Campionul unei mari iubiri. Sau uri.

După Mircea Eliade, Octavian Paler și, de ce nu, Tudor Arghezi (fiecare blamat dintr-un motiv sau altul), m-am gândit ca azi, când ar fi fost ziua lui, să mă „ocup” de Adrian Păunescu. Cum? Cu detașarea pe care cititorul obișnuit, neangrenat în niciun fel de curent politic sau artistic și, de asemenea, fără să am vreun talent literar care să mă „chinuie”.

În special după ce am citit cu atenție și obiectivitate volumul „Intelectualii” al lui Paul Johnson (volum pe care îl tot aduc ca argument atunci când mi se aruncă în față câte ceva despre „viața” celor admirați de mine), am fost încă o dată convinsă că trebuie să evaluez ce a creat un artist, fie el scriitor, pictor, regizor etc., și nu ce era sau cum se comporta omul din spatele operei. Firește, acest lucru este mult mai ușor atunci când nu (mai) ești contemporan cu autorul. Deși…

Alături de Ștefan Iordache

Cu vreo 6-7 ani în urmă, în cadrul unui sondaj de opinie, Adrian Păunescu ieșea pe primul loc la categoria „cel mai apreciat scriitor contemporan” (citez din memorie), la distanță mare de următorul clasat – Mircea Cărtărescu. Nu sunt o adeptă a topurilor, indiferent de domeniu, nu iau drept literă de lege vreun sondaj. Dar era, totuși, o opțiune a unor (mulți) cititori.

Nu cred că l-aș fi pus pe Adrian Păunescu pe primul loc, în cazul în care aș fi fost întrebată. În top, da – cu siguranță. Chiar pe podium.

Sunt multe poezii de-ale lui care mă atrag. Care mi-au mers la suflet. Nu sunt în măsură să le analizez critic (fiecare cu meseria lui) și nici nu pot judeca pe principiul „ce-a vrut să spună autorul” deoarece mi se pare foarte sănătoasă opinia „câți cititori, atâtea moduri de a înțelege o carte”.

În aceeași măsură, însă, există o serie de versificații (altfel nu le pot spune) semnate tot de Păunescu care mă lasă rece, în cel mai bun caz.

Este greu pentru un poet să fie egal cu sine însuși și nici nu cred că există vreunul despre care să se poată afirma așa ceva.

Nu pot să fiu de acord cu cei care spun că nu va rămâne nimic din cărțile sale. Că nu există nicio poezie valoroasă în multele sale volume. Specialiști sau amatori, vocile cu pricina au un ton care miroase a invidie și, mai ales, sunt influențate de cu totul alți factori decât cei literari. Mai ales că așa-zisele lor argumente se clatină vizibil.

Am considerat totdeauna că Adrian Păunescu este (a fost…) un fenomen. Un vulcan. Din orice unghi ar fi fost privit. Și de la orice distanță. Unul care a scris și bune, și rele, așa cum a făcut și bune, și rele.

Chiar și Cenaclul „Flacăra” poate fi încadrat în același timp în ambele categorii: good & bad. Am ales, chiar inconștient, să-mi aduc aminte doar de părțile luminoase. De exemplu, de seara aceea de martie 1983, dedicată aniversării lui Nichita Stănescu, într-o Sală Polivalentă incendiară, care știa pe de rost versurile lui Nichita.

Alături de Nichita Stănescu, martie 1983 (Sala Polivalentă, București)

În cadrul uneia dintre întâlnirile „Literatura de azi @ Librăria Bizantină”, Ileana Mălăncioiu a recunoscut meritul aproape exclusiv al lui Adrian Păunescu privind obținerea indemnizației pentru creatori, în general, și pentru scriitori, în mod special. Și e un fapt sigur că poeta nu se află printre admiratorii lui. Dar, așa cum am spus, a făcut și multe lucruri bune, chiar dacă denigratorii le omit cu bună-știință.

Alături de Alex. Ștefănescu, în 1986

Revenind la 20 iulie, ziua de naștere a lui Păunescu, trimit, în loc de „la mulți ani!”, un gând bun & o poezie de-a lui. Măcar una dintre multele pe care le apreciez.

***

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Ca povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Alături de Florian Pittiș

(sursa foto: adevarul.ro)