De la Kakistocrație la Certocrație

Ionuț Vulpescu: Ați lansat conceptul de „Kakistocrație”, adică domnia celor proști. Am scăpat noi de dictatură, ne eliberăm și de Kakistocrație?

Dorin Tudoran: – Dictaturile celor mai proști, mai nepricepuți nu vor dispărea vreodată. Fac ochii roată și văd în multe, prea multe locuri ale lumii cât de înfloritoare sunt kakistocrațiile.

Ionuț Vulpescu:  – Al doilea concept a fost “Certocrația”, adică lumea celor care se pricep la toate. De fapt, românul nu e poet, ci comentator?

Dorin Tudoran: – Nu cred că există astăzi în România o profesiune mai populată decât părerologia. România are, probabil, cei mai mulți “analiști politici” pe cap de locuitor. Cum să mai ridice bietul român capul și să gândească cu el, când părerologii îi explică totul? În 2015 reuneam texte pe această temă în volumul România ca părere.

Ionuț Vulpescu: – Mai trebuie să așteptăm să se bage Havel la Mega Image? Sau a fost o promoție care i-a privit doar pe cehi?

Dorin Tudoran:– “Havel nu mai e de actualitate”, îmi spunea un om cândva serios. Nu l-am întrebat cine este acum de actualitate, de frică să nu aflu “adevărul” – Mugur Ciuvică? Anca Alexandrescu? Mircea Badea? Mihai Gâdea?

„Soția mea face parte din această categorie.”

Ionuț Vulpescu: – Ați lămurit că nu sunteți băiatul lui Radu Tudoran, ca atare nici nepotul lui Geo Bogza. Geo Bogza v-a întrebat însă cândva: “Cum stai cu pantofii?” V-a întrebat adică dacă are cine să vă însoțească în aventura dumneavoastră, dacă vor rezista unui drum lung și greu. Am văzut recent pe Facebook că ați aniversat 50 de ani de căsătorie. Soția dumneavoastră, Cora, reprezintă nu doar „pantofii” care au rezistat maratonului dumneavoastră, ci și cel mai frumos vers al vieții dumneavoastră?

Dorin Tudoran:– Există și oameni fără de ale căror sacrificii nu poți răzbi prin viață. Soția mea face parte din această categorie.

Dincolo și dincoace de Dumnezeu. Dorin Tudoran: „oricât de greu le-ar veni unora să creadă, Dumnezeu nu e nici Călin Georgescu.”

Ionuț Vulpescu:  – Am aflat că ați fost coleg de grădiniță cu poetul Daniel Turcea. Ani mai târziu, avea să scrie „Epifania”. A existat un moment în viața dumneavoastră în care să spuneți, asemenea lui Andre Frossard sau Daniel Turcea: „Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit.”? 

Dorin Tudoran: – Nu, nu a existat.  În schimb îmi amintesc de Eugen Ionescu, neclintit în credința lui, dar mărturisind că, din când în când, ar fi așteptat și el un semn de la Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu se ocupă cu transmisul de asemenea semne, căci el nu e nici premier, nici președinte. Și oricât de greu le-ar veni unora să creadă, Dumnezeu nu e nici Călin Georgescu.

Ioan Alexandru, numele unei „literaturi mari”

Ionuț Vulpescu:  – Ați fost coleg la Facultate cu Ioan Alexandru. V-a surprins evoluția lui de după Revoluție?

Dorin Tudoran:– Nu m-a surprins. Avea în el, de foarte tânăr, o fierbere, o chemare, o patimă  – în sensul bun al cuvântului, dacă așa ceva există. Politica nu i-a făcut bine. Aprins, dedicat, gata de apostolat, a ars prea repede. Când ținea un discurs punea extrem de mult suflet în el, fața i se înroșea, aveai senzația că va exploda dintr-o clipă în alta. În 1991, a venit la Washington împreună cu alți doi parlamentari – Săndulescu și Linzmaier. Au călcat în toate gropile posibile. Printre acțiuni – minimalizarea, dacă nu chiar condamnarea, Alianței Civice. Aberant. Ca reprezentant înregistrat al Alianței și al Partidului Alianței Civice în Statele Unite, a trebuit să le răspund. Întorși la București, declarau într-o emisiune de radio că la Washington s-au întâlnit, printre alții, cu membri ai… „Comitetului pentru Drumuri și Păreri” al Congresului Statelor Unite. Așa credeau ei că se traduce în românește  Committee on Ways & Means. Ioan Alexandru a fost și rămâne al literaturii mari. Politica nu se face doar cu un suflet mare cum a fost cel al lui.

Gâlceavă între scriitori. „A înțeles că o luptă cu Preda pe subiectul respectiv nu-l avantajează.”

Ionuț Vulpescu:  – Ați fost apropiat de Marin Preda. Aveați 35 de ani când a murit, absolut surprinzător, după succesul cu “Cel mai iubit dintre pământeni”. Care e amintirea cea mai puternică legată de Preda? 

Dorin Tudoran: – Marin Preda era un om cu nu puține capricii. Intrai în grațiile lui, ieșeai din grațiile lui. Existau câteva cercuri concentrice în jurul lui formate din prieteni. Cei mai apropiați, niciodată repudiați, fie doar și temporar, de Preda erau oameni ca Ovid S. Crohmălniceanu, prieteni din tinerețe. Am multe amintiri din momentele în care mă aflam în grațiile sale. Cel mai important este cel când l-a înfruntat – tactic și strategic – pe Vasile Nicolescu, obținând, după lungi amânări, apariția volumului meu Pasaj de pietoni. Mi-a sugerat să-i dedic poemul Câteva episoade neromanțate din viața bunicului meu. De acel poem se împiedicau Vasile Nicolescu și alții. Până la urmă, Nicolescu a înțeles că o luptă cu Preda pe subiectul respectiv nu-l avantajează.

România de după Revoluție

Ionuț Vulpescu:  Ați fost la Litere coleg de bancă și “de multe năzbâtii” cu Adrian Păunescu. Care ar fi cea mai mare? După Revoluție l-ați și v-ați înțeles mai bine sau mai rău?

Dorin Tudoran:– Cea mai mare s-a soldat cu șansa, ratată de puțin, de a ne trezi repetând primul sau al doilea an de facultate. Am tot chiulit de la o materie ce ni se părea prea aridă – cred că era Slava veche, sau așa ceva. Am căzut și la reexaminare. Noroc cu Eugen Simion care ne-a pus o pilă și în toamnă am dat reexaminarea cu altcineva, un conferențiar mai tânăr (cred că se numea Mitu), care a închis ochii la neștiința noastră și ne-a dat notă de trecere.

Ne-am revăzut după Revoluție sau “Loviluție”, depinde de cum privim la ce s-a întâmplat la sfârșitul lui 1989. Când, de ce și cum au decurs întâlnirile i-am răspuns lui  Robert Șerban pe când lucra la volumul de interviuri Numai copilăria e glorioasă. Reproduc în continuare acele răspunsuri, fiindcă altele la această întrebare nu am:

             „Mai întâi, în februarie-martie 1990, când am revenit în România pentru prima oară după expatriere. Eram sub impresia acelor scene din decembrie ’89 în care Adrian era alergat pe stradă. A scăpat de linșaj bătând la poarta Consulatului SUA. Lucram încă la Vocea Americii, n-aveam niciun mandat să-l întâlnesc, dar am hotărât să o fac. Să-i ofer șansa de a spune ce are de spus în legătură cu tot ce se întâmplase înainte de decembrie 1989 și după. L-am sunat. O clipă a fost surprins. Auzind că aș vrea să-l văd, a fost entuziasmat. M-am dus a doua zi la el.

             I-am spus lui Adrian că aș vrea să facem un interviu, dar că înainte de a zice da ori ba, îi las un exemplar din cel mai recent număr al Agorei, în care poate să vadă ce cred despre el. Am mai vorbit de una, de alta și a rămas să-l sun a doua zi. L-am sunat. Vocea lui era a unui om foarte abătut. Mi-a mărturisit că l-a durut foarte tare textul meu despre el, că i-a venit greu să creadă că îl consider un porc, dar că e de acord să imprimăm o discuție și că-mi mulțumește că îi dau șansa ca punctul lui de vedere să fie auzit de la un post de radio ca Vocea Americii.

             Discuția a fost interminabilă și i-am spus că, în mod sigur, se vor difuza cincisprezece, treizeci de minute din cele două ore ale discuției. Din păcate, nu a folosit cum se cuvine șansa pe care i-o ofeream. Una peste alta, se considera nevinovat, neînțeles, victimă a unei istorii în care toate părțile implicate suferă de un soi de orbire, menționa tot ce făcuse bine, pozitiv, dar nu-și amintea și de altele, mai puțin luminoase. Am fost de acord să imprime și el discuția noastră, căci se temea ca Vocea Americii să nu-i pună în cârcă cine știe ce afirmații. Ar fi trebuit să mă simt jignit, dar nu m-am simțit. I-am înțeles reacția, fiindcă ce pățise cu două luni înainte nu se uită ușor. Ideea mea a fost că Păunescu oferise multora, ani și ani, “dreptul la microfon”, așa că până și păcătosului care fusese trebuia să i se respecte acel drept. Cum acasă nu se oferea nimeni să i-l respecte, am hotărât să i-l respect eu. Cum l-a folosit în discuția cu mine, nu a fost responsabilitatea mea.

 Când ne-am despărțit, mi-a dat un maldăr de cărți cu dedicații. M-a îmbrățișat, lăcrima și mi-a spus: „Dorine, întoarce-te acasă, frate. Țara asta are mare nevoie de oameni ca tine. Vino acasă, frate”.

           Cărțile primite de la el au umplut un geamantan. Noroc că venisem cu trei — unul pentru mine, două — cu cadouri. Maică-mea îmi spunea la telefon ce ar fi potrivit pentru fiecare dintre cei pe care trebuia să-i am în vedere: “Dorine, să nu uiți, mamă, de ăia mici ai lui Mircea (Dinescu), că aici e frig. Să nu uiți — hăinuțe și pantofi”. Cum era să uit?

           A doua întâlnire.  Era pe la mijlocul anilor ’90, când conduceam birourile IFES din România și Republica Moldova. Două programe diferite, angajați diferiți, obstacole birocratice și politice diferite. Naveta bilunară București-Chișinău și retur era destul de dură.

          Adrian reintrase „în normal” — se angajase politic, era prezent peste tot și lansase o revistă cu banii lui — Totuși iubirea — publicație printre colaboratorii căreia se afla și Eugen Florescu.

          În stilul său de borfaș, într-un număr de revistă, Florescu s-a apucat să scrie despre mine niște tâmpenii, minciuni nerușinate. L-am sunat pe Adrian și i-am spus ce aveam spus. Răspunsul său a fost: “Dorinache, nicio problemă. Trimite-mi un răspuns și-l public imediat”. I l-am trimis, l-a publicat, dar Florescu a continuat să mă “demaște”.

          Mi-am dat seama că a continua să-i răspund ar fi o pierdere de vreme. Când am ajuns prima oară la București, l-am sunat pe Adrian și i-am spus că vreau să ne întâlnim. “Foarte bine”, a zis, “vino la mine”. “Nu, te invit eu la mine.” “Unde adică? Ai casă în București?” “Nu, stau la Hotel Lido.” “Băi, acolo nu vin, că pe acolo sunt tot felul de chestii, de, cum să le zic, de instalații, și de unde știu eu ce vrei tu de la mine?” “Să stăm de vorbă.” “Atât? Nimic altceva? Pe cuvântul tău?” “Pe cuvântul meu. Ești invitatul meu la masă.” “Bine, vin.” Când a venit, era însoțit de fiul său Andrei. Am bănuit că voia să aibă un martor al celor discutate. Și am mai bănuit că Andrei va fi și imprimat, discret, discuția noastră. Mă uitam cu atenție la Andrei, pe care cu ani în urmă îl ținusem în brațe și pe genunchi, îmi aminteam cum îl ajutasem să dea primele șuturi în mingea de fotbal care era tot timpul prezentă în sufrageria vilei lui Adrian din strada Sandu Aldea. Sentimente stranii, contradictorii.

         I-am spus că nu voi continua să-i răspund lui Florescu și că, din pricina felului cum înțelege omul, anapoda, dreptul la opinie, nu vreau să mai aud de el. “Eu am o altă soluție, Dorinache. De ce să nu ai o rubrică permanentă în Totuși iubirea în care să-ți spui partea ta de adevăr?”

        Am râs, dar nu era râsul meu, și i-am spus că nu văd de ce aș contribui la creșterea tirajului revistei sale angajându-mă în curse aberante de spus adevărul, fiindcă ce adevăr a scos pe gură Florescu în toți acești ani și cei de dinaintea lor? I-am mai oferit și un nume al unui fost ofițer de Securitate care cunoscuse foarte bine cazul meu de țintă a Securității și i-am spus să verifice cu acel fost ofițer cine dintre cei doi — Florescu sau eu — minte când se referă la subiectele puse pe tapet de Florescu.

         O ultimă întâlnire a fost… telefonică, în ziua de 16 septembrie 2005. Era foarte devreme, o dimineață calmă. Sună telefonul — pe ecran văd că e un număr din România, dar nu recunosc numărul. Ridic și-l aud pe Adrian. “Salut, Dorine! Ce faci?” “Trec și eu prin viață”, “Ha, ha, ha! Ascultă, am luat numărul tău de telefon de la Tucă. Băi, vreau să-ți spun că nimeni nu scrie azi editoriale mai bine ca tine în presa românească. Și dacă-ți spun eu asta, fii sigur că așa e. Băi, editorialul de azi e mortal. Recitesc părți din el și mai râd o dată. Fii atent: «Dacă unii au rău de mare, dl. Traian Băsescu pare să aibă rău de uscat». Începutul ăsta spune totul. Și finalul e tare de tot și habar n-ai tu ce dreptate ai cu Udrea asta. I-auzi: «Vremea lui Vraiște Vodă e abia la început. Paharnicul Ulea nu poate lipsi din scenă. Se pregătește șpagatul Udrea». Băi, Dorine, ăsta chiar e Vraiște Vodă. Ascultă, știu cu cât te plătesc ăia la Jurnalul Național. Mută editorialul la revista mea, și-ți dau de trei ori mai mult. Ascultă, sunt bani buni. Sau îmi spui tu cât vrei și eu sunt de acord.” “Și cu Marius ce fac?”, întreb eu doar spre a mă amuza. “Băi, uite, ca să nu se supere, scrii și la ei, scrii și la mine. Aranjez eu cu Marius să nu se supere. La mine, pun editorialul tău lângă al meu. Îți dai seama cum o să fie?” “Adrian, nu vreau să mă îmbogățesc scriind și la tine, și la Jurnalul Național. Mulțumesc pentru invitație, dar n-am cum s-o accept.” “Băi, ascultă, mai gândește-te. Nu te grăbi cu răspunsul. Te sun peste o săptămână. Să trăiești.” “Numai bine…” Nu a mai sunat. Înțelesese că nu mă putea convinge și, orgolios cum era, nu voia, probabil, să pară că se roagă de mine.

Dorin Tudoran: „Lucescu citea foarte mult”

Ionuț Vulpescu:  – La moartea lui Mircea Lucescu, ați scris un text impresionant. Îl citați pe Constantin Teașcă: “ăsta are și cap, nu doar picioare”. Relatați și un episod suprarealist. Lucescu citind în autobuz dintr-un dicționar român-spaniol. Am aflat și că ați jucat fotbal, aproape ați fost colegi. Ce e fotbalul pentru Dorin Tudoran și care e legătura cu literatura?

Dorin Tudoran: –  Pe de-o parte, episodul nu este deloc suprarealist, căci Lucescu citea foarte mult, mergea la teatru, comenta argumentat cărți și spectacole etc. Pe de altă parte, gândindu-mă la casa în care a copilărit, dormind cu un frate sau doi în același pat, fără bani să meargă cu tramvaiul și făcând blatul sau la cât de puțin interesați de citit erau mulți dintre coechipierii săi, da, episodul poate să pară suprarealist.

Titi Teașcă – un om spectacol, încăpățânat în adevărurile sale și a felului în care gândea fotbalul. Îmi amintesc campania de a convinge pe toată lumea că golul lui Geoff Hurst din prelungirile finalei Anglia-RFG din 1966 nu a fost gol, ci “gol fantomă”, mingea trimisă sub bara transversală căzând pe linia porții, nu în poartă. Făcuse grafice, consultase specialiști etc. Dacă VAR-ul ar putea să lucreze și retroactiv pe înregistrarea acelui meci, s-ar dovedi că Teașcă a avut dreptate. Din cauza temperamentului său exploziv, dreptatea l-a cam ocolit, iar acele 0-6 cu Spania și 0-6 cu Ungaria l-au dărâmat pe năbădăiosul poreclit “Piticul” și ”Micul Napoleon”. Se certa, dar se și împăca. Așa s-a întâmplat și în relația lui cu Dobrin.  Am râs, dar la unele pagini îmi venea să sar pe geam citind cartea lui autobiografică ”Ce rău v-am făcut?” Am călătorit împreună, am fost la meciuri cu el. Când era antrenor la Pitești, m-a luat la un antrenament. M-a băgat pe teren. Pe bună dreptate, Dobrin și camarazii lui nu înțelegeau ce vrea nea Titi cu chestia asta, dar m-au tratat amical după ce au văzut că nu sunt chiar căzut din Lună.

Ce e fotbalul pentru mine? Probabil un drog cumsecade, nedăunător, deși soția mea ar avea tot dreptul să întrebe, cum o făcea pe vremuri Rita Pavone, “Perché, perché/La domenica mi lasci sempre sola/Per andare a vedere la partita di pallone”, mai ales că, în multe săptămâni, n-a fost și nu este vorba doar de zilele de duminică…

Dorin Tudoran: „Pentru mine nu există întrebarea Messi sau Ronaldo.”

Ionuț Vulpescu: – Se apropie Mondialul. Din nou, lipsim. În absența României, cu cine o să țineți? Cum ați ajuns să fiți suporterul lui Inter? Pele sau Maradona? Messi sau Ronaldo?

Dorin Tudoran:–  Ne-am obișnuit cu lipsitul, dar măcar acum comentariile nu mai sunt cu totul ca pe vremuri. Îmi amintesc cât mă enerva finalul “optimist-patriotic” de după înfrângeri – “…dar învățăm din înfrângeri”. Eram adolescent când l-am întrebat pe respectatul gazetar sportiv Petre Gațu (tatăl prietenului și colegului meu de liceu și de echipă de fotbal, marele handbalist de mai târziu Cristian Gațu) când va veni timpul să învățăm și din victorii. S-a încruntat și a răspuns “Voi vedeți-vă de ale voastre, duceți-vă la antrenament.” Ne-am dus, dar eu am rămas cu întrebarea pe buze și, peste ani, am pus-o într-o cronichetă. ”N-a căzut bine” mi-a spus cineva…

Voi ține, probabil, cu una dintre echipele foarte obosite – Argentina. Sau cu Spania. Din păcate banii au stricat sportul, fotbalul. Cupa Campionilor Europeni a devenit o fraudă, dar produce bani, nu? În ea ar trebui să joace doar campioanele, în schimb sunt incluse primele patru sau cinci echipe din campionatele europene. Unele dintre aceste echipe n-au câștigat niciodată campionatul țării lor. S-a ajuns la un număr de jocuri extrem de mare, accidentările s-au înmulțit, spre sfârșitul campionatelor jucătorii din echipele angrenate în tot felul de alte competiții sunt epuizați, după perioade în care au jucat două sau chiar trei meciuri pe săptămână. Oricât de mult ai plăti un jucător, resursele lui fizice au o limită. Forțându-l s-o depășească, îl sabotezi. Supui adolescenți la eforturi prea mari pentru vârsta lor și îi distrugi. Ansu Fati, un mare talent, e una dintre victimele acestui regim de folosire a jucătorilor. Lamine Yamal poate deveni încă un asemenea caz. E greu de bănuit dacă Gavi va mai fi cândva jucătorul de dinaintea multiplelor accidentări. E de mirare că Pedri, care termină aproape epuizat unele meciuri, încă rezistă. Dacă se menține acest format, ar trebui schimbat numele competiției cu unul care să reflecteze tipul de echipe care participă, cu adevărat, la ea. Mi-e teamă că la turneul final din acest an, tocmai mulți dintre jucătorii de la care se așteaptă minuni vor dezamăgi. Banii… Îl aduci pe Gordon de la Newcastle la Barcelona cu un salariu de £300.000 (€340.000) pe săptămână, adică peste 17 milioane pe an. Cam cât salariile întregii echipe feminine a Barcelonei, echipă cu performanțe net superioare echipei masculine, timp în care o miliardară ca Michelle Kang ar putea să convingă încă trei, patru jucătoare ale Barcelonei să plece la echipele ei – London City Lionesses, Olympique Lyonnais sau Washington Spirit. Kang are atâția bani, încât îi asigură lui Trinity Rodman un salariu mult mai bun decât salarii asigurate de Barcelona unor jucătoare mult superioare americancei – Putellas, Bonmatí, Pajor, Patri, Paredes sau Graham Hansen.

Interul lui Herrera era o mașinărie superbă. Favoritul meu era Corso, ”piciorul stâng al lui Dumnezeu”. Herrera a impus o disciplină de fier. Sloganul motivațional “cel care nu dă totul pe teren, nu dă nimic” folosit azi de Guardiola sau Flick a fost lansat de Herrera. ”Magul”, cum i se mai spunea, a lansat și modelul apărătorului-atacant. Facchetti a strălucit pe un asemenea rol (75 de goluri!) și nu-l uita Dumnezeu prin treimea de teren a adversarilor, în timp ce aceștia atacau deja în preajma careului său de 16 metri, cum îi uită azi pe Balde sau Cucurella. Dacă un apărător poate contribui și în atac, e foarte bine, dar rolul său primordial rămâne cel de apărător, altfel devine ”bulevardul” Balde sau „bulevardul” Cucurella. Dacă un vârf de atac are capacitatea fizică de a ajuta echipa în fazele de apărare, e foarte bine, dar rolul său primordial este să marcheze și dacă nu o face, degeaba e bun în fazele de apărare. Herrera și al său “Catennaccio”… Apărare om la om cu un “stoper măturător” de netrecut, Picchi. O minunăție. Pe scurt, ”Magul” a produs o schimbare de paradigmă din care s-au dezvoltat apoi linii de antrenori devotați inovației.

Nu sunt adeptul comparațiilor între jucători care au activat în epoci diferite. Diferențele sunt foarte mari începând cu echipamentele din fiecare epocă, calitatea gazonului etc. Îmi amintesc cuiele cu care erau atașate crampoanele. După o vreme, vârful lor străpungea talpa bocancului și la sfârșitul meciului talpa piciorului era toată o rană. Dacă ții azi în mână o gheată de fotbal realizezi că este o capodoperă. Dacă ții într-o mână o apărătoare  folosită azi de Lewandowski, și în cealaltă mână una folosită cândva de László Kubala, simți cât de diferit cântăresc. Antrenamentele, pregătirea fizică, dietele speciale, hidratarea etc.  Uitați-vă la filmulețe în care apar marii Di Stefano, Pușkaș și alții – niște domni cu ceva burticică. Ca să nu mai spun că, pe vremea lor, mingea era foarte grea. Epoci prea diferite pentru a crea clasamente pentru marii lor jucători.

L-am văzut pe Pelé prima oară pe ecranul unui cinematograf. Înaintea filmelor era proiectat obligatoriul Jurnal de actualități – știri despre succesele din sate și orașe, recordurile din industrie și agricultură, nemaipomenitele progrese științifice, ce a spus tovarășul Secretar General al PCR, etc. În final, știri sportive. În Jurnalul din acea săptămână, știrea sportivă era turneul european al echipei braziliene F.C. Santos. Imaginile erau de la un meci în Bulgaria, probabil cu CSKA sau Levski Sofia. Iată-l pe puștiul Pelé – joacă altceva decât toți ceilalți. Uluitor. În săptămâna aceea m-am dus la toate cinematografele de pe Bulevard doar să mai văd o dată și încă o dată imaginile cu Pelé.

Maradona a fost, firește, fascinant. Stilul de viață i-a făcut mare rău. Altfel ar fi avut mai multe statui, nu doar cele de la Napoli și din orașul natal.

Pentru mine nu există întrebarea Messi sau Ronaldo. Diferența este enormă. Poziții diferite în echipă, înzestrări diferite. Messi face orice poate să facă Ronaldo, în afară de a da goluri cu capul, deși a dat câteva care au făcut istorie. Ronaldo nu poate să facă ce face Messi. S-a spus, pe drept cuvânt că, în vreme ce echipa joacă pentru Ronaldo, Messi joacă pentru echipă. La finalul carierei lor, probabil că Ronaldo va avea mai multe goluri marcate, dar Messi va avea de parte lui nu doar golurile, ci construcția jocului, golurile uluitoare date din lovituri libere, pasele de gol date altora. Și aici statisticile suferă de miopie. Pasele de gol (assists) ar trebui numărate altfel. Dai o pasă prin care lași un coechipier într-o poziție ideală de a marca, uneori chiar cu poarta goală în față, dar el ratează. Pasa de gol nu este numărată. Messi îl lasă pe Dembélé singur cu portarul, într-o poziție ideală, dar francezul ratează. Dacă marca, scorul devenea 4-0 și poate că în retur Liverpool  ar fi avut mai mult de muncit pentru a se califica. Dar cum rămâne cu pasa lui Messi – a fost una de gol sau nu? Are vreo vină Messi că Dembélé a ratat dintr-o poziție din care ar fi marcat și Ferran Torres – omul care din  cinci ocazii de gol ratează șase -, ba chiar și Adrian Mutu la cei 47 de ani ai săi? Dar dacă chiar vreți o comparație Messi vs. Ronaldo făcută pe statistici, luați perioada în care au jucat amândoi în Spania. Eu revăd, din când în când, pe YouTube, rezumate ale meciurilor din acea perioadă, bumbăcelile pe care i le administra Barcelona Realului, indiferent dacă meciurile se jucau la Madrid sau la Barcelona: Messi tăvălit de Cannavaro; șutuit de Ramos; doborât de rudimentarul Pepe, care îl calcă și pe mână, ca tacâmul să fie complet, dar Messi se ridică, îi întoarce pe toate părțile și dă gol sau pasă de gol. Antrenori ca Sir Alex Ferguson sau Fabio Capello, foști mari jucători ca Rio Ferdinand sau Ruud Gullit îl consideră pe Messi un ”extraterestru”. Evident, respect opinia că Ronaldo i-ar fi superior lui Messi, dar nu am cum să o împărtășesc.

Despre jurnalul necunoscut al lui Cosașu, oameni și opere

Ionuț Vulpescu: – Radu Cosașu a avut vreun rol? Vorbeați despre fotbal cu Belphegor? Știați că are un Jurnal? L-ați citit?

Dorin Tudoran: – Nu, acel Jurnal nu am apucat să-l citesc. La celelalte întrebări găsiți răspunsul aici – https://www.tudoran.net/post/cosa%C8%99u-convingeri-vs-damblale

Ionuț Vulpescu:   Omul sau Opera?

Dorin Tudoran:– Nu pot decât să repet ce am spus de câteva ori. Omul salvează doar Omul – fapte mai puțin demne de respect sunt aruncate în uitare de o faptă extraordinară. Opera salvează doar Opera – o carte excelentă aruncă în uitare cărțile slabe. Problema este cea a vieții de zi cu zi – pe stradă nu ne întâlnim cu Opera, ci cu Omul. Și dacă Omul scuipă sau înjură de mamă, reacția noastră nu este ”Domne, ce Operă minunată are Omul ăsta!” Rațional este să judecăm Opera și Omul cu mijloace proprii materialului cântărit.

Dorin Tudoran: „Pentru mine miza nu a fost să ajung “cineva”

Ionuț Vulpescu:  “Dorin Tudoran și-a cultivat nu numai talentul, s-a complăcut în anacronismul de a miza și pe caracter”. Spunea profesorul Mircea Martin despre dumneavoastră acum mai bine de 30 de ani. Dacă atunci miza pe caracter era anacronism, azi ce este? 

Dorin Tudoran: – Miza pe caracter a fost întotdeauna “anacronică”. Un priceput la toate îmi transmitea că am fost și înainte de 1989, și după, un “defazat”. Da, n-am fost “pe fază”. Continui să nu fiu. Pentru mine miza nu a fost să ajung “cineva” (președinte de ceva, parlamentar, ambasador, director de nu știu ce, redactor-șef  etc.), ci să rămân așa cum cred că se cuvine și am obligația să fiu. Dacă am reușit întotdeauna, e altă treabă.

Ionuț Vulpescu:   “Poeții sunt imprevizibili. Și atunci când decid să tacă, și atunci când hotărăsc că ar mai avea ceva de spus. De preferat ar fi să tacă, dacă nu mai au nimic esențial de spus.” E tăcerea poeziei sau surzenia lumii?

Dorin Tudoran:– Vorbim despre comunicare ? Dacă da, cea mai bună definiție a comunicării nu a dat-o vreun guru contemporan al acestei științe, ci Montaigne: “La parole est à moitié à celui qui écoute, et à moitié à celui qui parle“.  

Dorin Tudoran și un volum de Kavafis: „o considera pe Elena Ceaușescu sigura vinovată de toate cele”

Ionuț Vulpescu:   Cine este mesagerul lui Ceaușescu din anii ‘80, care v-a dăruit după Revoluție, la Inter, un volum de Kavafis și al său “Așteptându-i pe barbari”?

Dorin Tudoran:– Mihnea Gheorghiu. Am vorbit în mai multe rânduri cu prietena mea Clara Janés despre Mihnea Gheorghiu, intelectualul foarte articulat, autorul unei cărți despre Shakespeare pe care Clara i-a tradus-o în spaniolă. În urmă cu câțiva ani aveam să aflu că Mihnea Gheorghiu o considera pe Elena Ceaușescu sigura vinovată de toate cele, considerînd că Niculae Ceaușescu ar fi fost un om de bine. Mi se pare o interpretare fantezistă atribuită pe nedrept unui om cu inteligența lui Mihnea Gheorghiu.

Exclusiv. Cele șapte întâlniri ale scriitorului Dorin Tudoran cu Președintele Ion Iliescu

Ionuț Vulpescu: Mi-ați spus că ați avut patru întâlniri, toate memorabile, în felul lor, cu domnul președinte Ion Iliescu. Puteți să le evocați?

Dorin Tudoran:– Dacă mă gândesc bine, au fost chiar șapte…. Prima a avut loc în… antichitate. Să fi fost anul 1973 sau 1974. Lucram încă la Flacăra. La capătul lungului coridor de-a lungul căruia erau birourile redacției instalasem o masă de ping-pong. Unii dintre noi rămâneau după orele de lucru și… practicau. Într-o seară, destul de târziu, rămăsesem doar Eugen Seceleanu și eu. La un moment dat am auzit niște pași. Când a ajuns lângă noi și ne-a dat “Bună seara”, l-am recunoscut pe Ion Iliescu. Ne-a întrebat dacă tovarășul Adrian Păunescu mai este în redacție. Am mai schimbat niște cuvinte după care și-a scos haina, a atârnat-o de clanța unei uși, și-a suflecat mânecile cămășii și ne-a întrebat dacă poate schimba și el câteva mingi cu unul dintre noi. Seceleanu i-a dat paleta și așa m-am trezit jucând ping-pong pentru vreo cinci, zece minute cu Ion Iliescu. La plecare, ne-a mulțumit și ne-a rugat să-i transmitem tovarășului Păunescu că l-a căutat Ion Iliescu.

A doua oară l-am întâlnit când am revenit pentru prima oară în România la începutul lui 1990. Cum am ajuns la București, l-am sunat pe Aurel Dragoș Munteanu. Cu un an înainte primisem un mesaj de la el în care îmi spunea că avusesem mare dreptate, că nu mai e de trăit în România, îmi povestea prin ce trecuse și cum fusese agresat fiul său, Tudor. Mă anunța că depusese cerere de emigrare în Statele Unite. Alergasem, pusesem toate contactele pe care le aveam în mișcare, pe scurt, Aurel și ai săi primiseră viză de intrare din partea Statelor Unite. L-am tot așteptat, …așteptat, …așteptat, până când am primit un alt mesaj de la el în care-mi spunea că întârzie ”fiindcă în România se întâmplă lucruri interesante”. Și în decembrie am cam înțeles care erau lucrurile interesante…

Aurel nu era în țară, îmi spunea soția sa la telefon, dar se va întoarce a doua zi. S-a întors. Fusese în Israel. Am făcut drumul pe jos de la Intercontinental până la Casa Scânteii, ne-am oprit pentru zece minute să-l vizităm pe ministrul culturii, Andrei Pleșu. Apoi  am făcut drumul înapoi pe jos până la hotel. Printre altele, îmi transmitea o invitație din partea dlui Iliescu. Am fost mai mult decât surprins și i-am spus că sunt prea ocupat, că dl Iliescu este și mai ocupat, așa că… A doua zi, Aurel a revenit la hotel să-mi înnoiască invitația. Împărțeam un apartament la hotel cu bunul meu prieten de atunci Vladimir Tismăneanu. Am refuzat din nou, dar Vladimir mi-a explicat că o asemenea invitație nu poate fi refuzată și că el, ca analist politic ar fi foarte interesat de o asemenea întâlnire. Aurel a prin mișcarea din zbor și ne-a spus că poate aranja ca dl Iliescu să se întâlnească cu amândoi. Peste câteva ore, Aurel revenea la hotel să-mi spună că lucrurile s-au aranjat. Vizita s-a produs sus, la Mitropolie, pe unde era atunci biroul dlui Iliescu. Soldați pe coridor, atenți și cu arma atârnând de gât, cu chipuri obosite, foșgăială mare pe coridor, un domn îl salută pe Vladimir și-l întreabă una și alta. Aflu că e Virgil Măgureanu. Domnul Iliescu ne primește cu zâmbetul pe buze. Mă îmbrățișează, spre surprinderea mea. Și spune „Noi ne cunoaștem, nu-i așa?” Și face o mișcare din mână ca și cum ar fi mânuit o paletă de ping-pong. Numai eu am înțeles mișcarea respectivă. Discuția a fost foarte interesantă. Era evident că dl Iliescu era la curent cu ce scrisesem amândoi – Tismăneanu și eu – despre ce se întâmplase și se întâmpla în România. Tot evident era că nu era încântat de opiniile noastre. S-a arătat surprins că o revistă care se recomandă pro-democratică are în colegiul ei un om de extremă dreaptă precum Ghiță Ionescu. Tismăneanu și eu am rămas încremeniți și am investit ceva timp în a-i explica dlui Iliescu că se află în eroare, Ghiță Ionescu fiind din tinerețe un om cu totul dăruit valorilor democratice, mai degrabă de stânga și oricum nu de extremă dreaptă. Aurel ne-a sprijinit. Mi-am dat seama câtă bulibășeală era în informațiile care i se serveau dlui Iliescu. Întorși la hotel, Tismăneanu și eu am tot discutat cele întâmplate, întrebându-ne ce se poate întâmpla dacă asemenea informații aberante i se pun la dispoziție dlui Iliescu în chestiuni cu mult mai importante. Și, gândindu-mă la unele episoade de tristă amintire,  bănuiesc că asemenea informații i-au fost furnizate.

A treia întâlnire s-a produs pe când conduceam biroul IFES din România. Am solicitat o audiență la președintele Iliescu. Grație doamnei Corina Crețu, care era, parcă, șefa sa de cabinet, Președintele m-a primit. I-am descris pe scurt programul pe care-l conduceam și i-am dat o mapă în care se aflau informații despre program. Apoi i-am spus că mai era un motiv pentru care solicitasem audiența. Exact ca în anii în care eram hăituit de Securitate, convorbirile mele cu mama începuseră să se întrerupă din senin. Zile la rând, linia ei telefonică era moartă. Adăugam că așa ceva este o mizerie, o prostie, fiindcă nu-i comunicam mamei mele telefonic că scopul programului pe care-l conduc în România era să arunc în aer proaspăta democrație. Dl. Iliescu și-a notat ceva într-un carnet, nu a făcut niciun comentariu, nu mi-a promis nimic, mi-a spus doar că s-a bucurat să mă vadă și că ușa biroului său îmi este oricând deschisă. De a doua zi, linia telefonică a mamei mele a funcționat fără probleme. Mă întrebam de ce a trebuit să ajung la șeful statului pentru ca binevenitul miracol tehnic să se producă.

A patra întâlnire. Am ajuns la Cotroceni tot datorită unor mizerii venite, de data asta, venite din partea  aripii Mitrea – Hrebenciuc. Cu ministrul Mircea Coșa aveam o relație foarte bună (îl cunoscusem dintr-o vizită pe care o făcuse la Washington), dar mai de fiecare dată aprobările sale legate de desfășurarea unor componente ale programului IFES în România erau “bruiate” de Hrebenciuc și Mitrea. I-am spus dlui Președinte că aș fi preferat să nu implic ambasada Statelor Unite în rezolvarea unor astfel de detalii. Dl Iliescu a notat, ca de obicei, în carnet, dar nu mi-a promis nimic. După o pauză, i-am spus că am o rugăminte personală, cealaltă fusese de ordin instituțional. A zâmbit și a spus un lucru al cărui tâlc nu l-am înțeles atunci, dacă l-am înțeles vreodată – ”Te-ai hotărât la ceva?” Am dat din umeri și am continuat prin a-i recomanda numirea lui Nicolae Manolescu în funcția de ambasador la UNESCO. Domnul Iliescu s-a mișcat în fotoliu, a zâmbit și mi-a spus: “Uite, am o părere excelentă despre Manolescu, dar sunt două lucruri. De câteva zile am semnat decretul de numire pentru Eugen Mihăescu. Să și vreau, nu pot da lucrurile înapoi. Manolescu… Știi bine că l-am luat cu mine în turneu în Asia, a scris texte favorabile mie, mi-a luat și un interviu care i-a deranjat pe unii, și s-au repezit mulți să-l critice. Încet, încet, s-a dezis de poziția inițială. De fapt, s-a dezis și de mine așa că – și aici Președintele a zâmbit ca o vulpe – dacă l-aș numi, l-aș compromite în ochii admiratorilor săi. Și nu vreau să-i fac răul acesta…”

Ce se întâmplase? Cu o seară înaintea audienței la Cotroceni, luasem cina cu Manolescu. Auzind că a doua zi mă duc l-a Cotroceni, m-a rugat să-i sugerez dlui Iliescu numirea sa la UNESCO. I-am spus lui Manolescu că știam de la Mihăescu despre semnarea decretului pentru el. Manolescu mi-a spus că e un zvon lansat de Eugen pentru a forța mâna președintelui. În plus, îmi spunea Manolescu, peste o săptămână sosea la București și Mihnea Berindei, care însoțea un important om politic francez. Se vor întâlni cu Ion Iliescu și vor recomanda și ei numirea lui la UNESCO. Bref, Mihăescu a fost numit atunci. Manolescu, mai târziu, de alt președinte, iar eu tot n-am înțeles ce voise să afle de la mine Ion Iliescu când m-a întrebat „Te-ai hotărât la ceva?”

A cincea întâlnire. Foarte scurtă. S-a produs la Chișinău, unde conducem biroul IFES din Moldova. Era o duminică, mă îndreptam spre ușă să ies, să mă urc în mașină și să plec la partida duminicală de tenis cu ambasadorul american. La ușă tocmai suna cineva. Era șoferul ambasadorului român. Mi-a spus că președintele Iliescu este în Chișinău (știam), că împreună cu președintele Snegur vor avea o întâlnire cu public și că dl. Iliescu vrea să mă vadă. I-am explicat trimisului că tocmai plecam altundeva, dar că mă voi opri pentru câteva minute să-l văd pe dl Iliescu. M-am suit în mașină, am oprit unde erau cordoanele de polițiști, am arătat legitimația pe care o aveam de la Parlament și pe trotuarul de vizavi i-am văzut pe președinții Iliescu și Snegur mergând agale. În spatele lor mai multe personalități printre care și prietenul meu Eugen Simion. Când m-a văzut în costum de tenis – pantaloni scurți și tricou FILA, model Bjorn Borg – Mircea Snegur s-a oprit nedumerit și m-a întrebat “Ce faceți, domnule Tudoran? Unde mergeți așa?”  I-am spus de ce eram în ținuta respectivă. Domnul Iliescu a râs și m-a întrebat dacă am abandonat tenisul de masă. Snegur nu a înțeles la ce se referea Iliescu. Ni s-a alăturat Eugen Simion, am explicat încă o dată că nu pot contramanda întâlnirea cu ambasadorul american. Domnul Iliescu m-a întrebat când vin prima oară la București. I-am spus că în două-trei săptămâni. Mi-a spus să-l anunț pe Eugen din timp ca să poată stabili o zi în care să ne vedem la Cotroceni.

A șasea întâlnire. Cum am promis, ajuns la București peste două săptămâni, l-am sunat pe Eugen. Ne-am întâlnit. Aflam că în drumul spre Chișinău discutase anumite lucruri cu dl Iliescu. Îi spusese că și eu am aceleași păreri ca ale sale, iar președintele propusese să ne vedem în trei și să discutăm. Ne-am întâlnit. Câteva lucruri auzite l-au iritat evident pe dl Iliescu. Eugen i-a reamintit de câteva ori ”Vedeți, și Țepeneag v-a spus același lucru.” Președintele își nota din când în când. Se apropiau alegerile din 1996. M-a întrebat ce cred. I-am spus că le va pierde. A fost mai mult decât surprins și mi-a răspuns că din toate informațiile pe care le are – sondaje și altele – va câștiga și că oricum în sondaje stă mai bine decât partidul. Le-a pierdut. O întâlnire lungă și foarte interesantă.

A șaptea. Anul era 2000. Mă întorsesem la Washington după șapte ani de lucru în Moldova și România. Mă bucuram de concediul de dinaintea reintegrării în Centrală. Într-o după amiază m-a sunat președintele fundației. Mă ruga să vin peste două zile la birou. De ce? Ion Iliescu se află într-o vizită la Washington, a cerut organizatorilor vizitei să includă în program o vizită la IFES și a transmis că vrea neapărat să-l întâlnească pe Dorin Tudoran. Dintre cei care-l însoțeau pe dl Iliescu în această vizită pre-electorală se aflau generalul Ioan Talpeș, care a și ațipit binișor în fotoliu, obosit de atâtea întâlniri, doamna Hildegard Puwak, Mircea Pașcu, parcă, și încă vreo doi membri PSD pe care nu mi-i mai amintesc. Ideea era de a transmite Washingtonului că în cazul în care dl Iliescu va câștiga alegerile, multe lucruri se vor schimba în bine în România, greșeli din trecut nu se vor mai repeta. Exista și o mapă cu proiecte ce ar urma să fie puse în aplicare etc. “Și fiindcă tot vorbim de alegeri”, a spus domnul Iliescu la un moment dat, ”trebuie să recunosc că singurul care mi-a spus în urmă cu patru ani că voi pierde acele alegeri a fost Dorin.” La sfârșitul întâlnirii, domnul Iliescu m-a luat deoparte și am mai discutat preț de câteva minute. S-au făcut și niște fotografii. În una eram doar noi doi – domnul Iliescu și eu. Peste ani, președintele fundației mă tachina din când în când arătându-mi fotografia: ”Look. You and your buddy, President Iliescu.” A fost ultima oară când l-am întâlnit pe domnul Iliescu. Evident, n-am fost niciodată his buddy. Știa foarte bine că în multe privințe gândeam diferit, că îl criticasem în numeroase rânduri chiar foarte aspru, dar în ciuda diferenței enorme între pozițiile pe care le ocupam în lume mi s-a părut că mi-a arătat întotdeauna o surprinzătoare simpatie. Ce nu înțelegeam era ce anume determina schimbarea tonului atunci când de la ”dumneata” trecea la ”tine” sau când îmi spunea, pur și simplu, ”Dorin”.

Ionuț Vulpescu:   Cum credeți că și-au luat la revedere România și românii de la Președintele Iliescu?

Dorin Tudoran:– N-am urmărit reacțiile legate de moartea domnului Iliescu, dar bănuiesc că vorbele au fost mai mult de fiere, decât de miere.

Ionuț Vulpescu: S-a spus atunci, de la Cotroceni, “să îl judece Istoria!” Cum e cu judecata Istoriei? 

Dorin Tudoran:– Istoria este o doamnă mai capricioasă, mai surprinzătoare decât ne închipuim. Scrisă de oameni, nu de Dumnezeu, Istoria poate fi marcată de subiectivismul celor care o scriu.

Dorin Tudoran: „nici nu și-a intrat bine președintele în pâine și mulții îl întreabă unde e cozonacul lor.”

Ionuț Vulpescu:   E la noi Președintele un țap ispășitor? De ce nu scapă nimeni netăvălit, nicio statuie nu rămâne pe soclu?

Dorin Tudoran:– Nu doar în România președinții sunt ținte principale ale nemulțumirii. Există și o grabă în a le judeca prestațiile. Iată, în cazul președintelui Nicușor Dan, criticile au început imediat. Îmi amintesc că am postat un scurt comentariu în care spuneam că nici nu și-a intrat bine președintele în pâine și mulții îl întreabă unde e cozonacul lor.

Dorin Tudoran: „în 2004, când realiza cartea cu Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu știa despre președinte exact ce știa și în anul 2015, când, în preajma Crăciunului, politologul îl ruga pe Moș Crăciun, pe Facebook, să facă un dar românilor: dispariția lui Ion Iliescu”

Lansarea volumului Marele soc din finalul unui secol trecut. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu. În imagine, Vladimir Tismaneanu și Ion Iliescu.

Ionuț Vulpescu: Ce ați crezut în momentul apariției volumului de dialoguri Ion Iliescu-Vladimir Tismăneanu? 

Dorin Tudoran:– Când mi-a spus că dorește să realizeze un asemenea volum, i-am mărturisit lui Vladimir câteva neliniști. Printre ele era și aceea că el nu era o structură gen Oriana Fallaci. Exista riscul ca intervievatul să-l domine pe intervievator. Și cred că domnul Iliescu l-a dominat pe Vladimir de-a lungul acelui dialog. Intervievatorului i-a lipsit grăuntele de agresivitate care să nu lase intervievatul să iasă ușor și rapid din cleștele întrebării. O agresivitate, politicoasă, academică – în cazul lui Tismăneanu -, dar agresivitate ar fi fost necesară.

Ce a urmat pentru mine au fost câteva lucruri neașteptate și câteva cu totul dezgustătoare.

În perioada realizării volumului am primit un telefon de la domnul A.I. Zăinescu, pe atunci parcă consilier al dlui Iliescu. Avea o rugăminte – să vorbesc cu Vladimir Tismăneanu și să-l fac să înțeleagă că președintele Iliescu are și alte lucruri de făcut, nu e bine să fie bombardat cu prea multe detalii suplimentare legate de realizarea volumului respectiv, care oricum e pe cale de a fi realizat. L-am întrebat pe domnul Zăinescu din partea cui vine rugămintea, din partea sa sau din partea președintelui. După un moment de tăcere, singurul răspuns a fost “există o rugăminte”. I-am mărturisit dlui Zăinescu că relațiile mele cu Vladimir Tismăneanu nu mai erau atât de apropiate cum fuseseră altădată și, chiar dacă ar fi fost, nu m-aș fi angajat într-o asemenea discuție cu el, fiindcă “rugămintea care există” trebuie transmisă lui, direct, nu prin intermediar. Domnul Zăinescu, pe care-l cunoscusem din anii când era la Scânteia tineretului, mi-a spus că mă înțelege.

 Pentru ”vina capitală” de a fi realizat acel volum, Grupul pentru Dialog Social l-a expulzat pe Vladimir Tismăneanu din Consiliul Consultativ al revistei 22. O măsură aberantă care m-a făcut să public un editorial cu titlul Linșajul în ziarul Jurnalul Național (25 iunie 2004). Citez din el: “Unul dintre motivele pentru care am acceptat o mai veche invitație de a scrie în acest ziar a fost acela de a-mi declara solidaritatea nu cu tot ceea ce publică dl Vladimir Tismăneanu, nu cu toate concluziile la care ajung analizele Domniei sale, nu cu toate relațiile pe care le cultivă, ci solidaritatea cu setul de valori democratice pe care le slujește strălucit prin scris de peste două decenii. Solidaritatea cu dreptul Domniei sale de a se afla într-o eroare, fără a fi decapitat…” 

Sub presiunea criticilor, Vladimir Tismăneanu și-a schimbat poziția, cu 180 de grade, față de Ion Iliescu, acesta din urmă devenind ținta atacurilor din ce în ce mai virulente ale politologului. Drept e, Grupul pentru Dialog Social l-a reprimit în Consiliul Consultativ al revistei 22. Ce mi s-a părut inacceptabil a fost faptul că, în 2004, când realiza cartea cu Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu știa despre președinte exact ce știa și în anul 2015, când în preajma Crăciunului politologul îl ruga pe Moș Crăciun, pe Facebook, să facă un dar românilor: dispariția lui Ion Iliescu. De silă, mi-am închis pentru câțiva ani contul de Facebook. Să dorești, public, moartea unui om a cărui companie ți-ai dorit-o aproape obsesiv și pentru câștigarea căreia ai făcut tot ce ți-a stat în putință mi s-a părut, și continuă să mi se pară, aiuritor.

Putea România să fie o Iugoslavie?

Ionuț Vulpescu:  – Care au fost calitățile politice și umane ale lui Ion Iliescu? Dar defectele?

Dorin Tudoran:– Sunt departe de a fi un specialist în Ion Iliescu, chiar dacă l-am întâlnit și am urmărit activitatea sa postdecembristă. Cred că ar fi fost o bună soluție temporară în tranziția de la predecembrism la postdecembrist. În politică acestei ipostaze i se spune, parcă, «bonanza ». Nu cred că dl Iliescu a ales bine hotărând să ocupe funcția de președinte pe mulți ani. Pe de altă parte, nu știm cum ar fi decurs lucrurile dacă în locul său, mai ales imediat după decembrie 1989, nu Ion Iliescu ar fi fost soluția. Am prieteni care consideră că fără Ion Iliescu, după acel decembrie 1989, România ar fi avut soarta Iugoslaviei. Sincer, nu înțeleg complet raționamentul lor, dar nici nu-l pot respinge.

Ion Iliescu – un om nu lipsit de carismă, loial celor de lângă el, dar predispus la erori monumentale. Să decorezi un gunoi ca Vadim Tudor  cu Steaua Republicii, cel mai înalt ordin pe care îl poate obține un civil, a fost de necrezut. Să declari că minerii chemați în București au îndeplinit “o datorie civică” rămâne inacceptabil. Pot continua și cu cele bune, și cu cele rele, dar prefer să las în sarcina istoricilor încercarea de a-l fixa în Istorie pe Ion Iliescu. N-am uitat niciodată că într-una din întâlnirile pe care le-am menționat, dl Iliescu m-a întrebat «Ce face Aurel? » Și asta se întâmpla după ce Aurel hotărâse să rămână în Statele Unite și făcuse câteva declarații care, în mod sigur, nu-i căzuseră bine dlui Iliescu. M-a impresionat tristețea, un soi de îngrijorare, de empatie din tonul întrebării sale. Ajuns la Washington, i-am povestit lui Aurel cele întâmplate. A părut la rândul său emoționat.

„Băsesc, deci exist!”

Ionuț Vulpescu:  – Ați scris și „Băsesc, deci exist”. Ce treabă are Băsescu cu Descartes?

Dorin Tudoran:– Niciuna. Dintre toți președinții postdecembriști, Traian Băsescu a fost personajul cu cel mai puternic instinct politic – animalul politic. Carismatic, populist, cu un discurs neiertător a strâns rapid sprijinul multor intelectuali, unii dintre ei semnând acel Apel către clasa politică în ziua de 6 februarie 2007, în care Traian Băsescu era prezentat drept “un personaj care pare să devină un președinte pentru alte coordonate istorice.” Ce a devenit, s-a văzut. Promis, a fost statul de drept. Realizată, a fost consolidarea statului de drept preferențial inițiată de PSD.

Dorin Tudoran: „Ceaușismul, băsismul s-au născut înainte de a apărea pe lume Ceaușescu sau Băsescu.”

Ionuț Vulpescu:  – De ce n-avem un bemol la epoca Băsescu din partea intelectualilor care l-au susținut, vreun rând, vreo părere de rău, exprimate, de pildă, atunci când a devenit limpede și oficial că a fost colaborator al Securității?

Dorin Tudoran:– Vă înșelați. Avem. Drept e, nu un bemol, ci un… diez. Iată un exemplu. Intransigent cu ceilalți colaboratori ai Securității, Vladimir Tismăneanu ne-a informat că Traian Băsescu ”și-a depășit trecutul”. Întrebam, atunci, pe ce parte s-a produs depășirea? Pe stânga, ca în țările în care circulația se face pe dreapta, sau pe dreapta ca în țările unde circulația e pe stânga? Lăsând gluma la o parte, cunoașteți vreun băsist hardcore care o duce greu astăzi? Nu prea există. Și atunci, de ce l-ar condamna pe Traian Băsescu nu doar pentru a fi fost colaborator al Securității, ci și pentru a fi mințit, comițând fals în acte când la o anumită întrebare a răspuns ”Nu”, când răspunsul era ”Da”? Ceaușismul, băsismul s-au născut înainte de a apărea pe lume Ceaușescu sau Băsescu. Și cam de aici vin multe explicații…

Am fost critic cu Traian Băsescu, dar nu nedrept, și mai ales nu nedrept cu intenție. La încheierea mandatului său, când mulți îl fluierau, chiar și unii care-l susținuseră cândva, am publicat un text intitulat chiar Băsescu. Finalul textului era acesta: “Să-i recunoaștem meritele președintelui care pleacă. Să fim drepți cu el. Mai drepți decât a putut să fie el cu  el însuși. Peste ani, va înțelege că nimeni nu l-a putut apăra pe Traian Băsescu de Traian Băsescu.  În acel moment, el și istoria acestor ani, pe care a marcat-o definitiv, vor trece de la armistițiu la pace. Abia atunci ne vom câștiga și noi liniștea necesară pentru a înțelege că am avut suficiente motive să-i spunem azi: Vă mulțumim, domnule Președinte!“

Mai mulți prieteni au fost surprinși de cele scris de mine, dar cred și azi că, măcar la sfârșitul mandatelor lor, e sănătos să lăsăm patima deoparte și să acceptăm că, poate, fiecare președinte a lăsat în urma sa ceva demn de respectat. În felul acesta ne respectăm pe noi înșine.

Președinții benigni vs. președinții maligni?

Ionuț Vulpescu:  – Epocile Iohannis sau Constantinescu au fost mai benigne? Nu își merită cărțile lor?

Dorin Tudoran:– Va fi treaba istoricilor să contureze corect trăsăturile – benigne și maligne – ale tuturor epocilor postdecembriste. Regret faptul că dl Emil Constantinescu nu a reușit să ducă la capăt un program promițător, căci el a fost președintele intelectualilor, și intelectualii ar trebui să-și asume o anumită contribuție la eșecul administrației Constantinescu. Mult entuziasm, mulți oameni cumsecade, dar cam naivi în ale politicii și guvernării. Nesfârșitele frecușuri între civicii președintelui (Alianța Civică) și politicii președintelui (Partidul Alianței Civice) au subminat și ele eforturile președintelui Constantinescu. Știu bine ce spun, căci am fost purtătorul de cuvânt al celor două structuri în Statele Unite. Fără riscul asumat (și plătit) de Emil Constantinescu de a determina acceptul României privind spațiul aerian al țării în timpul războiul deschis de NATO împotriva lui Miloșevici, accesul României în Alianța Nord-Atlantică s-ar fi produs mult mai târziu. Cum au văzut în el reprezentantul lor, intelectualii au fost cei care l-au penalizat cel mai aspru pe Emil Constantinescu, observând că prea multe dintre cele promise nu se realizau. Circumstanțe nefericite cărora le-a căzut victimă un om foarte onest.

Epocile Constantinescu și Iohannis își merită, bineînțeles, cărțile lor. Tocmai am citit, în revista Vatra, un comentariu al dlui Horațiu Nan referitor la două volume – Epoca Iohannis? România între 2014 și 2025, Editura TACT,  și Epoca Traian Băsescu. România între 2004-2014, Editura TACT. Nu știu dacă voi găsi răgazul necesar spre a le citi. Volumul lui Radu Călin Cristea, Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale, apărut la editura RAO, mi-a fost de-ajuns. Recunosc că experiențele mele personale cu toți patru – dnii Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis – au fost pozitive, neavând nimic să le reproșez. Numai că experiențele personale nu pot spune totul despre o epocă marcată de asemenea oameni.

Dorin Tudoran: „Noroc că domnul Fritz a devenit, în sfârșit, și cetățean român.”

Ionuț Vulpescu: – Un pronostic la mandatul/mandatele lui Nicușor Dan?

Dorin Tudoran:– Pronosticurile în politică sunt foarte hazardate, ca să nu mai spun că știu prea puține lucruri despre activitatea președintelui Nicușor Dan pentru a emite o părere cât de cât întemeiată. Un lucru e sigur – atacurile mizerabile la care este supus el și familia sa sunt dezonorante pentru cei care le săvârșesc, nu pentru victimele lor. Ca să nu mai spun că să crezi că un matematician de vârf nu a reușit să-și termine studiile universitare e semnul unei disperări de a te face cunoscut cu orice chip. Înțeleg că nu și-a luat licența la Universitatea din București, dar studiile din Franța le-a terminat, nu? Dacă nutresc o anumită îngrijorare, exprimată și într-un text publicat acum câteva luni, este prezența domnului Dominic Fritz pe post de „co-președinte” al României, deși pe el nu l-a ales nimeni pentru funcția respectivă. Știu că un cetățean al unei țări membre a Uniunii Europene poate să activeze politic într-o altă țară a Uniunii, chiar dacă nu este și cetățean al acestei a doua țări, dar mi se pare nefiresc ca un om care nu este cetățeanul unei țări să fie unul dintre motoarele importante care propulsează un candidat la funcția supremă în stat. Nu cunosc un caz asemănător în alte țări ale Uniunii Europene. Noroc că domnul Fritz a devenit, în sfârșit, și cetățean român.

Din intimitatea lui Dorin Tudoran: „Dacă îmi oferiți o a doua viață, atunci putem sta de vorbă.”

Ionuț Vulpescu:  – Există lucruri pe care le-ați face diferit astăzi?

Dorin Tudoran:– Nu-mi place să răspund la întrebări ipotetice. Dacă îmi oferiți o a doua viață, atunci putem sta de vorbă.

Ionuț Vulpescu:  – Care sunt iluziile pe care le-ați pierdut de-a lungul vieții?

Dorin Tudoran:– Exact aceleași pe care le-am avut. Dumneavoastră sunteți prea tânăr pentru a-i fi ascultat pe Ilinca Cerbacev și Ovid Teodorescu cântând prin localuri de noapte bucureștene: “Unde e iluziile mele/ Care le-am avut…”

Ionuț Vulpescu: – Care a fost momentul în care v-a fost cel mai greu să rămâneți fidel propriilor principii?

Dorin Tudoran:– Când am realizat că prețul fidelității față de acele principii devenise punerea în pericol a familiei mele.

Ionuț Vulpescu: – Există o formă de împăcare între scriitor și istoria pe care o traversează?

Dorin Tudoran:– Înainte de a se împăca cu istoria pe care o traversează, scriitorul trebuie să se împace cu el însuși. Dar nici asta  nu e neapărat de ajuns, căci Istoria nu are obiceiul să se împace cu nimeni.

Muzica singurătății și partitura vieții lui Iosif Sava

Ionuț Vulpescu:  – Pe 4 decembrie 1994 ați acordat un interviu memorabil lui Iosif Sava. Erați în platou cu Alexandru Paleologu. “Știu că toată lumea are un preț. Eu continuu să cred că sunt și oameni care-și pot permite luxul, oricât de singuri ar rămâne în anumite perioade, să creadă că n-au un preț”. Am citat din Dorin Tudoran către Iosif Sava. Singurătatea e prețul absenței unui preț?

Dorin Tudoran:–  Prețul singurătății și-l fixează, prin ce fac, fiecare dintre cei care, la un moment dat, aleg calea ei. Definiții ale singurătății sunt multe, de Baltazar Gracia y Morales (“Cel care poate trăi singur nu se aseamănă deloc cu animalul, are multe în comun cu înţeleptul şi este identic cu Dumnezeu.”) la Sandor Marai (“În singurătate omul are posibilitatea să înveţe totul, astfel că nu-i mai este teamă de nimic.”); de la Emil Cioran (“Singurătatea nu te învaţă că ești singur, ci singurul.”, “Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți”) la Octavio Paz (“Singurătatea este cea mai profundă realitate a naturii umane. Omul este singura fiinţă care ştie că e singur.”), până la sfatul înțelept al lui Paulo Coelho (“Foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea.”), dar asumarea ei în viața de zi cu zi, viața neliteraturizată, nefilozofată, nepusă în aforisme e altceva. A te refugia în singurătate nu indică neapărat existența unui bun caracter. Singuraticii de acest tip ar face bine să-și aducă aminte de Stendhal – “Un om poate dobândi orice în singurătate, cu excepţia caracterului.” Ca să nu mai spun că singurătatea mai poate însemna și altceva – o spaimă, o teamă. Ajunși aici, se cuvine să-l aducem în scenă pe Eugene O’Neill: ”Singurătatea omului nu este altceva decât frica de viaţă.” 

Ionuț Vulpescu:  – 32 de ani mai târziu, cine a fost, de fapt, iacobin atunci: dumneavoastră sau Iosif Sava? 

Dorin Tudoran: – Niciunul dintre noi. Ne cunoscusem pe când, în timpul practicii de presă în studenție, am trecut și pe la Scînteia tineretului. Iosif Sava împărțea biroul cu criticul de artă Cornel Radu Constantinescu și Mihai Pelin. M-a luat și pe mine, sub aripa lui, în acel birou. Când, după terminarea facultății, am refuzat oferta redactorului-șef – nimeni altul decât satrapul de mai târziu, Eugen Florescu — de a deveni angajat al ziarului, dl. Sava a fost foarte dezamăgit, iar Pelin m-a avertizat că Florescu nu uită asemenea afronturi, și pe-al meu nu l-a uitat. În perioada în care am condus birourile IFES din România și Republica Moldova, am reluat legătura cu dl Sava. Așa am ajuns la două (parcă) din acele minunate serate ale sale.

Ionuț Vulpescu:  – Doreați să îl întrebați : “Ce credeți, domnul Sava, despre Ministerul Culturii astăzi în România și despre cum ne ajută el?” Vă întreb eu astăzi: ce credeți, domnule Tudoran, despre Ministerul Culturii astăzi? Dar despre Institutul Cultural Român? 

Dorin Tudoran:– Știu prea puțin despre modul în care funcționează Ministerul Culturii pentru a oferi o opinie avizată. Totuși, un lucru e sigur: acolo unde bugetul general consolidat este mai tot timpul în suferință, e nerealistic să te aștepți că felia pentru cultură poate fi pe măsura nevoilor. Și asta nu doar în România. Sigur, cum administrezi și puținul pe care-l primești este o altă discuție, una la care, repet, nu pot participa din lipsa informațiilor necesare. Ce pot spune este că, să ai un președinte al Comisiei pentru Cultură în Camera Deputaților care zbiară că un cetățean român nu poate fi ministru al Culturii, fiindcă este etnic maghiar, spune mult despre calitatea lamentabilă a clasei politice românești, a fibrei ei.

Există o viață culturală foarte vie în România – spectacole de teatru remarcabile, filme de mare succes internațional, târguri de carte, șezători, expoziții minunate, concerte etc. Scriitorii călătoresc peste tot în lume fără vreo opreliște. Nu găsești niciun prieten acasă – „E plecat la…” Nu mai ai nevoie de  aberanta „viză de ieșire din țară”, poți onora orice bursă oferită oriunde în lume, o invitație la un congres, la un festival etc., fără să mai ai nevoie de protecția specială a „domnului Gogu” (Rădulescu). Poți să-ți construiești o plasă de relații, poți să devii vizibil, competitiv. E drept, varianta aceasta dă naștere și la aberații – unii devin mai vizibili decât i-ar recomanda opera. Dar mai bine un asemenea exces, decât invizibilitatea internațională din timpul dictaturii comuniste. Acasă premiile curg șuvoi – la sfârșitul anului, nu rămâne niciun nepremiat, mai ales în domeniul scrisului. Iată un citat dintr-un text excelent al poetului și traducătorului Christian Schenk, trăitor în Germania, dar rămas de-a lungul deceniilor foarte dedicat literaturii române: ”Astăzi nu mai trebuie să scrii mare lucru ca să primești un premiu. Este suficient să exiști online. O fotografie cu o carte. Un poem despre ploaie. Trei adjective despre eternitate. Un comentariu cu două inimioare și un „felicitări”. Imediat apare „Marele Premiu Internațional de Excelență Literară Universală Intercontinentală”. Dacă participă patru oameni din două sate și un algoritm amețit, deja se vorbește solemn despre „festival mondial”.”

O viață culturală foarte colorată nu înseamnă, automat, și o cultură foarte puternic articulată. Și, încă ceva. Există un decalaj, o ruptură între lumea culturii și lumea întregii societăți. Există chiar un paradox. Pe de-o parte, dacă te iei după relatări, imagini de la târgurile de carte, întâlniri cu cititori, lansări de carte, emisiuni culturale ale unor posturi de radio și televiziune sau după campanii de autopromovare non-stop, din care îți sar în ochi fardul de un deget, rujul de buze de un roșu violent și lat de două degete sau mustățile filozofice, poți să crezi că, fără cărți, românul s-ar sinucide. Pe de alte parte, sondaje și analize prezintă o imagine foarte diferită, pătrunsă de pesimism. Cum se împacă aceste două realități, îmi este greu să înțeleg. Este normal, este, aș spune, obligatoriu, ca un artist să creadă în puterea artei, dar declarații de felul ”Eu cred că poezia va salva lumea!” sunt o aiureală, o gargară. Poezia nu a salvat niciodată lumea. Nu o va face nici în viitor. Deși asta își va fi dorind artistul, arta nu are puterea de a salva lumea, ci de a oferi omului șansa de a suporta viața și de a se suporta pe sine însuși.

Atâta vreme cât va fi condusă de oameni și nu de extratereștri, o instituție precum ICR nu va putea evita coteriile. Important ar fi fost ca instituția să nu naufragieze în clientelism cronic. Se întâmplă ca, ajunși în vârful instituției, până și oameni eminenți să nu mai suporte criticile, nici măcar pe cele prietenești. Liviu Antonesei a scris cândva despre o întâmplare deprimantă. Sosit la Iași, un vârf din ICR îl caută pe prietenul său Antonesei. Se întâlnesc, iau masa împreună. Drept ”desert”, importantisimul bucureștean îl sfătuiește pe prietenul său ieșean să nu mai critice ICR-ul, altfel va fi dat în judecată. Nu l-au dat. L-a dat altcineva, dar fără succesul așteptat. A le fi spus celor din vârful ICR că susținerea lui Mihai Neamțu fusese un pas greșit, a fost un gest considerat drept un atac nedrept și neprietenesc. Mă întreb dacă astăzi, după itinerarul mocirlos al traseistului politic Mihai Neamțu, supărăcioșii culturali ai deceniului Băsescu jubilează văzându-l pe AURolacul respectiv președinte al Comisiei pentru Cultură din Camera Deputaților. De fapt, Camera Refulaților.

ICR-ul a fost întotdeauna o instituție tip caracatiță. De la interesele politice la cele de grup cultural, brațele caracatiței devin mai multe și mai puternice – tai unul și în locul lui cresc șapte. Asta nu înseamnă că ICR-ul nu a făcut și lucruri excelente sau că mulți dintre angajații instituției nu sunt oameni demni de admirație și respect. Dar clientelismul nu va dispărea. Și un sistem clientelar are printre componentele esențiale căpușarea. Deseori, în jurul unui artist minunat, al unui important om de cultură se strâng și mediocrități, veleitari etc. Numai că talentul nu se ia prin contact epidermic, fie el și unul zilnic,  iar geniul – la petreceri prietenești. O instituție de stat n-ar trebui să se simtă obligată să promoveze și anturaje ale numelor cu adevărat importante. Căpușarea unei mari personalități este o afacere personală între căpușat și căpușe. Căpușarea unei instituții de stat prin promovarea anturajelor este altceva. Listele de susținere pentru candidați la șefia unor instituții de toate felurile sunt, mai întotdeauna, prea străvezii pentru ca parti pris-urile să nu se vadă. Domnul Liviu Sebastian Jicman ne este prezentat exact ceea ce nu s-a dovedit a fi – “un profesionist al administrației culturii”. În asemenea luări de poziție văd mai degrabă strategia alegerii răului cel mai mic, decât o radiografiere corectă a unui candidat pe care-l susții. Rămâne de văzut dacă doamna Corina Raluca Încrosnatu (susținută de PSD) se va dovedi, cum se tem unii/mulți, răul mai mare care a luat locul răului mai mic. Domnule Vulpescu, dumneavoastră cum vă simți când partidul din care faceți parte și-a dat mâna tocmai cu sulfurosul AUR în stabilirea conducerii ICR, o instituție căreia i se răpesc permanent șansele de a-și depăși condiția de caracatiță?”

Răspunsuri la întrebări (ne)rostite

Ionuț Vulpescu:  – Credeți că literatura mai poate influența conștiința publică?

Dorin Tudoran:– Întrebați-o pe ea. Sau pe Elon Musk, Bill Gates, pe cei de la Nvidia, Alphabet sau OpenAI. Eu, unul, mă întreb în ce măsură a influențat, cu adevărat, literatura conștiința publică de-a lungul vremurilor. “Conștiința publică” a fost întotdeauna un concept foarte alunecos, a paria astăzi pe el este fie o imprudență, fie, scuzați-mi franchețea, un act de prostie.

Ionuț Vulpescu: – Ce sfat ați da unui tânăr scriitor care dorește să rămână fidel propriilor principii?

Dorin Tudoran:– Să nu primească sfaturi, iar când va îmbătrâni să nu dea sfaturi.

Ionuț Vulpescu:  – Ce înseamnă astăzi libertatea pentru dumneavoastră?

Dorin Tudoran:– Exact ce a însemnat întotdeauna – un miraj în care stă ascunsă o sabie cu două tăișuri.

Ionuț Vulpescu:  – Există o întrebare pe care nu v-am pus-o și pe care ați fi dorit să o primiți într-un astfel de dialog?

Dorin Tudoran:– Nu, dar am eu o întrebare și o rugăminte pentru dumneavoastră. Întrebarea: știți cumva ce credea, cu adevărat, dl Ion Iliescu despre Dorin Tudoran? Rugămintea: cum nu pot cumpăra de la dumneavoastră textul olograf al lui Ion Negoițescu, v-aș ruga să-mi trimiteți o copie excelent scanată a textului.

Maladiile verticalității

Ionuț Vulpescu:  – “Filosoful este cel care dă coloana vertebrală într-o cultură și este barometrul care spune unde este cultura în acel loc”.  S-au împlinit 35 de ani de când cel care spunea asta, Ioan Petru Culianu, a fost asasinat. Am vorbit, cum era firesc despre literatură și despre scriitori. Însă, cum se simte azi coloana vertebrală? A rămas ea dreaptă? Cine mai gândește în societatea în care toți au păreri?

Dorin Tudoran: – Coloana vertebrală la care vă referiți suferă de tot felul de slăbiciuni – hernii de disc, scolioză, cifoză, spondiloză, lordoză, spondilită anchilozantă, osteoporoză, infecții etc. Noroc cu cele 15 “vertebre” ale Coloanei infinitului de la Tg. Jiu, singura coloană vertebrală din România devotată verticalității.

De gândit corect, coerent, o fac mulți, numai că vocile lor contează încă prea puțin în vacarmul produs de limbuția imposturilor de tot felul și de toate culorile politice.

Prospero. Sau Dorin Tudoran

Ionuț Vulpescu:  – De ce ID-ul dumneavoastră de e-mail este Prospero? Ce cetățenie are Prospero?

Dorin Tudoran:– Cetățenia lui Prospero este universală. ID-ul meu de e-mail este Prospero pentru că îmi place foarte mult Furtuna. Am văzut multe montări excelente, printre care și cea a lui Peter Brook.

De ce-l iubesc pe Prospero? Fiindcă între răzbunare și iertare, până la urmă, alege iertarea. Nu e o alegere tocmai ușoară și nu mulți dintre noi suntem în stare să o facem. Așteptăm doar să fim iertați. De iertat, iertăm mai cu parcimonie.

M-a fascinat acel Prospero creat de Brook și descifrat de George Banu într-un text din primul număr al revistei “Meridian”: ”Acum, Prospero uită teatrul și vorbește nu un actor ce se dezvăluie, ci un personaj ce speră să-și dobândească dezlegarea. Brook se va întreba: ce înseamnă această libertate pe care o dorește Prospero, omul care a descoperit pe insula exilului secretele puterilor oculte, fără a-și sacrifica generozitatea care l-a făcut să-și piardă tronul? Ce libertate visează el? Aceea a retragerii, a dispariției, a uitării de sine și de lume? Acum, când toate complicațiile care s-au rezolvat, Prospero își abandonează forțele, se separă de Ariel și se îndepărtează, se însingurează. Exilul nu involuntar, ca la început din cauza comploturilor care l-au spoliat de tron, ci exil voluntar. Poate că pentru acest Prospero, pe care nu ne putem să ne împiedicăm a-l asimila lui Shakespeare, libertate înseamnă dreptul la singurătate. Lumea s-a împăcat cu ea însăși, și el, în sfârșit, se poate retrage.”

Dorin Tudoran despre Avangarda: „un spațiu în care nu totul este luat doar în tragic sau nu doar în bășcălie”

Ionuț Vulpescu:  – În final, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, “Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”. 

Dorin Tudoran:– Pe când realizam blogul Certocrația, am avut ideea de a-i adăuga un soi de supliment săptămânal: Marșarier – Revistă de avangardă. Prietenul Ion Barbu a desenat logo-ul publicației. Barbu, DION (aka Daniel Ionescu), Alex Dimitrov și alții au făcut Marșarierul să meargă… înainte, până în momentul în care, după mai bine de zece ani, am  hotărât eu că venise vremea pensionării pentru Certocrația. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât găsesc în edițiile podcastului dumneavoastră echilibru, o diversitate sănătoasă de opinii, un spațiu în care nu totul este luat doar în tragic sau nu doar în bășcălie, aș spune că oamenii care vă urmăresc au toate motivele să rămână fideli Avangardei cu Ionuț Vulpescu. Mi-au plăcut foarte mult edițiile în care i-ați avut drept invitați pe domnii Andrei Șerban și Paul Cernat. Vă doresc succes și răbdare!

(fotografi din arhiva personală a lui Dorin Tudoran)

Post-ul „Nu cred că există astăzi în România o profesiune mai populată decât părerologia.” apare prima dată în Literatura de azi.

În ziua despre care povestesc, încercând să identificăm noi locuri de vizitat, ne-am amintit toți cât de frumos fusese în rezervația naturală pe care o vizitaserăm în urmă cu un an. Bineînțeles, fusese meritul lui Franco și, în loc să se mulțumească cu elogiile noastre, i-a venit pe loc o nouă idee:

­­—Apropos de Aspromonte, voi ați fost vreodată la Bova? Tocmai am citit o știre, chiar zilele trecute, cum că acest sat este inclus pe lista „celor mai frumoase sate din Italia”. Am fost de multe ori acolo, este foarte frumos.

După ce-au aprobat toți că merită vizitat, am intervenit precizând că am auzit pentru prima dată de Bova când am citit în limba engleză jurnalul lui Edward Lear, Journal of a Landscape Painter in Southern Calabria și astfel îmi doream de mult timp să ajung acolo. A durat ceva până să ne sincronizăm toți asupra zilei potrivite pentru excursie, însă Franco a avut drept de veto, anunțându-ne că doar a doua zi era disponibil, după aceea urma să plece din localitate. Singura lui condiție? Să luăm masa într-un loc recomandat de el, pentru că citise recenziile, care erau toate la superlativ. Apoi fiecare s-a îndreptat spre mal sau a înotat în mare. Cum mie nu-mi place să ies prea ușor din apă, am plutit până spre geamandură, mulțumită de perspectiva unei noi destinații.

„Doamne, îți mulțumesc că-mi îndeplinești și această dorință!”, am exclamat cu voce tare, privind cerul senin, ca și cum aș fi fost ascultată, amintindu-mi cum descoperisem cartea într-o librărie din Gerace. Mă fascinase felul simplu în care autorul ei a cunoscut Calabria și pe locuitorii săi, inspirându-mă în explorările mele. Reprezentările artistice în creion ale localităților pe care le vizitase – Palizzi, Santa Maria di Polsi, Gerace, Rocella, Gioiosa, San Giorgio, Palmi, Bagnara, Scilla, Pentedatilo – erau pur și simplu splendide, ca niște fotografii stilizate, însă Bova din desenul său era de departe cea mai spectaculoasă. Aș spune că atunci s-a născut dorința de a ajunge acolo. De câte ori treceam cu trenul spre Reggio Calabria și opream în gara omonimă de pe malul mării, gândul meu zbura la autorul care contribuise la consolidarea unui nou gen literar ce tocmai se năștea: jurnalul de călătorie. „Cândva voi veni și eu aici!”. După atâtea făgăduințe, soarta îmi rezervase, în sfârșit, această nouă destinație și asta mă făcea fericită.

Ziua de 9 august 2025 s-a nimerit sâmbăta – după mine, cea mai potrivită pentru călătorii. Cum în Italia de Sud totul trebuie făcut în stil mare, am plecat opt persoane cu trei mașini, pentru că, între timp, și vecinul Lorenzo a acceptat să ne însoțească – dublă bucurie pentru mine, dincolo de călătoria în sine, acesta a acceptat să preia rolul de DJ, și-a conectat telefonul la mașină prin bluetooth și astfel am putut admira decorul superb al naturii ascultând totodată cele mai frumoase melodii italiene. Singurele puncte slabe ale unei excursii în grup sunt poftele sau nevoile unora care nu coincid cu ale celorlalți. Spre exemplu, părea să-mi fie greu să-i urmez pe ceilalți și totodată să respect indicatoarele cu limitările de viteză, însă nici bine n-am plecat, că am și oprit la o cafenea, unde, am vrut sau nu, a trebuit să găsim loc de parcare și să luăm un alt mic-dejun. După alți câțiva kilometri ne-am oprit din nou, să vedem o splendidă panoramă, La Scogliera Capo Bruzzano, unde m-am bucurat enorm să pot zări ceea ce nu puteam din tren, pentru că în acea zonă treceam printr-un tunel. În timp ce contemplam unul dintre cele mai frumoase peisaje din viața mea, cu stânci care păreau căzute din cer în mare, mi-am amintit de o altă dorință de-a mea și i-am rugat pe toți stăruitor să mi-o accepte:

—Trecem cumva prin Brancaleone? Putem opri, vă implor, câteva minute, să văd și eu casa în care a stat Cesare Pavese în cele opt luni ale sale din exil în Calabria?

Grupul nostru era minunat, intelectual și deja se obișnuise cu opririle, iar propunerea mi-a fost acceptată în unanimitate. Dacă ni s-ar putea măsura fericirea în anumite momente, cred că atunci era maximă pentru mine. Să-mi îndeplinesc atâtea capricii într-o singură zi era ca și cum asistam la un miracol. Minute mai târziu, am intrat în localitate cu multă speranță și mari emoții, însă acestea se dezintegrau pe măsură ce înaintam. Strada statală se transformase într-un labirint prin care eram nevoită să mă strecor la distanțe de centimetri față de mașinile parcate pe stânga și pe dreapta, pe două rânduri. Nimeni nu pleca, nu puteam opri, iar când am zărit carabinierii, am continuat resemnată. Tentativa de a-mi îndeplini dorința eșuase. În dreptul unei case galbene ca paiul, frumos întreținută, Franco a scos mâna pe fereastră, indicând-o ca fiind obiectivul vizat. Eram atât de aproape, dar n-a fost să fie! Ochii mi s-au umplut de lacrimi, eram furioasă pe toți italienii care ocupaseră toate parcările posibile și imposibile numai pentru a merge la mare, care, în Calabria, era peste tot. De ce veniseră tocmai la Brancaleone, dacă aveau la dispoziție kilometri întregi de plajă? Am deschis din instinct fereastra, încercând să mă calmeze aerul fierbinte, măcar să respir în localitatea în care a respirat și Pavese timp de opt luni. Pe vremea lui nu era atâta lume.

„Destinul nu m-a vrut aici!”, am spus supărată cu voce tare, apoi am continuat în gând:

„Sau poate nici tu, Pavese! Chiar nu înțelegi? Mi-aș fi dorit să ating măsuța unde ți-ai început jurnalul. Acolo, unde te măcina durerea dorului de Piemonte și unde, așa cu scârbă cum îi mărturiseai prietenului tău, ai început să-ți scrii propria capodoperă, fără să știi asta. Vorbeai frumos despre calabrezi, te-au primit bine, voiam să privesc și eu marea de la fereastra ta!”, după care am continuat din nou cu voce tare:

—Pavese a început să scrie aici cea mai valoroasă carte a sa, jurnalul Meseria de a trăi și care, în preambul a avut atașată o altă parte pe care o scrisese cu mult înainte, Meseria de poet.

Cei doi din mașină, soțul meu și Lorenzo, tăceau și, când eram convinsă că nu mă auziseră, soțul meu a adăugat:

—Ție nu-ți mai rămâne decât meseria de călător! La urma urmei, mă bucur că n-am oprit și aici, ar fi însemnat ca ceilalți să te aștepte, pentru că tu nu știi să vizitezi ceva rapid, ție îți trebuie ore, ai nevoie să întrebi lumea, sigur voiai să atingi și plaja unde înota el! Lăsăm Brancaleone pe altă dată, când o să-l explorezi de dimineața până seara, acum hai să ajungem odată la Bova că se apropie ora mesei și presimt că nu vedem nimic nici acolo, pentru că nu o să găsim loc de parcare!.

—Mie îmi e că nu găsim loc la masă, știu ce vrea Franco și e nebunie acolo! Eu sper că a făcut rezervare, altfel este imposibil, a completat Lorenzo puțin preocupat.

(Va urma)

Imagine cover: Bova văzută de Edward Lear (sursa foto: https://www.finarte.it/asta/libri-autografi-e-stampe-roma-2017-12-14/calabria-lear-edward-journal-of-a-landscape-painter-in-southern-calabria-24589)

Post-ul Pe urmele lui Edward Lear la Bova (I) apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Pro erezia apare prima dată în Literatura de azi.

                                                                        ***

            N-am văzut să fie cine știe ce relații între Marian Drăghici și Ungaretti, dar de lucrat poeziile o fac la fel. Ultimei sale iubite (Bruna Bianco) Ungaretti nu i-a trimis doar 200 de scrisori (și bilețele), ci și destule poezii (dedicate ei, firește). Poeziile i le-a trimis în nenumărate (nu chiar, dar…) variante, mereu nemulțumit de ceva și explicîndu-i Brunei (poetă și ea, dar pe atunci începătoare) că ”e nevoie de multă trudă pentru a pune la punct un ritm – ținînd cont de sintaxă, de ordinea cuvintelor, de valorile eufonice ale silabelor” ș.a. Întocmai așa și Marian, schimbînd și el cuvintele ori doar ordinea lor, tăind și răsucind, învîrtind topica și apăsînd pe pregnanța versului pînă la exasperare, de parcă l-ar lucra cu dalta. Dacă și-a pus în sertar variantele și dacă se vor mai face pe viitor astfel de cercetări, Marian e un material anume recomandat pentru studiul creativității și pentru orice soi de căutări prin laborator.

            Și Marian a trecut printr-o derută creativă (cu motivație existențială), dar nu atît de lungă precum a lui Ungaretti: după Păhăruțul din 2019 mai mult s-a reeditat și antologat, deși a mai strecurat și cîte-o noutate. Antologia rămîne de bază și aici, dar altoiurile copleșesc tulpina. Aceasta are o evidentă structură de kadish, topind suferința în rugăciune și slăvire. Retras din lume, după cum zice, Marian trăiește într-o sihăstrie suprapopulată de fantome și fantasme. În ultima sa antologie – Lumină, încet, Tracus Arte, 2023 – alege de la Czeslaw Milosz un motto care-i definește și lui poetica (”nu-i adevărat că în om nu există nimic”, zice Milosz ca să n-o zică Marian), dar și mai apropiat de el e Marian în evocările și portretele pe care le face – unor prieteni, confrați, cunoscuți. La bătrînețe Milosz a zis că dac-ar lua-o de la început n-ar face altceva decît să evoce și portretizeze oamenii pe care i-a întîlnit. Asta face și Marian printr-o compasiune/comuniune spontană. E un fond de suferință beatificată care vine din drama personală, dar la el se adaugă o galerie de evocări și invocări (Ioan Es. Pop, Ion Zubașcu, Mariana Marin, Ion Moldovan, Nicolae Manolescu, Herta Müller ș.a.) care se adună într-un catalog comunional. Poemele de acum sînt dialogice – marcat dialogice -, dar nevoia de dialog, de exorcizare a singurătății, a fost – și mai cu seamă e – fundamentală la Marian. Deși scrie peisaje calificate expresionist ale solitudinii și ale vecinătății cu moartea, poetul, de fapt, nu e niciodată singur și nici nu vorbește singur, nici măcar atunci cînd se scufundă în sine și scoate de acolo o angoasă mai degrabă mirifică decît terifică sau cînd se trudește, agonic, ”până se face limba slăvitoare” (Odată după niște pahare). Imnica e triumful suferinței la Marian. E ”om al durerii” și el (la fel ca Ungaretti) și suferința a devenit nu doar marca, ci chiar identitatea lui: ”am purtat suferința ca o cămașă abstrasă/ până s-a făcut piele de corp,/ carne din carnea mea și sânge din puțina viață rămasă”. Dar oricît de mare ar fi aceasta, Marian nu e un elegiac, ci un imnifor, căci suferința lui e lumină, nu doar drum spre ea; drama e că e vorba de o ”lumină, încet”, pe cînd Marian și-ar dori-o fulgerătoare, copleșitoare și anihilantă, una în care să se poată topi. Nici n-are, la urma urmei, de ce se plînge, pentru că, într-adevăr, nu suferă singur, căci nu e niciodată singur, abandonat: ”Asta numesc, iartă mărturisirea uimitoare,/ prezența în mine a ceva mai mare decât mine, cu mult mai mare/ objective correlation Iisus, lumina care/ nu se lasă descrisă ci doar transpare.” Poezia lui s-ar vrea chiar descrierea acestei lumini, a acestei ”prezențe”. Inefabilul e, pentru Marian, o realitate imediată, pe cît de terifiantă, pe atît de fascinantă. E o gramatică a sublimului pe care poetul ar vrea s-o poată releva, dar care e atît de invelată și contopită cu poetul încît nu i se poate face nici un reportaj dincolo de proclamarea prezenței ca atare. Tot ce poate Marian e să dea un atestat de prezență: ”aici în chilioara suspendată nu e glumă sau vis/ trecu prin mine ca o coasă starea de înger probată/ pe această foaie de prezență în scris.” Poemele asta vor să fie: adeverința stării de grație.

            În realitate, adeverința e eliberată abia după ce Marian relatează istoria stării de grație, o ”narațiune” de incidente prin care poetul aduce – și plantează – iluminarea în imediatul biografic, sau – cum zice Ion Pop în prefața la Lumină, încet – ”în rame biografice concrete”. Face destul biografism, de-a dreptul brutal uneori, și Marian, dar biografismele lui sînt doar o epifanie ofensatoare (a cotidienelor) pentru ilicitul sacru care le transcende și prin intermediul căruia secvențele devin mărturie într-un epos al iluminării. Marian brutalizează cît poate aceste insinuanțe ale sacrului și ale iluminării (adesea prin oralisme ostentative, premeditate, ca și cum ar încerca să le caricaturizeze), ofensînd procesul de translație prin descripție și prin notații degradante, anume spre a face triumful iluminării mai concret și mai discret, fără ostentații salvatoare. Peisajele biografice în care se petrece epifania sacrelor sînt premeditat compromițătoare, făcute într-un ”realism” cinic, agravat de vorbele plebee folosite provocator, însă toate aceste insolențe investite drept cadru ostil iluminării sînt transgresate de fiorul unei religiozități dramatice. Nu una după dogmă, conformistă, ci una care face erezie prin însăși intensitatea ei. E ceva demoniac în febra convertirii peisajelor și stărilor, ca și cum iluminarea vine ca o agresiune. Dar toate recuperările biografice și toate secvențele de real imediat nu sînt decît ”stații” pe drumul iluminării, căci la Marian toate sînt rugăciuni – și mai ales poezia: ”poezia în nume propriu/ se pune pe rugă,/ cum la sfârșit ruga cea mai aprinsă trece fâl-fâl/ drept (în) poezie”. Sfidarea sacrelor e pură terapie pregătitoare pentru concretizarea lor credibilă. Ca toți psalticii – precum invocatul, aici, Arghezi – și Marian e un anxios al incompetenței poeziei întru beatificare, al limitelor pentru transcrierea extazei și laudei. N-are, desigur, finețea lui Arghezi în descrierea procesului de insinuanță christică și în raportarea stărilor de transport, dar are, în schimb, brutalitatea concretizării lor și a raptului spiritual trăit dramatic.

            Nu se mai poartă acum poezia de implicare fatală, poezia vampirică, cea în care miza pusă la bătaie e însăși viața poetului, dar Marian continuă să profeseze pe jertfelnic, trăindu-și propria renaștere ca ispășire: ”Nu credeam să’nvăț a învia vreodată,/ aici în chilioara suspendată s-a întâmplat scriind/ așa cum am scris/ în viața mea toată cu viața mea toată” (Surâde și ne privește). E o mistică suplicială a poeziei care repune pe rol febra tragică a romanticilor și care face din poezie o investitură christică. Conversațiile de doctrină pe care le poartă, cu Ion Mureșan și cu alții, într-o patetică re-definire a poeziei, tocmai pe calvarul poetic de pe drumul christificării se bizuie. Marian se simte în poezie ca Iona în burta chitului (un Iona sorescian), ieșind de acolo doar după ce a străbătut toată abjecția și căderea, dar spiritualizat, nu doar salvat. Trecerea prin poezie e o trecere prin infernul decăderii iar ieșirea e o levitație extatică: ”Ieșirea din poezie a fost prin imprudență,/ fără pocnet sau scâncet,/ din poezie într-o poezie mai mare/ dintr-o poezie mai mare într-o poezie mai mare/ dintr-o poezie mai mare într-o poezie mai mare mai mare/ și tot așa, până la greață,/ până la borâtură și la, pe sine, pișare/ ținându-ne de garduri fără a o mai putea scrie,/ mergând în înserare fără pământ sub picioare, fără – mă înțelegeți?” (Ieșirea din poezie nu a fost așa). Ieșirea din poezie e la Marian un hybris salvator, o ieșire din destin ca apoteoză a acestuia. Iar drumul spre ea e un pathos pur, un fel de fervoare a calvarului ca iluminare.

Post-ul Altă ieșire din poezie (o lectură greșită/ratată) apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt15047880/mediaviewer/rm1150472194/)

‘Disclosure Day’, cel mai recent film al maestrului american, a avut premiera în iunie 2026 și a început să fie distribuit global, inclusiv în Romania unde a primit titlul ‘Ziua Adevărului’ (deși ‘Ziua Dezvăluirii’ ar fi fost o traducere mai exactă). Ideea filmului îi aparține lui Spielberg, scenariul fiind scris de David Koepp (n. 1963), unul dintre scenariștii de mare succes de la Hollywood, care a mai colaborat cu Spielberg la alte cinci filme regizate de acesta. Este al doilea film ca încasări în săli al lunii iunie (după ‘Toy Story 5’), cifra vânzărilor situându-se în ziua când scriu aceste rânduri (spre finele lui iunie) pe la 175 de milioane de dolari. Se știa cam de trei ani că Spielberg lucrează la ‘un film cu extratereștri’, dar secretul intrigii și detaliile producției au fost destul de bine păzite până foarte recent. În fapt, acest film completează un ciclu. Până acum se vorbea despre ‘trilogia cu extratereștri’ a lui Spielberg. Trilogia a devenit acum tetralogie. Patru filme care au fost realizate în decursul a 49 de ani. Să vedem cum a evoluat gândirea lui Spielberg în acest domeniu, în paralel cu arta sa cinematografică.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0075860/mediaviewer/rm985474816/)

Primul film care a materializat pasiunea lui Spielberg pentru această tematică a fost ‘Close Encounters of the Third Kind’ (1977). A fost distribuit destul de repede în România, cu titlul ‘Întâlniri de gradul trei’ și l-am văzut pe la sfârșitul studenției mele într-una dintre sălile de pe ceea ce era atunci bulevardul cinematografelor din București. Spielberg dorea să facă acest proiect de mulți ani, prin 1973 propusese deja un prim scenariu marilor studiouri, dar abia după succesul lui ‘Jaws’ a putut strânge cei aproape 20 de milioane de dolari necesari realizării filmului în care jucau, printre mulți alții, Richard Dreyfuss și François Truffaut. ‘Close Encounters of the Third Kind’ este filmul unei obsesii. Un grup de oameni obișnuiți (inclusiv un electrician ‘guler albastru’ interpretat de Richard Dreyfuss) observă fenomene inexplicabile cu Obiecte Zburătoare Neidentificate (OZN-uri) și sunt ghidați de ceea ce par a fi obsesii maladive să călătorească spre un munte îndepărtat unde are loc (sub supraveghere guvernamentală) un prim contact istoric cu o civilizație din altă parte a Universului. Titlul filmului este derivat din clasificarea întâlnirilor cu extratereștrii de către astronomul J. Allen Hynek, în care al treilea tip (gradul trei) descrie observarea directă de către oameni a extratereștrilor sau a „ființelor însuflețite”. Producția, interpretarea actorilor și efectele speciale erau extraordinare, dar ceea ce pe mine m-a impresionat la acest film era o schimbare radicală de viziune. Spre deosebire de multe alte filme științifico-fantastice create între anii ’50 și ’70, în care extratereștrii erau prezentați ca invadatori doritori să distrugă civilizația umană, să exploateze resursele Terrei și să reducă la sclavagism omenirea, ‘Close Encounters of the Third Kind’ propunea imaginea unei civilizații superioare care întinde omenirii mâna spre cooperare, propunând chiar împărtășirea unor tehnologii avansate care ar putea rezolva multe dintre problemele noastre actuale. Era, dacă vreți, o generalizare a ideilor pacifistului și umanistului Spielberg în spațiul infinit.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0083866/mediaviewer/rm1993282560/)

Linia aceasta este continuată în al doilea film faimos al lui Spielberg dedicat temei extratereștrilor – ‘E.T.’ (1982). Spectatorii români au avut ocazia să vadă oficial acest film în cinematografe doar în 2002, la ediția aniversară 20. La data lansării sale pe ecrane, dictatura impusese restricții severe și de cenzură ideologică, și de preț de achiziție, căci trebuiau achitate datoriile externe contractate tot de regimul comunist. Totuși, pe casetele piratate, filmul a fost văzut de mulți și înainte de schimbarea regimului. Spielberg combina aici două dintre cele mai dragi teme ale sale: extratereștrii și copilăria cu visele sale. Este un film clasic și emoționant care explorează legătura dintre un extraterestru, botanist pierdut eșuat singur pe planeta Pământ, și Elliott, un băiat singuratic. În aceeași măsură science-fiction și film de familie, ‘E.T.’ se concentrează pe teme precum copilăria, prietenia și trauma separării familiei.

Aveau să treacă peste 20 de ani până când Spielberg se vă întoarce la extratereștri. ‘War of the Worlds’ (‘Războiul lumilor’) din 2005 este bazat pe romanul clasic al lui H.G. Wells. Diferența de abordare este radicală față de filmele care l-au precedat, dar și față de ceea ce avea să urmeze, producția având loc în anii de după 11 septembrie 2001. Acest film transformă întâlnirea cu civilizația extraterestră într-un coșmar terifiant. Povestea urmărește un tată (interpretat de Tom Cruise) care încearcă cu disperare să-și protejeze copiii, în timp ce o forță extraterestră malefică și distructivă invadează Pământul.

Unii comentatori includ în această listă (a filmelor despre extratereștri ale lui Spielberg) și ‘Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull’ (‘Indiana Jones și Regatul Craniului de Cristal’) din 2008, al patrulea film din seria Indiana Jones a lui Spielberg. Eu ezit să o fac, știind că Spielberg însuși nu a vrut să transforme acest film într-unul despre extratereștri. Determinantă a fost influența lui George Lucas, care l-a convins pe Spielberg să-i descrie pe extratereștri în intrigă ca „interdimensionali” (adică veniți dintr-un univers paralel). Oricum, povestea marchează o revenire la concepția contactului pașnic dintre civilizații.

Ajungem, deci, la cel mai recent film al ciclului, cel pe care l-am văzut cu câteva zile în urmă, într-un mall bucureștean. ‘Disclosure Day’ revine la surse și la viziunea optimistă a lui Spielberg, dar adaugă un element nou, care era prezent doar implicit în filmele precedente: conspirația guvernamentală care are ca scop ascunderea sau minimizarea numeroaselor informații despre contactul cu civilizațiile extraterestre, cu scopul de a monopoliza aceste contacte și de a beneficia de tehnologiile avansate oferite omenirii de extratereștri. Acțiunea se petrece într-o lume în criză, în care mulți dintre locuitorii planetei au senzația că al treilea război mondial este iminent sau poate că a început deja. Știrile de la televiziune seamănă cu știrile noastre din aceste zile, atunci când o prezentatoare de buletine meteorologice pare a intra în transă și înlocuiește lectura temperaturilor probabile cu un mesaj într-o limbă necunoscută. Incidentul atrage atenția unui analist care tocmai furase de la firma de securitate cibernetică la care lucra dovezile electronice ale existentei extratereștrilor și felul în care guvernul american mușamalizase incidentele legate de întâlniri de gradul trei de-a lungul anilor, dar și acțiunile nesăbuite ale unor militari și politicieni care văd în extratereștri doar inamici cu care se pot purta noi războaie. În scurtă vreme, cei doi vor avea pe urmele lor armatele de polițiști, agenți FBI și securiști angajați de malefica mare corporație care, sub pretextul securității cibernetice, protejează în realitate secretele întunecate ale statului paralel. Curajoșii eroi vor încerca să salveze omenirea expunând public aceste informații care aparțin tuturor, în ceea ce numesc ‘Ziua Adevărului’ (‘Disclosure Day’).

Are un rol în poveste și tehnologia superioară a extratereștrilor, o ilustrare perfectă a celei de-a treia dintre Legile Previziunilor enunțate în 1962 de scriitorul Arthur C. Clarke: ‘Orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie’. La fel ca și în filmele precedente ale ciclului, va avea loc și în ‘Disclosure Day’ o întâlnire de gradul trei, adică extratereștrii își vor face apariția. Pe mine personal, cinematografic, scenele de acest gen mă dezamăgesc puțin. Poate deoarece cred că este mai bine să lăsăm imaginația să lucreze liber și să evităm să concretizam inefabilul. Asta se întâmplă nu doar în filmele lui Spielberg, dar parcă tocmai la el, felul în care își imaginează fizic ființele din alte colțuri ale Universului mă dezamăgește. Bine, cu excepția lui E.T., desigur.

(sursa imaginii: https://people.com/steven-spielberg-admits-he-has-a-strong-suspicion-aliens-are-real-11929541)

Crede Steven Spielberg în existența extratereștrilor și în posibilitatea întâlnirilor de gradul trei? Este o întrebare pe care și-au pus-o mulți admiratori și pe care i-au adresat-o reporterii regizorului însuși. Din ceea ce am citit și am auzit, cred că răspunsul este DA. Spielberg nu doar că este convins de existența vieții sub forme diverse în afara spațiului terestru, dar chiar și-a exprimat convingerea că omenirea va descoperi ființe extraterestre în timpul vieții noastre. Spielberg este un om curios și un avid cititor de literatură de popularizare a științei. Convingerile sale se bazează pe scrierile unor savanți precum Carl Sagan, care au demonstrat matematic că ar fi o aroganță să credem că oamenii sunt singura formă de viață inteligentă din univers. Tot matematic, cercetările mai recente care folosesc informațiile dobândite despre dimensiunile și diversitatea Universului arată că în raza accesibilă nouă ar trebui să existe mii de planete în care să fie îndeplinite condițiile apariției vieții. Spielberg a studiat de asemenea numeroase documente și mărturii despre apariții ale vehiculelor extraterestre și întâlniri cu pasagerii acestora și concluzia lui este că există destul de multe probe circumstanțiale care să confirme realitatea unei părți din aceste incidente.

Am și eu o opinie în aceasta privință. Sau mai bine zis o întrebare. De ce majoritatea covârșitoare a relatărilor despre OZN-uri provin din Statele Unite? În unele baze de date ale raportărilor, 75% dintre evenimente provin din SUA adică un raport 3:1 față de numărul evenimentelor din restul lumii, în timp ce în altele raportul este și mai sever, până la 20:1. Există explicații, majoritatea de ordin cultural și istoric (psihozele Războiului Rece de după 1945, tendința de relatări senzaționale din presa americană), dar și tehnic (instrumentație mai avansată de observație). Toate acestea nu explică însă, în opinia mea, distribuirea atât de inegală a acestor raportări. Administrația americană a început să declasifice și să permită treptat accesul public la o parte dintre aceste informații. Există baze de date similare și în alte țări: Rusia sau China, de exemplu? Deocamdată, dacă ele există, sunt încă considerate secrete de stat – moștenire a trecutului sau prezentului comunist al acestor țări. Până când nu vor putea fi studiate arhivele de pe tot globul, nu poate fi dat un răspuns solid documentat la această întrebare.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt15047880/mediaviewer/rm313510914/)

Ceea ce este cert este că întâlnirile de gradul trei sunt excelente materiale pentru literatura și filmele science-fiction. Hollywood a preluat tema încă din anii ’40 și ’50, când cineaști precum Kubrick, Lucas, Riddley Scott sau Spielberg au creat fiecare viziuni noi, fiecare diferită de a celorlalți. În mod cert, interesul public a alimentat și fluxul informațional, între cercetarea științifică și ficțiune existând o influență reciprocă. Filmul ‘Disclosure Day’ este un bun exemplu în acest sens. Scenariul este evident influențat de știrile curente, dar și de teoriile conspirative, în spatele cărora Spielberg crede că poate exista un dram de adevăr. Viziunea sa este din nou optimistă, poate tocmai deoarece lumea din film, atât de aproape de un război mondial autodistrugător, seamănă atât de mult cu cea reală. Avem nevoie de optimism. Unul dintre serialele mele de televiziune preferate din toate timpurile, difuzat în anii ’90 ai secolului trecut era ‘X-Files’. Deviza agentului FBI Fox Mulder care investiga împreună cu sceptica sa colegă Dana Scully cazuri misterioase de tot felul era ‘I want to believe’, ceea ce sublinia obsesia sa pentru căutarea probelor concrete de existență a contactelor cu extratereștri. Eroii lui Spielberg sunt bântuiți de aceeași obsesie. Ei vor ajunge nu doar să vadă, ci și să atingă. Va ajunge Spielberg – și noi împreună cu el – să fie martor al unui asemenea eveniment în decursul vieții sale?  Vom urmări și vom relata. Deocamdată, ne delectăm cu încă un film pe care niciun pasionat al genului nu are voie să-l piardă.

Post-ul A patra întâlnire de gradul trei apare prima dată în Literatura de azi.

„Mi-am trăit viața aproape egal între două lumi atât de diferite încât amintirile si visele mele s-au împerecheat bizar între ele. Acum, când îmbătrânesc și scriu toate acestea, nici nu mai știu exact care bucată din mine e made in America și care s-a născut în România. Sunt făcută dintr-un aluat straniu pe care l-am stăpânit cu greu de multe ori.”

(fragment din roman)

Post-ul Cartea săptămânii: O femeie norocoasă apare prima dată în Literatura de azi.

Volumul impresionează și prin coerența sa arhitecturală. Cele patru secțiuni care îl compun, Melancolie, Antiteză, Terapii și Manifest, configurează un veritabil traseu, ilustrând etapele unei deveniri spirituale și estetice. De la penumbra nostalgică a începuturilor la tensiunile dialectice ale confruntării cu sine, de la căutarea vindecării la asumarea lucidă a revoltei, cartea construiește progresiv imaginea unei conștiințe aflate într-o continuă negociere cu propriile limite și aspirații.

Poemul inaugural, „Păsările”, funcționează asemenea unei atingeri discrete. Dialogul dintre vocea umană și vocea naturii capătă aici dimensiunile unei ceremonii de recuperare a sacrului. Mărturisirea „Sufletul meu/ Tânjește de-un cântec/ Sau un descântec” transformă poezia într-un act de invocare, iar dorința de „miere” și „apă vie” trimite către un imaginar al purificării și al regenerării spirituale. Natura nu mai este doar decor, ci mediator între finitudinea umană și promisiunea unei ordini superioare, capabile să ofere acea dezlegare care să dureze „cât viața mea toată”.

În acest univers poetic, cuvintele nu par rezultatul unui efort laborios, ci expresia unei curgeri organice a inspirației. În poemul „Poezia călătoare”, ele vin „ușor/ Parcă de undeva/ Dintr-un loc ascuns”, sugerând existența unui spațiu interior privilegiat. Poezia apare astfel ca rezultatul unei lungi sedimentări existențiale, nu al unui exercițiu livresc, iar versurile capătă naturalețea fenomenelor primordiale: „ca ploaia senină” ori „ca un curcubeu arcuit peste mare”.

Fiind o ființă aflată într-o perpetuă mișcare, poeta trăiește acut fiorul efemerității și al incertitudinii: „Mai trece o zi de care mă tem,/ Mai scriu un poem”. În acest context, actul de a scrie devine modul prin care „făptura călătoare” își caută un punct de sprijin, trimițând punți spre absolut: „Mai expediez un gând către cer/ Sau ceva rămas nerăspuns!”.

Poeziile Luminiței Sâmbotin se nasc din ecourile unui suflet care refuză încremenirea. „Făptura călătoare” este cea care adună impresii, stări, lumini și mistere din lume, transformându-le, la întoarcerea spre sine, într-o ploaie binefăcătoare de cuvinte.

Un moment liric remarcabil este poemul „Alt înțeles”, construit pe o puternică antiteză între izolarea cotidiană și refugiul salvator în imaginar. Autoarea descrie o realitate urbană sufocantă, un spațiu ostil „printre betoane și claxoane”, unde omul modern este strivit de rutina unei lumi ce se mișcă „anapoda pentru un văz obosit”. În replică la acest univers alienant, Luminița Sâmbotin își configurează un teritoriu utopic al libertății absolute, „un loc doar de mine știut”, unde legile firii se răstoarnă miraculos și „totul are un alt înțeles!”. Finalul poemului, marcat de o profundă resemnare filosofică („Nu-i locul meu aici… Dar încă stau…”), surprinde cu o luciditate amară drama existențială a spiritului creator captiv în prozaismul cotidianului.

Această pendulare continuă între temporalitate și spațiu se adâncește în poemele din secțiunea următoare, unde interiorizarea lasă loc unei priviri îndreptate spre propriul destin. Astfel, în poemul „Cu sufletul nins”, poeta se autoportretizează într-o ipostază a reflecției și a bilanțului existențial, mărturisind: „Stau pe banca trecutului meu” pentru a cântări victoriile și înfrângerile unei vieți. Această analiză intimă a timpului scurs își găsește însă evadarea luminoasă în poemul imediat următor, „Albastru”. Aici, melancolia zăpezii interioare se topește într-un peisaj marin estival, un topos al libertății absolute unde ființa se reconectează cu eternitatea, abandonându-se deplin, „La sânul ei albastru înadins!”.

Poezia care dă titlul volumului, „Cu bilet doar dus”, constituie nucleul întregii cărți, configurându-se ca un manifest radical al redescoperirii de sine prin ruptură și izolare terapeutică: „De azi voi vorbi doar cu mine!/ […] Eu merit să mă ascult”. Refuzând o alteritate restrictivă, poeta își asumă o călătorie inițiatică ireversibilă către un spațiu al renașterii spirituale, „Voi merge să fac yoga în Sri Lanka/ […] Voi zbura cu bilet doar dus…”. Deși desprinderea implică o luptă interioară aspră, textul se rezolvă eliberator, unde însuși „copacul vieții” îi dictează poetei noua filosofie a libertății redobândite: „Plutește, uită, iubește! Te-ai regăsit!”.

O altă dimensiune profundă a volumului se dezvăluie în poemul „Cecitate”, o piesă de o intensă forță dramatică ce sondează eșecul comunicării și orbirea spirituală în fața celuilalt. Textul debutează sub semnul unei rupturi asumate, refuzând dialogul de suprafață dintr-o alteritate epuizată: „Înțeleg de ce taci chitic…/ […] Prefer să nu-mi spui nimic!”. Tensiunea lirică atinge apogeul în strofele următoare, unde poeta își construiește reproșul prin imagini de o rară expresivitate poetică și simetrie senzorială. Cel care nu a știut să privească dincolo de aparențe devine „Un nevăzător nătâng”, incapabil să cuprindă universul interior al poetei, un cosmos în care coexistă extremele: „Vei zări apusul în ochiul meu drept/ Și răsăritul în cel stâng”. În aceeași notă a surzeniei emoționale, finalul poemului sancționează necruțător incapacitatea de ascultare autentică, „Că tot ce-a fost de auzit, te-a surzit!”.

O notă de o profundă sensibilitate elegiacă se resimte în poemul „Căutarea”, o meditație tulburătoare asupra absenței. Luminița Sâmbotin pendulează fin între reveria onirică a trecutului, unde cel iubit apare mitizat ca un „Mesteacăn cu ochi pe scoarță/ Și frunziș argintiu”, și trezirea brutală la o realitate a deșertăciunii, dominată doar de nostalgie: „M-am trezit căutându-te/ Și am găsit doar umbra ta”. Tensiunea lirică se adâncește spre final, când dorul încetează să mai fie o simplă tristețe trecătoare și devine o osândă existențială asumată, o rătăcire perpetuă a spiritului prin labirintul amintirilor: „Sunt blestemată cu căutarea,/ Destinul meu de când nu mai ești”.

O prelungire firească a aceleiași atmosfere onirice se regăsește în poemul „Trezirea din vis”, o piesă de o deosebită finețe, în care evadarea din real capătă accente de basm. Luminița Sâmbotin plasează idila spirituală într-un spațiu atemporal și edenic, mărturisind: „În ziua delfinului ne-am întâlnit pe o plajă…/ Eram o scoică, tu undă de vrajă!”.

Desprinderea de contingent este totală, iar călătoria dincolo de granițele lumii cunoscute devine o aventură a cunoașterii absolute, unde „Călătoria a ridicat marea-n cer”, transformându-i pe cei doi îndrăgostiți în „cei dintâi călători în mister…”. Această reverie se suspendă însă sub privirea solemnă a unei autorități a sacrului natural, ,„Atunci regele delfinilor ne-a oprit”, dizolvând granițele timpului într-o clipă eternă, în care „Totul semăna cu trezirea din vis…”. Finalul, concentrat într-un distih de o profundă ambiguitate poetică („Teritoriul acela era interzis/ Și nu plecasem nicicând, nicăieri!”), sugerează că adevăratele călătorii nu se măsoară în distanțe fizice, ci rămân experiențe neprețuite ale interiorității, un spațiu interzis lumii exterioare.

O turnură extrem de originală și plină de prospețime imagistică apare în finalul poemului „Pentru o nouă zi-lumină”, unde asistăm la o remarcabilă personificare a astrului diurn. Luminița Sâmbotin aduce soarele în planul intimității terestre, atribuindu-i acestuia gesturi profund umane și transformând ivirea zorilor într-un ritual cotidian de înfrumusețare. Soarele nu mai este doar o entitate abstractă sau îndepărtată, ci un personaj conștient de propria apariție, surprins în timp „Cum se uită-n oglinda zilei”.

Gestul concret prin care astrul „se bărbierește de raze” redefinește complet dinamica revărsatului de zori. „Bărbieritul” devine aici o metaforă a curățării și a primenirii spațiului cosmic. Prin eliminarea surplusului de întuneric sau prin aranjarea primelor fascicule de lumină, soarele se deschide către lume, eliminând reziduurile nopții pentru a lăsa loc purității.

În strânsă legătură cu tema memoriei, poemul „Eternitate” extinde căutarea dincolo de planul biografic individual, plonjând într-un timp mitic al originilor și al legăturilor de sânge cu trecutul. Luminița Sâmbotin construiește o poetică a anamnezei vegetative, în care elementele naturii devin receptacule vii ale memoriei ancestrale, avertizând cititorul asupra capcanelor dulci-amărui ale naturii: „Nucile verzi/ Să nu le crezi…/ Da, sunt gustoase,/ Dar sunt pline de oase/ Ale strămoșilor îngropați sub nuc…”. Întregul decor, de la „sângele amărui” al conurilor de brad până la frunzele de stejar ce ascund „seva strămoșilor”, vibrează de prezența celor dispăruți, ale căror existențe nerealizate plutesc în atmosferă ca un „aer nerespirat/ Al strămoșilor cu vieți irosite”. Finalul poemului reconciliază omul cu această moștenire grea, definind elementele de bază ale existenței ca pe o punte între cer și pământ, dominată de „eternitatea amintitoare!”.

Trecere spre realități aspre și demascări interioare regăsim în poemul „Treziri”, plasat în ultima secțiune a cărții, unde tonul devine tranșant, iar metaforele capătă o acuratețe aproape fizică a durerii. Luminița Sâmbotin descrie aici trauma unei manipulări emoționale severe și abuzul de încredere, stări transpuse vizual încă din debutul poemului: „M-ai legat la ochi cu o năframă de vorbe / și mi-ai lipit urechile cu scotch;/ m-ai lăsat liberă doar cât să respir”. Iluziile romantice se prăbușesc definitiv în fața unui partener cameleonic și spectral, „Nu știu cine ești/ pentru că porți mereu o altă mască”, părăsirea fiind asumată ca o eliberare dintr-un joc cinic de-a vânătoarea: „m-ai abandonat pe un câmp/ și ai plecat după o nouă victimă”. Resemnarea lasă însă loc unei forțe interioare regeneratoare; în ultimele versuri, poeta refuză statutul de victimă și invocă forțele naturii pentru o purificare completă, reluând controlul asupra propriului destin: „Acum aștept vântul să-mi dezlege ochii/ și ploaia să-mi redea auzul;/ de restul trezirilor mă ocup eu.”.

O încheiere de o reală grație melancolică este adusă de poemul „Himere”, o confesiune poetică în care iluziile și dorințele neîmplinite capătă o prezență aproape fizică, fiind ocrotite într-un spațiu al intimității absolute. Luminița Sâmbotin își privește nerealizările nu cu înverșunare, ci cu o blândețe caldă, descriind cum aceste proiecții ale minții „se hrănesc cu întrebări fără răspuns / și dorm în cuvintele pe care nu le-am scris”. Deși eul liric încearcă uneori o ancorare brutală în prozaismul realității terestre („Uneori le alung, vreau să plantez salată/ în locul lor”), spiritul creator refuză să abandoneze poezia. Finalul volumului pecetluiește o reconciliere definitivă a scriitoarei cu propriul univers interior, lăsând cititorului imaginea unei fuziuni depline între fragilitate și acceptare, în care fantasmele rătăcitoare „stau acolo supărate până le dau/ o îmbrățișare”.

Volumul Luminiței Sâmbotin este o succesiune de poezii bazate pe confesiune și pe observarea directă a stărilor interioare. Stilul este direct, accesibil, lipsit de metafore abstracte greu de descifrat sau de cuvinte redundante. Este ca un jurnal liric al unei desprinderi și al unei redescoperiri. Prin această abordare directă, textul se încadrează în lirica intimă (confesională) și reflexivă, cu nuanțe elegiace și accente de poezie existențială.

Cu bilet doar dus rămâne o invitație la regăsire și, deopotrivă, o mărturie că marile călătorii ale omului nu se desfășoară pe hărțile lumii, ci în teritoriile nevăzute ale sufletului.

___________

Luminița Sâmbotin, Cu bilet doar dus, Editura Neuma, 2026

Post-ul Din făptura călătoare apare prima dată în Literatura de azi.

Cuvintele trebuie să te exprime, nu să te conducă. (Antoine de Saint-Exupery)

TAVANUL PERFORAT (2)

   Îl văd pe tatăl meu strecurându-se-n pământ, cu Pământul în spate, ca pe cea mai scumpă bocceluță a vieții, furându-mi viitorul, cu tot cu trecut, din păcate!

Răzbunându-se nu pe mine ci pe cea care i-a fost soție o viață: mama mea!

   Totul a început într-o dimineață de vară. Era duminica, în fața poieții: eu, mama și tata. O lumină blândă învăluia totul. Auzeam cocoșul cântând de zor, iar găinile imitându-l care mai de care! Eu aveam vreo cinci anișori, cu tot cu hainele ușoare de pe mine: pantalonii scurți și o bluză cu mânecuțe până la coate. În rest, toți aveam gurile până la urechi de bună-dispoziție!

   La marginea orizontului, parcă se zărea și Dumnezeu, zâmbind.

Ce mai, lumea era pseudonimul iubirii universale!

…Brusc, o pietricică mi-a intrat cum-necum în papucelul piciorului stâng și când am pășit l-am simțit direct în inimioara mea de copilaș!

Doamne, ce-aș mai fi înjurat dacă aș fi știut! Însă, la momentul respectiv, ignoranța era bine-venită și, implicit, mult-folositoare! Așa că n-am scos nici pâs! -nesimțitul de mine! Ca și cum durerea nici n-ar fi fost inventată! Pe vremea aceea, durerea era doar un vis! Poate cel mai frumos vis al copilăriei! Ce mai, eram un copil model, înainte de-a fi copil!

Și, restul lumii nu mă interesa. Părinții mei puteau să fie mulțumiți de ce-au adus pe lume.

   Dar nu de ce. Nu de ce, oare? Habar n-am, pentru că, încă, nu pusesem nicio întrebare. Eu, pur și simplu, eram fericit. Restul nu mă interesa!

Poate de vecina de peste drum îmi păsa. Ori de cealaltă vecină, mai brunetă și mai de la soare-răsare! Oricum, eram total nehotărât: amândouă erau cele mai frumoase ființe din lume, după Mama!

Dreptatea este o alegere, mi-a spus tatăl meu; de aceea mulți preferă să meargă unde-i împinge valul: spre largul incertitudinii umane! E mai puțin obositor și mai comod.

(Doamne, simt că se naște un nou tată! Poate adevăratul meu tată!

Adevărul se confirmă, primul, pe sine, nu-i așa? Cum să nu: adevărul are nevoie de confirmare, minciuna, nu. De, fiecare cu legile-i care-i convin!)

Ce prefer? Lenea extremă, cu somnu-i obositor de lung, ori munca pe brânci, ridicând cetate după cetate: din nimic și iarbă verde!

PEREȚII POEZIEI (2)

   Cuvintele voastre ajung în mine poezie. Restu-i talentul, și, uneori , geniul meu.

Chiar și atunci când poate vă insult, eu nu fac altceva decât să vă duc mai departe.

Dacă obosesc, nu înseamnă că am renunțat, dimpotrivă, îmi potrivesc în felul meu alambicat , cuvintele, arma mea de fiecare zi!

Dar nu ucid decât fantomele nimicniciei cotidiene, de oriunde ar veni: trecut ori viitor!

   Fantome care nu mă împiedică să merg mai departe, oricât de poticnit mi-ar fi pasul! Nu tac! Nu mai tac! Urlu din rărunchii poeziei: simțiți? Mai simțiți?

Poezia mă arde ca un foc!

   Din cenușa poeziei înălța-voi statuia poetului!

Dar poezia nu-i a mea, a celui care a scris-o, ci a acelora care-o recită, îndrăgostiți de frumusețea cuvântului!

  Nu doar trecutul, ci și viitorul este plin de munca și creație mea.

Poate copiii, copiii mei sunt trecutul , iar eu sunt viitorul lor!

   Nu fugiți: timpu-i peste tot! Urmați-vă încet! Nu locul, ci timpul contează!

Și nici acela măcar! Ci numai dorința de-a merge mai departe. Un pas cât toată omenirea!

Iar iubita care nu  trăiește pentru dragostea ta, nici nu există! Oriunde ai căuta-o!

Nu mai răspunde la niciun nume! Pur și simplu. Așa că poți să taci și tu! Dar numai în numele tău.

…Nimicul nu zidește nimic…

(din romanul aflat în lucru Citadela în roz)

Post-ul Citadela în roz (2) apare prima dată în Literatura de azi.

Nu-s de lipsă nici aluziile culturale, de la cele spre mitice la cele pur literare, și nici șocurile neologistice, integrate într-o peripeție erotică de intensitatea unei spiritualizări emfatice: ”Cînd eram pasăre/ îți stăteam pe inima șlefuită în diamant octaedric/ palma ta era acolo fără colivie/ îmi mîngîia colțul soarelui/ diminețile reci.// Cînd eram zbor/ îmi doream să ridicăm perpendiculare spre stea/ să pășesc vertical peste nori” etc. (Cînd octaedric). Extazele, normale într-un asemenea vîrtej care amețește pînă și limbajul, sînt și ele emfatice cît se poate: ”Ne întîlneam des/ stăteai în formă de infinit/ cu fruntea spre est” etc. (Ție). E o pompă care umflă toate stările, dar iubirea rămîne încă miraculoasă și ei i se adaptează toate: ”Într-o zi/ soarele a răsărit în interiorul tău/ din est (cum face el de obicei)./ S-a ridicat ușor și a început să îți lumineze fiecare/ organ/ de la stînga la dreapta./ Cînd a ajuns în inimă/ s-a oprit puțin./ A fost prima dată cînd soarele a învățat să pulseze./ Pe buzele tale/ la a doua oprire/ a învățat să zîmbească./ Soarele era acum viu” etc. (Răsăritul tău). De miracole e condusă lumea Marinelei și nu-i mirare că toate ies din tipare și că iubirea e în continuare o contopire (pe cît de relaxată ironic se poate în așa încărcătură de emfaze): ”Astăzi e ziua în care îți rătăcesc neobosită/ prin artere/ cînd joc v-ați ascunselea printre atriile inimii tale/ și nici nu bănuiești că îți sunt celulă, răsuflare, gînd/ că de acolo din interiorul tău/ batem aceeași inimă amîndoi” (Astăzi). Cum zice Marinela: ”comuniune de ființe respirate dincolo de laturi”! (Geometrie perfectă). Uneori mult dincolo. Așa se întîmplă cînd partenerul ”răsuflă iubire” în timp ce Marinela e pe role la Southampton: totul se entuziasmează, inclusiv limbajul ca atare.

Post-ul Stolul 2024. Simulări suprarealiste apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Nu crezi dumneata în iubire? apare prima dată în Literatura de azi.