Odilia Roşianu
Un student la Istorie, de la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, a ales un proiect interesant pentru unul dintre examene: Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluționar. Încă de când s-a înscris, Sergiu Man (acesta este numele lui) m-a contactat pentru surse de informare și păreri generale. Apoi, când a auzit că am fost unul dintre participanți („ești prima persoană dintre cunoștințele mele care chiar a fost acolo!”), m-a rugat să-i răspund la câteva întrebări; iar eu am acceptat, firește, din două motive: primul – mi-era drag studintele; al doilea – Cenaclul a însemnat un moment deosebit și de neuitat în viața mea.
Astăzi ar fi fost ziua lui Adrian Păunescu – admirat și hulit în egală măsură. De aceea, m-am gândit că ar fi un bun moment să împărtășesc și cu cititorii revistei Literatura de azi emoția rememorării momentelor frumoase (puține) din îngrozitorii ani ’80.
***
Sergiu Man: În ce context și la ce vârstă ai descoperit Cenaclul Flacăra?
Odilia Roșianu: Au fost două momente, de fapt. Primul – atunci când îl ascultam la radio (era transmis în fiecare joi seara, dacă-mi aduc bine aminte). Se dădeau fragmente, desigur, dar chiar și acele „colaje” te făceau să visezi la clipa când vei fi în sală, când vei putea să vezi și să simți „live” ceea ce doar se ghicea prin undele radio.
Al doilea a fost cel în care, în sfârșit, am primit acceptul părinților să merg la Sala Polivalentă din București, cu colegii, pentru a fi parte din acel fenomen. Iar asta s-a întâmplat în martie 1983, când m-am declarat vrăjită de ceea ce am văzut. Mai mult decât atât, după încă vreo lună, când Păunescu și Cenaclul Flacăra au revenit în București, am convins-o și pe mama să vină alături de noi și nu mică mi-a fost satisfacția de a observa (și apoi, de a discuta despre) impactul pe care l-a avut și asupra ei spectacolul dedicat „generației în blugi”.
S.M.: Care sunt numele artiștilor asociați cu Cenaclul pe care le poți reproduce cu cea mai mare ușurință?
O.R.: Asta este o întrebare grea – nu pentru că nu aș ști marile nume lansate de-a lungul desfășurării Cenaclului, ci pentru că mi-e foarte greu să fixez în timp pe cine am văzut pe scenă, pe cine am „prins” doar la radio și, mai ales, pe câți dintre ei i-am ascultat ulterior, în înregistrări urmărite pe youtube.
Totuși, voi spune câteva: Iris, Pittiș, Ducu Bertzi, Socaciu, Șeicaru, Hrușcă și… mulți, mulți alții.
Adrian Păunescu alături de Florian Pittiș, la Cenaclul „Flacăra” (sursa foto: ziuaconstanta.ro)
S.M.: Ce piese ți-au rămas întipărite pe retina minții?
O.R.: La adio, Oameni de zăpadă, La o cană cu vin, Totuși iubirea, Trăiască România, Repetabila povară, Rugă pentru părinți. Și, probabil, dacă aș (mai) ști titlurile pieselor, lista ar putea continua.
S.M.: Care sunt motivele cele mai evidente regăsite în versurile propagate de către Păunescu și Cenaclul său?
O.R.: Nu m-am putut abține să nu zâmbesc citind această întrebare. Chiar crezi că unei adolescente de 15-16 ani îi păsa de „motivele” sau „mesajele” evidente propagate?!? Cred că e foarte greu pentru voi să pricepeți lumea în care trăiam. Când singurele moduri de a asculta melodii bune (și străine – să nu uităm de traducerile făcute de Păunescu pentru melodiile lui Bob Dylan, da?) se constituiau în: a-ți convinge părinții la ora 22.00 să treacă de pe Europa liberă pe Vocea Americii, pentru ca să poți „prinde” topul difuzat atunci, și chiar și acela printre bruiaje care-ți tăiau mari felii din melodii; sau să faci rost de diferite casete copiate la a nu știu câta mână (când nu erau și ele înregistrate tot de la Vocea Americii) pe care le ascultam pe niște casetofoane micuțe, fără boxe, cu performanțe inimaginabil de slabe pentru zilele noastre.
Poate-ți va suna ciudat, dar „mesajul” recepționat de noi toți era acela că acolo eram liberi. Că puteam cânta, dansa pe o muzică adevărată, că auzeam versuri de calitate, în marea lor majoritate, că nu ne zicea nimeni să respectăm vreo regulă, că spectacolele se încheiau la ore foarte mici, mult după miezul nopții. Crezi că m-a marcat că se cânta și „Trăiască Ceaușescu”? Nicidecum – erau clipele când ne odihneam și, culmea!, acolo era locul unde nimeni nu se uita urât la noi (cum era la manifestații, de exemplu) că nu strigăm/cântăm numele conducătorului.
S.M.: În ce măsură consideri Cenaclul un mijloc de succes al propagandei regimului?
O.R.: Într-un fel, am răspuns la această întrebare în rândurile anterioare. Firește că se dorea să fie (și se credea că este) un mijloc de propagandă pentru regim, dar lucrul acesta era foarte departe de adevăr, de fapt. Să nu uităm versurile mai mult decât subversive care s-au recitat sau au constituit fondul unor melodii fredonate îndelung, dar și atmosfera de libertate, după cum spuneam, pe care o simțeai. Nu neg că au existat momente de „promovare” a clasei conducătoare, dar până la urmă impactul pe care l-ar putea avea orice fel de propagandă ține și de receptori. Iar noi eram fericiți din cu totul alte motive când ne aflam acolo.
Adrian și Andrei Păunescu, alături de Constantin Noica (sursa foto: istorie-pe-scurt.ro)
S.M.: Care este cel mai încărcat de emoție moment pe care l-ai trăit, raportat la Cenaclul Flacăra?
O.R.: Nu știu, mai ales că niciodată nu mi-a plăcut să fac topuri, clasificări, indiferent de domeniul acestora. Erau seri (și nopți) încărcate de emoție, în întregul lor, clipe când ne curgeau lacrimi pe obraz alături de momente când aveam senzația de zbor, când doream să nu se termine. Practic, Cenaclul în sine era o emoție, din punctul meu de vedere. Iar ascultarea melodiilor de atunci trezește și acum o emoție adevărată.
S.M.: Este comparabilă atmosfera regăsită în cadrul spectacolelor de atunci, în raport cu cele din prezent?
O.R.: Este foarte greu să comparăm timpurile, oamenii, contextele. Dacă întrebarea ta se referă la încercarea de renaștere a Cenaclului, de după 1990, atunci aceea nu s-a situat nici măcar la degetul mic al celor de dinainte de 1985 (anul când Cenaclul a fost interzis de oficialități). Tentațiile, posibilitățile de „entertainment”, preocupările, libertatea erau diferite, reale și imitarea unei atmosfere a devenit imposibilă. În opinia mea, a fost o greșeală tentativa de readucere a Cenaclului în atenția publicului de atunci.
Dacă întrebarea ta se referă la spectacolele de altă natură decât cele imaginate de Adrian Păunescu și create de un număr foarte mare de artiști incontestabili, nici nu cred că se poate gândi vreun tip de paralelă. În primul rând, nici noi nu mai eram adolescenți și chiar dacă am fost la nenumărate concerte (în paranteză fie spus, concertul lui Roger Waters de la București a însemnat pentru mine foarte mult – și ca atmosferă, și ca act artistic, iar pentru câteva ore, chiar am avut sentimentul că mă-ntorc în adolescență…), acestea aveau o cu totul altă misiune. Nu se mai merge(a) la concerte pentru a te simți liber, pentru a evada, pentru a fi, într-un fel, valorizat. Este în exclusivitate un act artistic, acum. Iar impactul unei „libertăți” în timp de dictatură nu mai poate fi atins de participarea la un spectacol de orice fel, desfășurat în vremuri democratice.
Eu cred că Cenaclul „Flacăra” desfășurat înainte de 1989 a fost un dar. Sigur, darul poate să-ți placă sau nu – și nu au fost puțini cei care l-au respins din start. Undeva însă, în adâncul sufletului, mulți au fost cei care au tânjit după el, într-un fel sau altul. Nu vreau să intru în amănunte (mai ales politice), dar cei care nu și-au trăit Cenaclul lor – semnat de Păunescu sau nu – au suferit tare mult după aceea.
