări”. Maria e în această ipostază însăşi Limba Română. În ochii ei „s-adună lumina sfintei mări”, al acelei indefinisabile Materia Prima, care este sufletul poporului român, din care izvorăşte şi în care se întoarce toată poezia – şi în acelaşi timp depozitara tradiţiei poetice: „În părul ei de aur, rubine-nflăcărate”. Rubinul, piatră a Soarelui, este un simbol alchimic atât pentru Opera împlinită până la ultima fază („opera la roşu”) cât și pentru operatorul, „artistul” care a ajuns pe culme și a devenit Maestru. Rubinele din părul de aur al Mariei sunt marile opere și marii poeţi, maeştri, sori, luceferi, stele de primă mărime, care au hrănit cu sângele lor măreţia limbii şi a tradiţiei poetice naţionale.   

Despre ce vorbesc Arald şi Maria, Poetul şi Limba în procesul creaţiei, în vijelioasele lor cavalcadele nocturne? „Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,/ Căci caii lor aleargă alăturea-nspumați,/ Vorbind de-a lor iubire – iubire fără saţ”. Poetul hermetic vorbeşte despre înseşi resorturile creaţiei, despre iubirea lui pentru Limbă, despre felul în care opera lui oglindeşte opera divină, opera înaintaşului şi propria lui operă în facerea lor: poezia lui se întoarce în buclă asupra sieşi, este poezie despre poezie şi subiectul este inepuizabil.

Maria rosteşte pentru fiecare poet, din nou şi din nou, aceeaşi chemare la renunţarea de sine, şi dialogul, „sfada” ei cu poetul nu se încheie niciodată: „…ei mergând ca vântul se ceartă şi se-ntreabă” – căci poetul nu va renunţa niciodată complet la individualitatea lui şi măsura de integrare şi de cedare în faţa Limbii şi a Tradiţiei este un etern motiv de dispută.

(text publicat în Caiete Critice nr. 5 și 6/2017)

Ilustratie de Marcel Chirnoagă pentru poemul Strigoii

1 Imaginea fetei ieşind din mormânt pentru a se regăsi cu iubitul ei în lumea spiritelor ne sugerează că Eminescu poate să fi găsit o inspiraţie pentru poemul său în baletul romantic Giselle. Reprezentat pentru prima dată la Paris în 1841, baletul (pe muzica lui Adolphe Adam, cu Carlotta Grisi în rolul titular) a cunoscut un succes enorm şi a fost preluat imediat pe multe dintre scenele lumii. Eminescu poate să-l fi văzut la Viena sau la Berlin, în perioada studenţiei. Ideea acestui balet îi aparţine lui Théophile Gauthier (poet citat de Eminescu în Sărmanul Dionis). După cum mărturiseşte el însuşi (Jennifer Homans, Apollo’s Angels, A history of Ballet, Random House, New York, 2010, pag. 165) Gauthier fusese impresionat de poemul lui Victor Hugo Fantômes din ciclul Les Orientales, în care sunt evocate spiritele fetelor moarte de tinere, („Hélas! que j’en ai vu mourir de jeunes filles!”) cu care poetul petrece adeseori în vis, ca Arald cu spiritul Mariei: „Mon âme est une sœur pour ces ombres si belles./ La vie et le tombeau pour nous n’ont plus de loi./ Tantôt j’aide leurs pas, tantôt je prends leurs ailes./ Vision ineffable où je suis mort comme elles,/ Elles, vivantes comme moi.” (Hugo însuși a început să frecventeze lumea umbrelor prin şedinţe de spiritism, după moartea tragică a fiicei sale Léopoldine).

Gauthier asociază această inspiraţie cu notele prietenului sau Heinrich Heine din cartea acestuia De l’Allemagne referitoare la credinţa în willis, spirite ale fetelor tinere moarte înainte de ziua nunţii şi care ies din morminte noaptea, îmbrăcate în rochii de mireasă, seduc bărbaţii întâlniţi în cale şi îi obligă să danseze până mor.

Putem trasa o paralelă între povestea din Giselle şi cea din Strigoii. Tânărul duce Albrecht, om superficial şi duplicitar al lumii de jos, o pierde pe Giselle, fiinţă de mare puritate şi sensibilitate, pentru că o trădează: îi jură iubire în faţa Celui-de-Sus, deşi e logodit şi urmează să se căsătorească. Arald, rege tânăr, egoist şi superficial, o pierde pe Maria pentru că nu o înţelege în straturile superioare ale fiinţei ei.

Albrecht încearcă să o regăsescă pe Giselle în lumea spiritelor, dar Giselle, transformată într-o willi, îl iartă, îl scapă de blestemul suratelor sale şi îl trimite înapoi, unde îi este locul, să se căsătorească cu logodnica lui lumească. Arald, poet născut pentru un destin mai mare, o regăseşte pe Maria în lumea spiritului, rămâne cu ea până la împlinirea menirii sale şi intră cu ea în veşnicie.

2 Acest gest, al lăsării capului pe sânul iubitei, nu o dată întâlnit în poezia eminesciană, semnifică atât plecarea gândirii către lucrurile înalte, cât şi supunerea şi integrarea poetului în ciruitul de creaţie şi autocunoaştere al Zeului și al Limbii, în ritmul mişcării universale, al alternanței Solve-Coagula, ritm care e una cu ritmul bătăilor inimii şi al respiraţiei. Se aude aici, poate, un ecou din celebrul sonet al poetului romantic englez John Keats Bright Star, pe care îl transcriem în continuare: „Bright star, would I were stedfast as thou art-/ Not in lone splendour hung aloft the night/ And watching, with eternal lids apart, / Like nature’s patient, sleepless Eremite,/ The moving waters at their priestlike task/ Of pure ablution round earth’s human shores,/ Or gazing on the new soft-fallen mask/ Of snow upon the mountains and the moors-/ No – yet still stedfast, still unchangeable,/ Pillow’d upon my fair love’s ripening breast,/ To feel for ever its soft fall and swell,/ Awake for ever in a sweet unrest,/ Still, still to hear her tender-taken breath,/ And so live ever-or else swoon to death.” În tălmăcirea Gretei Tartler: „Sclipindă stea, de-aş fi neschimbător/ Ca tine – nu-n splendoarea nopţii ţintuit,/ Prin pleoape larg căscate singur privitor/ Ca un sihastru al naturii nedormit/ La apele ca preoţii spălând/ Pământul omenesc cu-abluţiuni,/ Sau contemplând uşoara mască de curând/ Căzută, a zăpezii, pe genuni;/ Nu – ci-n credinţă-n veci neschimbător/ La sânul dragei ce se pârguie, să-l ştiu/ Mereu umflându-se şi coborând uşor,/ De-o dulce neodihnă treaz să fiu,/ Ca doar, ca doar s-aud respiru-i, să i-l cer,/ Şi astfel să trăiesc mereu – de nu, să pier.” (în Compendium of Translated Poetry, compiled by C. George Săndulescu and Lidia Vianu, Contemporary Literature Press, Editura pentru Literatură Contemporană, Bucureşti, 2011, pag.167 – publicație online disponibila la http://editura.mttlc.ro/carti/compendium-of-translated-poetry.pdf , accesată la data de 18.04.2017)

3 Termenul vine de la cuvântul grec esoteros, care e un comparativ și înseamnă „mai lăuntric”.

4 “Ce suferinţă, cavaler în zea./ Te face, palid, să te pierzi?”… „Ce suferinţă, cavaler în zea,/ Te rătăceşte printre umbre, stins?” – traducerea lui Lucian Blaga în volumul Patru milenii de poezie în tălmăcirea lui Lucian Blaga, ed. Dorli Blaga, Humanitas, București 2012, p. 115

5 O altă inspirație pentru această poveste de dragoste care continuă după moarte poate să fi fost romanul lui Emily Brontë La răscruce de vânturi (Wuthering Heights), publicat în 1847. Romantismul german marchează puternic opera tinerei autoare. Eminescu poate să-i fi citit unicul roman în prima versiune în limba germană – singura publicată în timpul vieții sale, în anul 1851, sub titlul Wutheringhöhe, cu traducator necunoscut.