Odilia RoşianuOdilia Roşianu
16.07.2018

Despre tăceri

Tăceri… Sunt atâtea feluri de tăceri. Şi tot ceea ce facem, simţim sau vedem este precedat sau urmat de ele. Până se împlineşte un timp al tăcerilor permanente. El vine încet, ca un auftact.

Întâi e doar un respiro în uvertură, pentru ca în final să cuprindă întreaga simfonie. Doboară orice sunet ajuns inutil.

Există nenumărate variaţiuni ale tăcerii, suntem vrăjiţi înainte să ne dăm seama – prin diversitate, prin uimire, prin umbre, prin înţelesuri sosite târziu. Răstălmăciri ale cuvintelor rostite de secole. Faţete luminând intermitent.

Tăcerea unui fum sau a unui strop de vin. A îmbrăţişării sau a plictiselii. A iubirii şi a urii.

Tăceri calme, detaşate. Tăceri grele.

Tăceri gureşe. Tăceri unsuroase.

Tăceri tactile. Tăceri care cotropesc.

Tăceri insinuante sau opace.

Tăceri mincinoase.

Tăceri fragmentate.

Tăceri prudente. Tăceri agresive.

Tăceri vanitoase.

Tăceri extaziate. Tăceri care judecă.

Tăceri neputincioase.

Tăceri îndrăgostite. Sfioase.

Tăceri adormitoare, leneşe.

Tăceri ale dispreţului. Ale depărtării.

Tăceri de sânge şi de cuţit. Tăceri oarbe.

Tăceri uitate.

Tăceri ascunse. Tăceri certăreţe.

Tăceri libere. Acuzatoare.

Tăceri dispărute.

Tăceri vinovate. Sau neştiutoare.

Tăceri înnorate.

Tăceri definitive.

Undeva, printre tăceri, suntem noi. Vorbim neîncetat. Despre ieri, despre azi, despre fleacuri, despre vreme, despre ură. Rătăcim gânduri fără sens. Şi aşteptăm nu se ştie ce.

Există un timp al tăcerilor permanente. Se insinuează timid, ca un auftact. Și, câteodată, doare.

[În aceeaşi notă a tristeţii, puteţi zăbovi şi asupra textului Când ea plânge]

(sursa foto: wisgoon.com)