Eminescu: „Strigoii”, sau cele patru vârste ale poetului (II)

Prima parte poate fi citită aici.

Căutarea şi drumul spre centrul lumii

Arald este însă născut, „menit”, ca şi Luceafărul, să fie mai mult decât un războinic. În afară de sensul de conducător de oşti (fie ele şi oştiri de cuvinte) numele lui mai înseamnă şi altceva: Arald, Harald în limbile nordice, este acelaşi lucru cu Herold din limba germană, herald în limba engleză, héraut în limba franceză – care toate înseamnă mesager, trimis sau vestitor. Regele avar e un poet predestinat pentru un astfel de rol, care e unul dintre cele două roluri ale lui Hermes: direcţia descendentă, pe care zeul înaripat coboară de la cer la pământ, deschizându-şi drumul cu caduceul, aducând mesajul zeilor şi formulându-l pe înţelesul oamenilor, este pentru poet direcţia creaţiei, a coborârii şi întrupării ideii în forma materială. Arald are o chemare puternică şi nu poate renunţa la iubirea lui pentru Limba Română, pentru Mioriţa, pentru poezia populară şi pentru tradiţia pe care o reprezintă. Vrea să-şi recapete forţa creatoare, simte că Mioriţa are sensuri mai adânci şi porneşte în căutarea lor – iar drumul îl duce către straturile de adâncime, pre-creştine, arahaice, păgâne, ale literaturii populare, după cum aflăm din motto-ul celei de a doua secţiuni: „În numele sfântului/ Taci, s-auzi cum latră/ Căţelul pământului/ Sub crucea de piatră”.

Poate este momentul să ne întrebăm aici dacă Arald a fost încreștinat de Maria, după cum au considerat unii comentatori pe baza unor variante ale poemului. Răspunsul nostru este că nu. Dragostea lui cu Maria se consumă undeva în oraş (spaţiu prin excelenţă al lumii profane în geografia simbolică eminesciană) iar biserica creştină în care se află mormântul Mariei este privită şi ea ca o instituţie a lumii profane. Mormântul reginei este „sub zid”, dincoace de linia de demarcaţie care desparte lumea lui Dumnezeu de lumea de după Cădere, de Ianua Terrae a celor vechi. În lumea comună credincioşii, dar şi preoţii înşişi, sunt prea adesea mai legaţi de cele pământeşti decât de cele spirituale şi înţeleg numai sensurile de suprafaţă ale religiei pe care o practică sau o slujesc. „Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,/ Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,/ Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri//… A misticei religii întunecoase cete.”

Arald porneşte însă în căutarea unor înţelesuri dincolo de rosturile lumii comune: călare pe un cal negru (arab, aflăm mai târziu în poem),¹ încă înfăşurat în mantaua neagră a ego-ului, dar şi a celui neştiut de nimeni, Arald iese din lumea materială, a prezentului şi a oraşului. Călăuzit de Steaua Polară, regele avar urcă pe scara firii şi pe firul timpului, intră în codru, în zona din centrul lumii, în lumea verde a naturii (care a fost, înainte de manifestare, tărâmul originilor) – acolo unde prezidează zeul Hermes, mediatorul între cer şi pământ:

Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,

Isvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,

Colo cenuşa sură în părăsita vatră,

În codri-adânci căţelul pământului tot latră,

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

În codrul care este pentru Eminescu un simbol al tradiţiei poetice, trunchiurile arborilor bătrâni sunt siluetele poeţilor trecuţi în veşnicie, iar adâncul codrului este acel strat de adâncime în care tradiţia folclorică naţională se întâlneşte cu poezia arhaică, în dimensiunea universalităţii. Aici își are sălașul Căţelul pământului, făptură mitică ce prevesteşte cu lătratul lui strident moartea sau nenorocirea pentru cel care-l aude între toaca din cer (miezul nopţii) şi cântatul cocoşilor. Dar ceasurile acestea, care marchează moartea şi învierea, sunt şi ceasurile iniţierii – iar Hermes, care e şi iniţiatorul, păstorul sufletelor şi călăuza lor după moarte pe tărâmul de dincolo, poartă uneori cap de câine: în ipostaza Hermanubis, de exemplu.² Zeul Toth, Hermesul egiptean era şi el reprezentat uneori cu cap de câine. Căţelul pământului pe care îl aude Arald are însă glas de zimbru, iar zimbrul este un simbol naţional: glasul lui vine din adâncurile tradiţiei româneşti, ale culturii arhaice subiacente stratului de cultură creştină. Călătoria în acest spațiu îl duce pe Arald în faţa unui mag bătrân: “Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,/ Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân/ …În plete-i creşte muşchiul, şi muşchi pe a lui sân.”

Magul e un preot dac, pentru că îl invocă pe Zamolxe – şi în acelaşi timp o imagine a zeului Hermes însuşi. Muşchiul care i-a crescut în plete şi pe piept îi conferă culoarea verde a naturii, verdele de smarald al tărâmului hermetic, cu care e contopit. E orb, are numai vedere internă (capacitatea vizionară a profetului). Numără zilele şi anii: această numărătoare era o funcţiune a lui Thoth, Hermesul egiptean, care era „Numărătorul anilor”, „Măsurătorul timpului”, „Domnul Timpului” şi „Regele Eternităţii”.

De-un veac el şede astfel – de moarte-uitat, bătrân …

El numără în gându-i zile nenumărate,

Şi fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate,

Cu-aripile-ostenite un alb ș-un negru corb.

Zborul celor doi corbi figurează cele două arcuri care compun roata mişcării universale, în termeni hermetici direcţia descendentă a materializării spiritului, Coagula şi direcţia ascendentă a spiritualizării materiei, Solve.³ „Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept”, mai spune poetul. Aceste fire continue, care sunt paralele cu trupul său, reprezintă firele de corespondenţă între lumea de sus şi cea de jos, corespondenţă pe care Hermes o întruchipează.

Bătrânul preot al lui Zamolxe reuneşte funcţiunile poetului hermetic. Este în primul rând mesagerul zeilor – pe tărâmul poeziei, poetul care formulează mesajele zeilor pe înţelesul oamenilor. Însemnul acestei funcţii este varga, caduceul vestitorului – dar şi bagheta magică a creaţiei, instrumentul poetului-profet, „a farmecelor vargă”, cu ajutorul căreia magul va desfăşura în faţa lui Arald spectacolul creaţiei divine. În al doilea rând, bătrânul preot este o călăuză spirituală, care ţine în mâna cârja păstorului. Cele două funcţiuni, pe care le deţine din vremuri imemoriale, sunt împletite aici cu caracterul naţional.

Herodot istoriseşte că „tracii nu se închină altor zei în afară de Ares, Dionysos şi Artemis. Mai marii lor însă, spre deosebire de oamenii de rând, i se închină lui Hermes înaintea tuturor zeilor şi jură pe numele lui, considerându-l strămoşul lor”.⁴ Valoarea de adevăr a acestor afirmaţii nu are importanţă pe tărâmul poeziei. Aşa cum Toth este Hermesul egiptean şi Odin este Hermesul germanic, Zamolxe şi preotul dac, locţiitorul sau pe pământ, ne apar în acest poem ca ipostaze ale unui Hermes român. Duhul gurii Zeului, pe care magul îl invocă mai târziu, „arde şi îngheaţă”, iar focul şi gheaţa sunt metafore pentru mişcările Solve şi Coagula. Păstorul-poet, preot al lui Zamolxe, iniţiatorul lui Arald, cel „de moarte-uitat, bătrân”, ne apare în acelaşi timp ca începătorul mitic al tradiţiei poetice naţionale: ciobanul care a compus şi a cântat pentru prima dată balada Mioriţa.

Îl vedem aşezat pe un jilţ (numit în poem şi „tron”) tăiat în stâncă, „ţapăn, palid, ⁵ drept”, la fel cu Craiul la nunta din Călin, ceea ce înseamnă că are locul lui de neclintit în Tradiţie şi demnitatea unui mare maestru/magistru/mag, rege şi preot, care „stă” pe o mare operă şi pe o lungă posteritate, atât de lungă încât i-a uitat şirul. Iar Arald, care nu s-a dezbărat de ego-ul şi de aroganţa lui de războinic, îi cere semeţ să-i reaprindă forţa creatoare şi, om fără credinţă în zei fiind, îi propune un târg: „O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,/ Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,/ Şi de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină.”

Marea iniţiere: de la tinereţe la maturitate

Opera profană şi opera hermetică

Arald este condus de bătrânul preot dac într-un “dom de marmur negru”, în adâncul muntelui, în pântecul pământului, al marii Mume, din care toate izvorăsc şi în care toate se întorc. Ceea ce urmează este iniţierea tânărului rege, care la început nu înţelege ce i se întâmplă şi strânge “crunt” mâna pe spadă, pregătit să se apere.

Iniţierea lui Arald urmează modelul din Poimandres, considerat cel mai important dintre tratatele Corpusului Hermetic, în care un discipol care şi-a luat numele de Trismegistos povesteşte cum odată, când trupul îi e amorţit, ca în somn, are o revelaţie. I se arată o fiinţă de o statură impresionantă, care se recomandă a fi Poimandres, gândul (Nous-ul) Zeului şi care se oferă să-i răspundă la întrebările care nu-i dau pace: pentru că Trismegistos vrea să înţeleagă „natura lucrurilor care sunt” şi să-l cunoască pe Zeu. Numele Poimandres a fost interpretat de unii exegeţi ca însemnând “păstorul de oameni” (din poimēn, păstor şi anēr om), iar de alţii ca provenind din expresia egipteană p-eime-n-re, care înseamnă „cunoaşterea lui Re (Ra)” sau „înţelegerea lui Re (Ra)”.⁶ Prin dialogul cu Poimandres şi viziunile pe care acesta le declanşează, discipolul înţelege etapele creaţiei divine, faptul că orice creaţie autentică urmează tiparelele creaţiei Zeului şi rolul de creator şi călăuză a sufletelor pe care trebuie să şi-l asume cel care dobândeşte o astfel de cunoaştere.

La început, Poimandres îi oferă lui Trismegistos o viziune a arhetipului Creaţiei. Acest punct culminant este urmat, după părerea noastră, de resorbţia creaţiei la sfârşit de ciclu, de recăderea forţelor creatoare în vortexul ce precede haosul, după care urmează un nou început: Cuvântul Zeului, forţa lui creatoare, penetrează din nou Materia Prima, într-un prim gest creator. „Apoi din acea lumină […]un Cuvant (Logos) sfânt s-a pogorât peste acea natură…”⁷ Ştim din alte texte ale Corpusului că apele primordiale sunt pline de germeni, iar Cuvântul, înţelegem, activează unul dintre aceştia, care începe să se mişte, înfăşoară haosul în jurul sau şi creează vortexul originar, „străvechiul şarpe”, balaurul primordial, „furtuna” de la începutul ciclului, în care forţele creatoare ale materiei şi spiritului nu sunt încă despărţite.⁸ Din acest vortex, germenele activat, „sămânţa de lumină” a Zeului, care pentru preotul dac este Zamolxe („tu, Zamolxe, sămânţă de lumină”, îl invocă el), ţâşneşte în sus, ca o lumină care se ridică în înaltul cerului, unde se aşează ca Principiu Spiritual şi Creator: „…şi din natura umedă țâșni un foc pur şi se înălţă în văzduh; era o lumina iute și mai ales lucrătoare.”

La fel se întâmplă în Strigoii. Bătrânul mag creşte ca Poimandres la dimensiuni impresionante: „Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând”. Aprinde o candelă, care joacă acelaşi rol cu „sămânţa de lumină” a Zeului, din care se înalță lumina:

„…para lungă/ Se nalță-n sus albastră, de flacăre o dungă

Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi”.

În Poimandres, în diferite ipostaze, Zeul creează lumea în etaje, prin supunerea forţelor creatoare primordiale („stihiile”) și a elementelor prime (focul, apa, aerul şi pământul), care desemnează principiile hermetice în lumea de sus, elementele naturii în lumea de mijloc şi elementele fizice în lumea de jos. În pântecul lumii, Arald simte un prim suflu „rece”,⁹ şi aude cântul slab, blând¹⁰ şi dulce al vocilor (puterilor) creatoare, asemenea cu vocea „dulce” a puterilor pe care o aude discipolul Trismegistos la sfârşitul ciclului.

Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă

Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă

Un cânt frumos şi dulce – adormitor sunând.

Creaţia continuă ca un gest de forţă: în drumul său descendent, de la cer la pământ, de materializare a spiritului, Zeul, în ipostaza suflului său creator (vântul) traversează sferele naturii, supune stihiile şi le fixează într-o formă materială, concretă, care va fi Creaţia, opera Creatorului. Până în centrul lumii, această miscare este paralelă cu resorbția lumii de sus la sfârșit de ciclu, de aici spaima și împotrivirea materiei:

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot creşte,

Se pare că furtuna ridică al ei glas,

Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,

Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz –

Că orice-i viu în lume acum încremeneşte.

Zeul din Poimandres creează în unităţi armonioase, în cosmosuri, sfere: lumea de sus, a principiilor (Universul), cosmosul naturii, apoi cosmosul pe care am putea să-l numim „Lumea divină”, sau spaţiul sacru, constituit din primele două – şi „cosmosul muritorilor”, sau „cosmosul simţurilor”, lumea sensibilă, alcătuită din „cercuri”. Deşi geneza din Poimandres are multe asemănări cu Geneza biblică, în textul hermetic lumea de jos nu se naşte ca rezultat al unui Păcat Originar: Zeul se retrage pur şi simplu din nivelele de jos ale Creaţiei sale, pe care le lasă să fie „pur şi simplu materie”, „lipsită de raţiune”.

Aşa, coborând în trepte de la cer la pământ, pe direcţia hermetică Coagula, se desfăşoară creaţia divină şi orice creaţie autentică parcurge aceleași etape. În relatarea lui Poimandres, arhetipul creatorului uman autentic este Omul primordial, făcut de Zeu după chipul şi asemănarea Lui. Omul, admirând operele Zeului şi atras de forţele lumii de jos, vrea să devină şi el creator. Privirea lui, îndreptată în jos, traversează sferele, iar imaginea lui (una cu imaginea Tatălui, cu arhetipul divin) se oglindeşte pe tărâmul Naturii ca formă luminoasă pe apă şi ca umbră pe pământ. Omul coboară să locuiască aceste proiecţii, Natura îl îmbrăţişează şi din iubirea lor se nasc şapte oameni terestri (o operă concretă, citim, cu şapte straturi), sublimi şi androgini, ca şi creatorul lor.¹¹ Numim „operă hermetică” o astfel de operă, care oglindeşte arhetipul divin, ca într-o răsfrângere de oglinzi, în multiple straturi de semnificaţie – care traduce, cu alte cuvinte, mesajul de raţionalitate, armonie şi măsură al Zeului către om, transmis prin Hermes, mesagerul zeilor.

Privirea magului dac se mută în continuare la polul opus, la straturile inferioare, „temeliile”, lumii, în „cosmosul muritorilor”. „Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scânduri,/ Şi stânci în temelie clătindu-se vedem”. Strofa care urmează este o imagine în oglindă a strofei precedente, care vorbea despre creaţia divină. Arald vede şi aude tot o mişcare de creaţie, dar de data aceasta de jos în sus: vocile creatoare nu mai sunt vocile spirituale ale înaltului, ci vocile instinctuale, „de vibraţie joasă”, ale lumii materiale, în mişcare dezordonată, nestăpânită (asemenea stihiilor din zona inferioară a Naturii), forţe conflictuale ale întunericului:

Plânsori sfâşietoare împinse de blestem,

Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem

Şi cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri…

Acest tip de creaţie este propriu omului comun, instabil şi iraţional. Aflăm din Poimandres că după ce a terminat ciclul creator, Zeul a desfăcut legăturile tuturor lucrurilor şi muritorii, fiinţe androgine iniţal, au rămas incompleti, cu o singură valenţă, cu un singur sex. În lumea de jos, creaţia este în primul rând procreaţie. Oamenii au nevoie unii de alţii pentru a fi compleţi, cei mai mulţi trăiesc supuşi trupului şi instinctualităţii, măcinaţi de suferinţele pe care le generează dorinţele lor niciodată satisfăcute şi chinuiţi de demonul egoului lor. Opera poetului rezident în acest „cerc strâmt” de existenţă este o mică operă profană – cu doar două nivele: conţinutul (părerile, sentimentele, dorinţele, judecăţile lui personale) şi forma (limba şi figurile de stil).

După ce face demonstraţia acestor două tipuri de creaţie şi de opere (pe care le vom numi pe scurt „opera profană” şi „opera hermetică”), magul rosteşte o vrajă, care are ca scop să-l transmute pe Arald de la primul tip de creaţie la al doilea, să facă posibilă o continuare a operei profane de tinereţe pe nivelele înalte ale artei autentice. Premisa este însă o transmutare în planul cunoaşterii: o înţelegere a Mioriţei la nivelele ei superioare de viziune şi gândire.

Din mica operă de tinereţe a lui Arald, magul resuscitează spiritul Mariei/ Mioriţa, punând în lumină legătura între alcătuirea ei (cu accentul pe zona superioară a fiinţei) şi principii hermetice în ipostază de elemente: Pământul (materia), Aerul (spiritul, duh din duhul gurii lui Zamolxe), Focul (principiul creaţiei, Coagula, scânteile), Apa (principiul reflectării, Solve, luna).

– „Din inimă-i pământul la morţi să deie viaţă,

În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină,

A părului lucire s-o deie luna plină,

Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină,

Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.

Prin înţelegerea, („supunerea”) forţelor creatoare şi a principiilor hermetice, Arald va depăşi limitele înguste ale viziunii lui de tinereţe şi va vedea/înţelege Mioriţa nu ca pe o operă profană, ci ca pe o operă hermetică. Această nouă receptare se va ridica la nivelele superioare de conţinut spiritual, de idee, structură şi viziune poetică în Opera înaintaşului:

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

Străbateţi voi pământul şi a lui măruntaie,

Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie

Impulsul creator lipsit de consistență reală, „apa” creaţiei de tinereţe, se va transforma în „sângele” poetului matur, în forţa creatorului autentic – iar din propriile lui opere, la rândul lor, va ţâşni conţinutul spiritual, la atingerea unui receptor de forţă – aşa cum din cremene sar scântei la lovirea cu un obiect de oţel:

Să-nchege apa-n sânge, din pietre foc să saie.

Darul adevăratei înţelegeri şi al adevăratei poezii vine însă cu preţul lui: „Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald”, îşi încheie magul invocaţia. Inima fecioară este esenţa nepenetrată a poemului, sensul hermetic al Mioriţei¹² – iar sângele „rece” al creatorului autentic, care se ridică din haos, se plăteşte cu sângele cald al vieţii: Arald va trebui să renunţe la sine şi să se dăruiască complet poeziei. Va renunţa la viaţa lui personală, va fi ca mort pentru ceilalţi, va deveni, metaforic spus, un spirit fară trup, un strigoi – şi un vampir, al cărui sânge este consumat de operă, de Limbă, de Maria cea „cu buza sângerată”, cu al cărei sânge se hrăneşte, la rândul său.

(text publicat in Caiete Critice nr. 5 si 6/2017)

În imagine: Cei trei copaci. Gravură de Rembrandt. 1643.The Metropolitan Museum of Art, New York .