După diverse teme legate de cariera artistică a doamnei, dialogul celor doi a ajuns inevitabil și la problemele vieții de familie. Cred că interpreta nu avea propriu-zis un soț, ci un partener de viață, care însă nu era tatăl fiicei ei, în vârstă de cinci ani pe atunci. Cântăreața spunea că ea se implică tot timpul și cu mare dăruire în educația copilei, dar că întâmpină dificultăți nebănuite în găsirea unor basme sau povești pe care să i le poată citi micuței. În vremurile noastre, scriitorii nu mai scriau basme, se plângea ea disperată. Iar basmele scrise mai demult de frații ăia doi erau îngrozitoare, nu i le putea citi copilului.

-Dă-mi un exemplu de basm pe care nu i-l poți citi fetiței, i-a cerut gazda emisiunii.

-Uite, de exemplu „Frumoasa din pădurea adormită”, a răspuns vedeta, care probabil venise pregătită pentru o întrebare de acest fel.

-Și ce nu e OK în „Frumoasa din pădurea adormită”? a întrebat marele ziarist.

-Păi, nu e OK faptul că prințul o sărută pe frumoasă în timp ce ea e adormită. Adică o sărută fără să-i ceară permisiunea.

-Bine, dar nu putea să-i ceară permisiunea pentru că ea era într-o stare de comă, cum ar veni, a explicat gazda emisiunii. Și nu i-ar fi putut acorda permisiunea s-o sărute, chiar dacă el ar fi întrebat-o.

-OK, dar atunci el trebuia să ceară consimțământul unei persoane din familie ca s-o sărute pe prințesă.

-Și dacă nu era nimeni din familie prin preajmă care să-i dea voie s-o sărute? a întrebat moderatorul emisiunii. În definitiv, cu sărutul lui, el a adus-o înapoi la viață, a scos-o din starea de comă în care se afla, iar frumoasa s-a îndrăgostit de el când l-a văzut, s-au căsătorit și au trăit împreună până la adânci bătrâneți. Ce e rău în toată istoria asta?

-E rău faptul că a sărutat-o fără consimțământul ei. Punct. Iar un sărut răpit în asemenea condiții echivalează cu un viol. Da, cu un viol. Să nu ne ascundem după cuvinte, a rostit vedeta din ce în ce mai vehementă.

-Ei, acum de la un sărut nevinovat până la un viol e totuși cale lungă, a încercat moderatorul s-o calmeze mai cordial.

-Nu, i-a tăiat vedeta vorba furioasă, un viol e un viol. Nu e neapărat nevoie de penetrare. Un act fizic comis asupra părții vătămate este o impunere prin forță a voinței unui bărbat, care se simte mai puternic decât o femeie. Mai ales asupra unei femei care doarme și care nu poate spune: No is no, sau Enough is enough.  Dar mă miră faptul că tocmai tu aperi dreptul bărbaților de a viola femei aflate într-o stare  de vulnerabilitate.

Marele comentator de televiziune a dat imediat înapoi, s-a scuzat că nu a vrut niciun moment să justifice violul ca act de impunere a voinței unui bărbat asupra unei femei, că nu și-a dat seama câtă preocupare îi putuse crea vedetei o poveste arhicunoscută ca „Frumoasa din pădurea adormită”, cu care crescuseră generații după generații de copii și a întrebat-o dacă voia să mai adauge ceva la finalul emisiunii. De fapt, după direcția în care o apucase emisiunea nici nu mai aveau ce discuta, atmosfera binevoitoare din studio se deteriorase, și cel mai bine era să-i pună capăt.

-Da, a continuat cântăreața pe aceeași notă vehementă, asemenea povești ca „Frumoasa din pădurea adormită” ar trebui să fie interzise și scoase din toate bibliotecile și librăriile din lume. Din partea mea, pot fi și arse, nu ar fi nicio pierdere pentru omenire. Iar frații ăia nemți care le-au scris, niște fasciști, ar trebui să fie cancelled pe vecie, să fie excluși din cultură, să fie dați uitării ca să nu mai otrăvească dezvoltarea și gândurile copiilor de azi cu ideile lor naziste.

*

(Ascultam recent o emisiune culturală pe un program național de televiziune, în care patru invitați dezbăteau, struniți de o moderatoare tânără, ce scriitori români ar mai trebui incluși în manualele școlare, având în vedere că, la liceu, nu mai erau prevăzute decât două ore de literatură pe săptămână. O doamnă profesoară de vârstă medie de la un liceu prestigios din București era extrem de pornită împotriva lui Sadoveanu. Spunea că era timpul să nu mai fie persecutate generațiile de elevi cu opera și persoana acestui scriitor, care oricum era depășit de vremuri, atât prin biografia sa plină de concesii grave făcute regimului comunist, cât și prin substanța romanelor sale străine de trend-ul actual.

-Să luăm Baltagul, spunea doamna profesoară. Se pretinde că este una dintre operele fundamentale scrise de Sadoveanu. Dar să vedem ce mesaj ne transmite azi acest roman. Că trebuie să luăm dreptatea în propriile mâini? Că dreptatea se face cu toporul? Și că societatea consideră normale aceste situații?

Degeaba a încercat un alt interlocutor, profesor universitar, să avertizeze asupra riscurilor instaurării unei noi cenzuri, la fel de dogmatică precum cea din perioada comunistă, doamna profesoară de liceu era de neînduplecat. Diferența dintre ea și Rihanna, dincolo de aspectul exterior, era că pe Rihanna o puteai reduce la tăcere cu un clic dat pe telecomandă, în schimb pe doamna profesoară n-aveai cum o scoate de la clasă, ci îi livrai serii după serii de elevi pentru ca, în cele două ore de limba și literatura română pe săptămână, să le șteargă de pe creier până și palidele urme de identitate românească pe care aceștia le-ar mai fi putut avea.)

Post-ul Lecturi periculoase – Frații Grimm apare prima dată în Literatura de azi.

Interviul integral poate fi audiat la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=S54S4DDRBaE

Octavian Ursulescu și Ionuț Vulpescu: „Noi suntem stăpânii pădurii”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să-l am invitat pe jurnalistul, scriitorul, omul de televiziune, Octavian Ursulescu. Domnule Ursulescu, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Octavian Ursulescu: Cum să nu răspundă Ursulescu la Vulpescu? Mi se pare normal, noi suntem stăpânii pădurii. Noi suntem prieteni vechi, dragi ascultători, de când era ministrul culturii Ionuț și venea la evenimentele noastre și ne-a ajutat foarte mult. Și zic: ia să vedem cum se descurcă și la un podcast, că la radio nu știam cât de bun e. Ascultând câteva emisiuni mi-am dat seama, îmi calcă pe urme…

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc. Avem aici și câteva — că ați vorbit de colaborarea noastră mai veche — e aici Actualitatea Muzicală, sunt câteva numere din Actualitatea Muzicală. Mă bucur că am reușit atunci să scoatem de la sertar legea de susținere a revistelor culturale; datorită acestei legi apar și astăzi.

Octavian Ursulescu: Exact, datorită acestei legi, într-adevăr și pe adevărat, primele numere întârzie puțin până bugetul se stabilizează, dar iată, pe hârtie velină, condiții excepționale. Iată, mulțumesc încă o dată, Ionuț, pentru că noi, la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, putem edita lunar această revistă extraordinară, unde sunt redactor din 1990. Deci imediat după Revoluție. Am dat concurs.

Ionuț Vulpescu: Ați dat concurs?

Octavian Ursulescu: Am dat concurs, da.

Ionuț Vulpescu: Am înțeles. Și l-ați și câștigat.

Octavian Ursulescu: Păi eram doi, cu o tânără compozitoare, Claudia Daniela Nacu, care a cântat și în Expres puțin, și ea nu era… Dar noi am dat concurs. Așa a fost. Luminița Vartolomei, vecina, colega mea de la Contemporanul, era redactor-șef, iar Mihai Cosma, care acum e profesor universitar doctor, a fost cu mine. Deci noi am rămas, la ora actuală, fondatorii revistei.

Debutul în presă: Un elev „fruntaș” de la Cantemir remarcat de familia Lustig

Ionuț Vulpescu: Dar la Contemporanul cum ați ajuns?

Octavian Ursulescu: Păi eu, încă de pe băncile liceului, am scris la Scânteia Tineretului. Am fost selectat și chemat la redacție de Lucreția Lustig, mama lui Adrian Lustig, dramaturg și scenarist.

Ionuț Vulpescu: Și fiul lui Oliver Lustig.

Octavian Ursulescu: Și ea era acolo, a venit la Cantemir, la Dimitrie Cantemir.

Ionuț Vulpescu: Unde ați absolvit și dumneavoastră.

Octavian Ursulescu: Pe lângă el. Și doar suntem vecini, sectorul 2. Acolo, sectorul nostru. Și a venit să facă un reportaj. S-a dus la direcțiune: „Recomandați-ne un elev fruntaș”. M-au recomandat pe mine. Eram olimpic la matematică, la fizică, la limba română. Venise și Tia Peltz, graficiana.

Ionuț Vulpescu: Fiica lui Isac Peltz, scriitorul cu Calea Văcărești.

Octavian Ursulescu: Și așa mai departe. Că mi-a făcut și un portret. Și am recuperat portretul și îl am pe acasă. L-am înrămat. M-am dus la redacție peste o zi, două; așa era pe vremea aceea. Tot ce se trimitea la tipar se întorcea la secretariat și erau acolo fotografii. Și l-am găsit puțin cu tuș pe el. Și am făcut acest interviu. A apărut în ziar și mi-a zis: „Dar nu vrei să colaborezi la noi?” Și am colaborat. Și așa am început să scriu mult, mult, mult timp. Câțiva ani. La un moment dat, George Ivașcu… Eram la Sânziana Pop, la Luceafărul. La redacție eram amici. Și vine un băiat, Eugen Simion — nu criticul. Eugen Simion. Scria la Contemporanul. Se părea că era psiholog sau sociolog. Nu știu ce era. Zice: „Maestrul Ivașcu îl vrea pe Octavian Ursulescu pentru rubrica de muzică ușoară”. Avea pe cineva, dar nu era mulțumit. M-am dus. Am fost foarte mulțumit și o viață am fost onorat să fiu cu Geo Bogza pe prima pagină…

Ionuț Vulpescu: Ce rubrici avea revista!

Octavian Ursulescu: Ecaterina Oproiu era pe spate. Rubrica era pe o coloană așa, pe lung. Pe spate era Cronica TV, Ecaterina Oproiu. Dar ce rubrici, ce semnatari, ce prieteni am avut acolo! Era o revistă de înaltă ținută.

Ionuț Vulpescu: Un făcător de gazetă foarte bun, George Ivașcu. Poate cel mai bun.

Octavian Ursulescu: Și eu zic la fel. Poate cel mai bun.

Primul pahar de whisky în vila din Bulevardul Aviatorilor

Ionuț Vulpescu: Cum era, ați interacționat cu el? Cum era ca om Ivașcu?

Octavian Ursulescu: Am fost și la el acasă, stătea la Aviatorilor acolo pe bulevard, într-o vilă frumoasă. Eram puști, m-a invitat: „Bei un whisky?”. Eu nu băusem whisky în viața mea până atunci. Am zis că beau, el era un amator mare de whisky. Doamne! Și cu fata lui am mai ținut legătura. După Revoluție m-a căutat, a venit de la Paris, trăia în Franța. Nu mai știu ce mai face. El nu intervenea direct în revistă. Niciodată n-am auzit. Erau doi adjuncți: C. N. Constantiniu și Mihăileanu. Și era Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție. Era un om extraordinar și cu care am fost și la pescuit, ne-am împrietenit. Și la Contemporanul am editat niște almanahuri, Realitatea Ilustrată, păstrând numele vechii publicații interbelice.

Ionuț Vulpescu: După aceea el s-a dus și a făcut România Literară și a luat o parte din numele pe care le-ați pomenit. Inclusiv pe Roger Câmpeanu l-a luat la România Literară. Pe Nicolae Manolescu, pe care îl publicase, îl debutase cu Cronica Literară la Contemporanul. Deci a făcut și din România Literară după aceea o gazetă excepțională. Excepțională, vândută, citită.

Octavian Ursulescu: Am publicat și eu, și sunt foarte mândru, și în România Literară câteva articole.

Interzis timp de doi ani: „A fost un complot contra mea”

Ionuț Vulpescu: La care dintre aceste colaborări scrise țineți cel mai mult? Perioada asta de la Contemporanul, deoarece a fost începutul?

Octavian Ursulescu: Contemporanul, pentru că avea o înaltă ținută. Am publicat nu numai rubricuțe. Rubricuța a fost la început. Anchete pe două pagini, cu muzica ușoară, cu festivalurile de la Mamaia, de la Cerbul de Aur. Deci a fost o colaborare foarte, foarte vastă. Nu era doar rubricuța. Am fost foarte legat de Contemporanul. Și mai e un episod care m-a făcut să nu uit Contemporanul. Eu, la sfârșitul anilor șaptezeci, am fost atacat într-un articol din revista Flacăra a lui Adrian Păunescu de un cântăreț la muzicuță, Cornel Ionescu. A fost o întreagă… a fost un complot contra mea și am fost interzis total: radio, televiziune, presă… doi ani.

Ionuț Vulpescu: În anii șaptezeci?

Octavian Ursulescu: În anii șaptezeci; ’77, ’78, ’79.

Bătălia pentru „Pop Club”: Când muzica occidentală trebuia „împănată”

Ionuț Vulpescu: Dar ce ați greșit așa tare? De ce v-au…

Octavian Ursulescu: Nu, nu… O cântăreață de muzică ușoară, Dida Drăgan pe numele ei, s-a împrietenit cu un ziarist în Polonia. Eu mă duceam la festivalul de la Sopot în fiecare an. Acolo, la Grand Hotel, la Marea Baltică. Acolo am fost cazat. Eu, neavând viză pentru Occident, am bătut țările socialiste, toate festivalurile. La Praga de jazz, de rock, de… așa. S-a împrietenit cu ziaristul respectiv, căruia… „Păi îl cunosc eu”. Și mi-a povestit el pe urmă asta, că l-am revăzut. Îi mărturisisem, îi dezvăluisem câteva dintre neajunsurile activității. Aveam un Pop Club la Politehnică, la 303, și aveam probleme mari. De multe ori nu ne-au lăsat să-i mai spunem Pop Club, i-am spus „Oop Club”. Era prea occidental „Pop Club”, suna… că nu putem da muzică occidentală multă la… I-am povestit mai multe la o bere. Știți cum era, eram tânăr, nu m-am gândit niciodată.

Ionuț Vulpescu: Jazzul era cam interzis, oricum nu prea aveai voie să…

Octavian Ursulescu: Nu, nu, nu. Și atacul a fost politic. Deci în articolul acela: Ursulescu ce-a făcut, ce-a dres… De aici și această interdicție cumplită pentru mine, pentru că… asta e. Și m-a ajutat foarte mult Constantin Mitea, redactor-șef la Contemporanul atunci și consilier al lui Ceaușescu. Fusese pe la Scânteia, parcă, sau ceva. Și… am făcut un memoriu, i-am spus și… a rezolvat. Până la urmă, în câteva luni, cu memoriul acela am demonstrat că n-am făcut nimic… Bine, în intervalul ăsta, săptămânal eram ba la Secția de Presă a CC al PCR, ba la Securitate. Și mă tot întrebam, până când unul dintre ei, l-a întâlnit după Revoluție, la Azi, Podoabă se numea, mi-a dezvăluit că nu eram înregistrat vocal. Ăsta a fost norocul meu. Deci s-a relatat — păi o relatare putea să spună orice.

Ionuț Vulpescu: Deci v-a atacat Flacăra și v-a apărat Contemporanul.

Octavian Ursulescu: Asta-i amintirea, da. Și în perioada aia am început să scriu și la revista Femeia, la Magazin, scriam foarte mult.

Olimpic la matematică, premiat de Academicianul Grigore Moisil

Ionuț Vulpescu: Dar cum a fost, că m-am uitat, am văzut și diploma: ați luat locul doi la faza națională la matematică. Și v-a dat-o chiar academicianul Moisil, înțeleg, într-o ceremonie, cum se face. Cum ați virat-o? De la matematică, după aceea ați făcut Cantemir, ați făcut Politehnică, dar marea pasiune a vieții rămâne muzica. Cum a fost drumul ăsta? Că undeva a fost o intersecție.

Octavian Ursulescu: Și muzica e știință și chiar are legături bune cu matematica, mai ales în ziua de azi cu muzica contemporană, cu genurile acestea. Matematica, după părerea mea, este cel mai minunat lucru. E bine că nu m-am băgat în politică, poate eram președinte acum, Doamne ferește.

Ionuț Vulpescu: Avem un olimpic. Era dificil să mai avem încă unul. Nici cu unul nu e simplu, dar dacă erau mai mulți…

Octavian Ursulescu: Și nu numai la matematică, dar asta a fost într-adevăr mândria mea: locul 2 pe țară la faza republicană. Un singur punct mi-a lipsit. Un singur punct! 20 de puncte era maximul. Am subiectele acasă, le-am regăsit.

Ionuț Vulpescu: Ați vorbit cu profesorul Moisil atunci? Vă amintiți?

Octavian Ursulescu: Așa, formal: „Felicitări”. Premiul a constat în niște cărți. Un pachet cu cărți. Olimpiada de matematică… erau literatură, probabil. Și la Palatul Copiilor, la Cotroceni; acolo am fost la premiere. Am vorbit, sigur că da. Mereu când trec pe strada Armenească, văd plăcuța: aici a locuit… Îmi aduc aminte cu mândrie. Am diploma semnată de el, normal.

Ionuț Vulpescu: Deci cum s-a făcut trecerea?

Octavian Ursulescu: Trecerea este greu de spus. S-a făcut treptat, nu brusc, de la științele exacte, că eram olimpic și la fizică. Matematica a fost pentru mine și pentru fratele meu, Florin-Silviu, o pasiune într-adevăr. Noi rezolvam probleme la Gazeta Matematică. Eu am și publicat acolo probleme proprii. Am revistele, uite, puteam să-ți aduc. Dar muzica ne-a atras pe amândoi. Încet, încet noi ascultam foarte multă muzică. Am început cu Beatles, eram cu posturile străine și în 1968, la prima ediție a festivalului de la Brașov, Cerbul de Aur, fiind la Scânteia Tineretului, am început să scriu. Am făcut o pagină, se chema o pagină dedicată festivalului.

Amintiri de la „Cerbul de Aur” ’68: Mercedes-uri negre și interviuri la ARO

Ionuț Vulpescu: Cum era?

Octavian Ursulescu: Veneau la festival cântăreții, invitații străini la aeroportul Băneasa, că nu era Otopeni. Acolo erau preluați cu niște Mercedes-uri negre ale ONT-ului, ONT Carpați, îi duceau la Brașov. Eu îi așteptam în sala aceea, făceam mici interviuri.

Ionuț Vulpescu: La Aro, probabil, unde stăteau?

Octavian Ursulescu: La Aro stăteau, toți stăteau la Aro. Și se făcuse și aripa nouă. Și acolo am cunoscut foarte mulți și am rămas prieten bun cu mulți dintre ei. Am colaborat cu Caterina Caselli, m-am revăzut după ani la festivalul de la San Remo. Nu mă așteptam — corespondam cu ea — dar nu mă așteptam să mă… când m-a văzut: „Ottaviano!”. Eu nu știu ce zic, a ținut minte.

Ionuț Vulpescu: Dar am văzut că și atunci erau unii care vă acuzau tocmai că intrați în dialog direct și foarte personal cu mulți dintre artiștii invitați. Și nu era foarte bine. Adică trebuia totul să fie controlat, nu?

Octavian Ursulescu: A mai fost ceva care a deranjat. M-a chemat tovarășul Călinoiu — da, îl știam de la festivalul de la Mamaia — de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Și eu corespondam la revista Billboard, cea mai importantă, Biblia muzicii mondiale, la Music Week în Marea Britanie, la Jazz Journal. Eram la Jazz Forum, la oficiosul Federației Internaționale de Jazz. M-a chemat: „Da, ce faci, ce scrii?” „Păi,” zic, „tovarășe Călinoiu, scriu despre muzica românească, despre artiștii români. Eu fac reclamă”. „Da, bine, dar să ai grijă ce scrii,” nu știu ce. Deci nu eram bine privit. Dovadă că n-am avut nici viză. Dar nu mai contează.

Ionuț Vulpescu: Vă amintiți cine a fost primul mare artist pe care l-ați prezentat? Și ce amintiri aveți de atunci?

Octavian Ursulescu: Români sau străini?

Ionuț Vulpescu: Români.

Octavian Ursulescu: Am prezentat mulți la începutul colaborării cu Titus Munteanu, la televiziune vorbesc.

Titus Munteanu: Un lord al micului ecran și partener de scenă

Ionuț Vulpescu: Ați colaborat foarte mult cu el la Televiziunea Română. Avem și această carte superbă: Titus Munteanu, un lord al micului ecran.

Octavian Ursulescu: Da, i-am și scris această carte, mi s-a părut normal. Am început-o în timpul vieții lui, s-a prăpădit, am terminat-o, pentru că împreună am făcut Steaua fără nume, Șlagăre-n devenire, Meridianele cântecului. De multe ori mă întâlnesc cu oameni pe stradă, mai ales cu Meridianele cântecului. Erau două ore de program pe seară, joi seara, și din aceste două ore, un sfert, jumătate de oră eram noi cu Meridianele cântecului, în care dădeam și filmări străine. Aveam prieteni.

Ionuț Vulpescu: Succes mare, da.

Octavian Ursulescu: Luam filmări. Nu erau drepturi de autor pe vremea aceea, puteam să băgăm, dar am strecurat foarte multe filmări străine. Deci mi s-a părut normal să fac un omagiu acestui om extraordinar. Și acum am mai scris despre compozitorii români câteva cărți pe care ți le-am dedicat, dragă Ionuț, pentru că într-adevăr știu că iubești muzica și ai făcut atât de mult pentru noi. Temistocle Popa este unul dintre ei, Paul Urmuzescu, de asemenea. Da, sunt compozitori. Astea două le-am făcut mai subțirele. Le-am tipărit la Biblioteca Metropolitană. Era un director, Florin Rotaru, foarte inimos. El a avut această inițiativă. Și am mai făcut încă un volum despre Marina Voica, iarăși, Un drum spre legendă, ceva frumos așa, tot la editura aceasta. Și una despre Festivalul de la Amara. Când a împlinit 50 de ani Festivalul de la Amara de muzică ușoară, un festival foarte, foarte serios. Nu știu cât cunoști despre festivalul acesta.

Ionuț Vulpescu: Știu, știu. Lumea vă știe, inclusiv eu, că eram mic și vedeam Mamaia. Ați prezentat, dacă nu mă înșel, 13 ani, în fiecare an.

Octavian Ursulescu: 13 ediții. Prima ediție, 1983.

Ionuț Vulpescu: Cum ați devenit prezentator în 1983?

Octavian Ursulescu: Atunci a început… În 1976, că tot vorbeam de Flacăra, festivalul de la Mamaia a fost interzis. Adrian Păunescu a avut niște articole foarte agresive la adresa textelor de muzică ușoară. În primul rând spunând că ele nu reprezintă, sigur, munca și realizările partidului. Era politic făcut. Plus că el avea ceva cu Flacăra, el favoriza folkul, favoriza muzica tânără, cum îi spunea el. Și a fost desființat în anul acela până în 1983. Șapte ani… La Consiliul Culturii era un secretar de stat, Ladislau Hegeduș, foarte interesant. Etnic maghiar, care a făcut cel mai mult pentru muzica românească. Prin 1979-1980, el a înființat la București festivalul Melodii, la Polivalentă. Era o nebunie. Un festival extraordinar. Șase mii de spectatori, cinci-șase zile pe săptămână. În ’82 s-a gândit el să testeze reacția organelor ca să reînvie festivalul de la Mamaia. Și pe scena Teatrului de Vară din Mamaia a organizat festivalul intitulat Zbor de porumbei. Cu o tematică de pace. Valabil atunci ca și azi. Nu era nimic rău. Au fost și cântece de dragoste și de pace. Nimeni n-a zis nimic. Așa că în ’83 a dat drumul din nou la festival.

Ionuț Vulpescu: Cu Octavian Ursulescu prezentator.

Octavian Ursulescu: Mă testase la Melodii câțiva ani la rând. Eu prezentasem de prin ’80 festivalul Melodii.

„Tatăl” Generației de Aur: De la Loredana la Monica Anghel

Ionuț Vulpescu: Cred că aveați un rating, cum se zice azi, o audiență enormă. Era perioada… era TVR, un singur post de televiziune. Nu erau podcasturi. Când ați avut sentimentul, în acei ani prezentând festivalul de la Mamaia, că pe scenă prezentați o stea? Că se naște o stea sub ochii dumneavoastră?

Octavian Ursulescu: Am avut de câteva ori… chiar Loredana Groza. Monica Anghel — nu mă așteptam, dar vocea m-a cucerit. Nu mă așteptam să devină atât de mare vedetă Cătălin Crișan, de exemplu, care are voce ușurică, micuță, dar era atât de cald, tandru, și a luat premiul întâi de interpretare. Dar mi-am dat seama, avea farmec, era drăguț, era șarmant; trebuie și acest gen de cântăreț. Nu știam că va deveni și un bun compozitor, va lansa șlagărul Dacă pleci. Au fost câțiva și am prezentat foarte mulți tineri care au devenit, pe urmă, vedete. Foarte, foarte mulți. De fapt, cam toată generația de aur, de argint, sau cum să-i spunem, au trecut pe la Mamaia toți.

Ionuț Vulpescu: Sunteți prezentatorul, sunteți…

Octavian Ursulescu: Da, „tatăl” lor.

Ionuț Vulpescu: Ca și vocea lui Cristian Țopescu pentru generații întregi, pentru sportul românesc în acei ani, vocea dumneavoastră a însoțit evoluția multora dintre artiștii noștri.

Octavian Ursulescu: Am avut această șansă, nu că am fost eu cel mai bun sau nu știu, dar a fost o șansă de a fi acolo. Eu am fost pe această felie.

Misterul prezentatorului: „Nu există o școală de prezentatori”

Ionuț Vulpescu: Vă considerați un cronicar al culturii sau un intermediar, un mijlocitor între public și artiști în ceea ce ați făcut la Mamaia, și nu numai la Mamaia, în acei ani?

Octavian Ursulescu: Foarte bună întrebarea, pentru că de multe ori am fost chestionat pe această temă: „Cum devii prezentator? Ce trebuie să faci să devii prezentator?” Chiar la un moment dat m-au întrebat câțiva de ce nu fac o școală de prezentatori. Părerea mea este că nu există așa ceva. Prezentatorul nu iese de pe băncile unei școli. S-au făcut tot felul de școli de acestea de televiziune și n-au lansat pe nimeni. Ăsta-i adevărul. Dar devenirea firească e asta: cum am spus, jurnalist — deci presă scrisă — să scrii, să ai cultură, să acoperi toate domeniile de activitate. Pe urmă radio; am făcut radio 25 de ani, am debutat la Cornel Chiriac, la Metronom.

Ionuț Vulpescu: O legendă a radioului în acei ani.

Octavian Ursulescu: Exact, alt punct istoric. Am fost la festivalul de la Cerbul de Aur împreună în ’69, în martie, unde, cum era el așa foarte agitat, băuse puțin ca să-și facă curaj, s-a certat cu Tudor Vornicu. Tudor Vornicu i-a luat buletinul, l-am dus la alt hotel, l-am culcat, dar în sfârșit, în aprilie-mai știam că o să plece; mi-a lăsat pick-up-ul lui minunat ca amintire, Bel Canto. În ’69 a plecat, da. Eu am debutat la el în ’66. Deci aproape 3 ani am colaborat.

Geamantanul plin de discuri: Cum intra muzica străină în România

Ionuț Vulpescu: Ani de ceva deschidere.

Octavian Ursulescu: O, sigur că da. Au fost câțiva ani, prea puțini ca să însemne ceva… Am dat, da, și pe banda aceea am dat — făceam emisiuni de la 3 la 7, de la 1 la 5, Radio-record de sâmbăta după-amiază. Am strecurat foarte multă muzică occidentală. Am dat Pink Floyd, am dat, hai, Blind Faith, am dat muzică de nu-și închipuie lumea, deci necomercială. Și se putea. Dar tehnica era să împănezi programul cu muzică românească. Dădeam multe piese noi, le luam de la Titus de la televiziune și așa mai departe. Aveam o rubrică „Șlagărul emisiunii”, o melodie românească. Era un fel de powerplay pe care îl dădeam de 3-4 ori să se impună. Mai dădeam muzică din țările socialiste, foarte mult. Or eu, umblând pe la toate festivalurile, mă întorceam cu geamantanul plin de discuri.

Ionuț Vulpescu: Dintre străini, care v-a marcat? Când ați avut… poate e mult spus emoții, dar vă amintiți și astăzi cu mare bucurie o prezentare a unui artist străin prezent la Brașov sau la București?

Octavian Ursulescu: La Brașov n-am prezentat festivalul niciodată.

Ionuț Vulpescu: Ați fost doar cronicar, doar participați.

Octavian Ursulescu: Doar cronicar și, în ’90 și ceva, am fost în Club Sentimental după-amiaza pe TVR2. Seara era festivalul în Piața Sfatului și Ioana Bogdan, pe TVR2, la Teatrul Dramatic, care era locul legendar unde se desfășurase inițial festivalul, a făcut un Club Sentimental în care au fost invitați și Valeriu Lazarov, și George Sbârcea, și compozitori mai noi, și Therese Steinmetz și Jacques Hustin, doi dintre câștigători, și am prezentat acolo, dar festivalul mare, nu. În schimb, am prezentat pe scene, mai ales la Polivalentă și în țară, mari artiști. Cred că am prezentat peste 30 de mari vedete. Astăzi nu prea se mai folosesc prezentatori. Dar, de exemplu, i-am prezentat pe Bob Geldof și Tom Jones, la Polivalentă. Nu mai spun de cei pe care îi prezentam de mult, cu Boney M în formula originală — nu ce umblă acum prin țară, tot felul de „Boney M-uri” care n-au nicio legătură, poate mai e câte o solistă… E vorba despre vechile nume… pe Suzi Quatro, pe José Feliciano… m-a legat o prietenie și mă leagă în continuare de Julio Iglesias, pe care văd că îl atacă tot felul de domnișoare care au lucrat la el și așa mai departe. Gigliola Cinquetti, Caterina Caselli, Amália Rodrigues; am colaborat și am corespondat cu ei. Am multe scrisori în facsimil.

Prietenia cu Julio Iglesias și modestia Amaliei Rodrigues

Ionuț Vulpescu: Cine dintre ei v-a impresionat prin modestie și prin discreție?

Octavian Ursulescu: Amália Rodrigues. Chiar că era o femeie atât de discretă și la locul ei. Ea vorbea foarte bine franceză, că eu portugheză n-aș spune că vorbesc foarte bine. Și e o femeie extraordinară și am ținut legătura, ne-am scris. Am suferit; ea trebuia să vină la acel Club Sentimental care a fost în ’94 sau ’95, când se împlineau niște ani de la prima ediție și i s-a prăpădit soțul și n-a mai venit.

Diferența de clasă: „Generația de aur nu se botoxează”

Ionuț Vulpescu: Dintre ai noștri, dintre români, cine s-a impus așa prin modestie, prin discreție, printr-o viață care v-a impresionat?

Octavian Ursulescu: Păi uite, Stela Enache, care e discretă, la locul ei, cântă melodiile lui Florin Bogardo, fostul ei soț. Foarte frumos. Da, o interpretă foarte discretă și care într-adevăr nu apare în lumea asta mondenă. De fapt, generația de aur, cei care au acum peste 70 de ani, nici nu mai sunt chemați în aceste evenimente mondene. Sunt alții, cei mai tineri, care divorțează, se ceartă, se botoxează. Asta e, sunt niște oameni. Uite, Margareta Pâslaru a fost la noi, apare… își vede de treaba ei, editează cărți cu compozițiile ei și face CD-uri. E la București, lumea nu știe.

Ionuț Vulpescu: Când ziceți „generația de aur”, care sunt exponenții majori, cele mai reprezentative nume ale generației?

Octavian Ursulescu: Păi astea sunt, care sunt la vârsta asta, care se îndreaptă spre 80-90. Marina Voica, Margareta Pâslaru, sigur, Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, cam pe aici. Băieți nu prea mai sunt: s-au prăpădit și Aurelian Andreescu, și Dan Spătaru; Cornel Constantiniu ar fi, dar e foarte bolnav; Mihai Constantinescu s-a prăpădit. Deci mai mult soliste avem în generația de aur, și Stela Enache, de care am amintit. Deci cam pe aici sunt, peste 75 de ani deja cam toate.

Ionuț Vulpescu: De care sunteți mai apropiat dintre ei, fără a defavoriza pe alții?

Octavian Ursulescu: Da, da, da, țin legătura, vorbesc, le trimit fotografii, ne felicităm de Anul Nou; de ziua mea mai puțin, eu le felicit mai mult pe ele. Când mă întreba cineva odată: „Vă caută cei pe care i-ați lansat?” Fără supărare, mă caută, dar nici nu am nevoie, nu cer recunoștință nimănui, nu de aceea am făcut meseria asta.

Momentul de grație: Prima emisiune cu urechea lipită de radio

Ionuț Vulpescu: Că suntem la un podcast care se cheamă Avangarda: care a fost ziua în care ați fost în avangardă totală, a lui Octavian Ursulescu, când ați simțit că stați pe culmi, că e momentul de grație al dumneavoastră profesional?

Octavian Ursulescu: În primul rând, prima emisiune la Cornel Chiriac, la radio. Eram puști. Dacă aveam 10 aparate de radio în casă, cred că le puneam pe toate, cu urechea lipită și vocea de atunci. Am rugat să mă înregistreze cineva în prima emisiune. Am prezentat — m-a rugat Cornel: „Am nevoie și de rock din țările socialiste”. Și aveam un coleg la Politehnică, ungur, și zic: „Bela, dă-mi niște discuri”. Și mi-a dat formația Metro, formația Illés și acolo aveam prezentări. Am avut niște emoții și o bucurie ieșită din comun. M-am simțit extraordinar. Și altădată m-am simțit pe culmile fericirii, când mi-au apărut niște poezii în revista Amfiteatru. Cred că am cumpărat tot tirajul la chioșcul de la Lizeanu acolo. Sunt niște lucruri pe care nu poți să le uiți niciodată.

Anii ’80: Deceniul în care s-au născut 80% din marile șlagăre

Ionuț Vulpescu: Care era impactul în societate al acestor festivaluri? De la Mamaia sau Cerbul de Aur pe care îl cunoașteți? Dincolo de sălile de spectacole, reverberația în afară, mediată de televiziune, de presă, cum se raportau oamenii la aceste momente artistice?

Octavian Ursulescu: Mai ales până în ’89 ele erau totul. Oamenii își făceau ținute pentru festivalul de la Mamaia cu un an înainte, mai ales doamnele, bineînțeles. Era un Sanremo al nostru unde, de asemenea, la Sanremo ați văzut la televiziune cum vin îmbrăcați cu papion, cu smoching spectatorii. E o gală. Mamaia și Melodii și tot ce s-a întâmplat înainte erau evenimente unice pentru publicul nostru. Mai ales că s-au lansat cântece extraordinare. Dacă am face un top al șlagărelor mari ale muzicii ușoare, cred că 80% s-au lansat, de exemplu, în anii ’80. Sunt anii cei mai prolifici. Anii ’80 au fost cei mai fructuoși.

Ionuț Vulpescu: Ați făcut în acei ani un compromis, să zicem, pe care îl regretați astăzi?

Octavian Ursulescu: Dacă îl făceam, aveam și o viză pentru Occident. A venit securistul… Eu am lucrat și ca inginer tot doi ani. Pentru că, neavând viză, mi-a zis cineva: „N-ai viză pentru că nu lucrezi”. M-am angajat. Aveam diplomă, m-am angajat. Tot n-am avut viză. Și îmi zice cineva: „Dar de ce nu ești membru de partid?”. Mă duceam la pescuit cu secretarul de partid, fost fotbalist pe la Rapid, și îmi zicea: „Băi, Tavi, te bag eu în partid, o să vii la ședințe, nu știu ce”. Am intrat. Tot n-am avut viză.

Ionuț Vulpescu: Păi erați cu Progresul, țineați cu Progresul, nu țineați cu Rapidul. Ca și Radu Cosașu…

Octavian Ursulescu: O, ce prietenie! Și Mircea Vintilă. Și Mircea Vintilă e progresist. M-am luat de emisiuni, am devenit liber profesionist și mă pomenesc într-o zi cu securistul fabricii acasă. Într-o scurtă de piele, că deci vedeau și ei filmele. Îl știam pentru că aveau un birou la Fabrica de Elemente de Automatizare aici, în Floreasca, unde am lucrat. Și m-a luat că „aveți cunoștințe, Cornel Chiriac, Andrei Voiculescu, dacă e să mergeți, să discutați, să aflați…”. Și, bineînțeles, că la mătrășire nu s-a văzut. Gata, mulțumesc, am plecat. Așa că tot am rămas fără viză.

Octavian Ursulescu: „nu m-au invitat niciodată să prezint Cerbul de Aur. Dar absolut niciodată.”

Ionuț Vulpescu: Ați avut, după Revoluție, dezamăgiri legate de anumiți prieteni, amici? Ați enumerat câteva nume mai devreme, cu siguranță sunt și alții, oameni cu care ați lucrat sau ați colaborat în televiziunea publică, la radio, în jurul acestor festivaluri majore, Mamaia sau Cerbul de Aur. Lucruri pe care le-ați aflat după Revoluție și la care nu vă gândeați și v-au dezamăgit?

Octavian Ursulescu: Sigur că ar cam fi. Uitați-vă, apropo de momentul de fericire de care vorbeam mai devreme. A fost prima mea ieșire în Occident, la Festivalul de la Sanremo, în 1990. Visam să ajung acolo. Era și ediția 40, a fost o ediție extraordinară, cu zeci de vedete străine. Dezamăgit, de exemplu, ar fi faptul că, să zicem, Dumitru Moroșanu — Dumnezeu să-l ierte — am fost buni prieteni, sau Mariana Șoitu, cu care am făcut de asemenea multe emisiuni, nu m-au invitat niciodată să prezint Cerbul de Aur. Dar absolut niciodată. Și nu că ar fi avut cine știe ce prezentatori. Niște actori de care n-a auzit nimeni nici atunci, nici acum. Manechine. Au folosit și niște redactori de la Știri Politice de la TVR. Adică nu au avut niște prezentatori. Nu mi-au explicat niciodată de ce, dar nu e o neîmplinire, ca să zic așa. Dacă vreți, un mic regret. Poate că un an, dacă prezentam, arătam cam cum ar trebui prezentat un festival internațional. Mai cu șarm, mai cu umor, nu cu cinci prezentatori care stau cu caietul în față să-și citească niște chestii. Pentru că ei nu erau cunoscători în domeniu. Niște oameni, fără să-i rodezi măcar, îi arunci direct la cel mai mare festival internațional. Asta nu se face. Ca și cum într-o echipă de fotbal, Real Madrid, de exemplu, ia un jucător de la Unirea Slobozia și-l aruncă direct într-un meci. Nu se poate asta.

Ionuț Vulpescu: Artiștii aveau curaj mai mult atunci sau acum?

Octavian Ursulescu: Culmea este, lumea își închipuie că noi am avut o cenzură cumplită. Eu, cel puțin, la Festivalul de la Mamaia, nu m-am confruntat cu așa ceva. Niciodată. Dovadă că nimeni nu mi-a cerut niciodată textul la vizat.

Gafe memorabile? „Tavi, mă nenorocești!”

Ionuț Vulpescu: V-a scăpat vreun „porumbel”, cum se zice — al păcii, desigur — dar ceva…?

Octavian Ursulescu: Mi-au scăpat glume. De exemplu, la Corina Chiriac. Pe vremea aceea, fiind transmis în direct la TVR și la Radio, nu era voie să se urce pe scenă cu flori. Normal, dar mi se pare oricum o chestie în neregulă asta. Și lumea arunca din sală florile pe scenă. Și se-adunau multe buchete, flori, și după ce a terminat de cântat — nu știu dacă era „Strada Speranței” sau alt șlagăr — fiind în direct la Radio, trebuia să spun ceva, că omul la Radio nu poți să-l lași așa pe o pauză. Și Corina, foarte meticuloasă, s-a apucat să strângă flori de pe scenă. Asta era în anii ’80, când elevii, studenții, militarii erau scoși la ogoare. Și mi-a venit mie: „Corina Chiriac la strânsul recoltei!”. Un delir în sală! La ieșirea din scenă, Dumitru Moroșanu — de care am amintit, un băiat foarte bun, era redactor-șef la Televiziune — zice: „Tavi, mă nenorocești!” N-o să uit niciodată asta, Ionuț. „Am șapte mii de lei pe lună, de ce a trebuit să-mi spui mie asta? Am familie, am șapte mii…”. „Bravo, ține minte că ai salariu mare!”. Dar nu, n-au fost repercusiuni grave. Au fost altele, precum „Meridianele Cântecului”, care a fost interzisă în direct de Cabinetul 2.

Ionuț Vulpescu: Deci emisiunea despre care vorbeam, și cu muzică străină, și cu premiere românești…

Octavian Ursulescu: Acolo l-am lansat pe Laurențiu Cazan și așa mai departe, pe Natalia Guberna. Ei, n-am crezut că Tovarășa se uită la această emisiune. A fost o melodie în care erau niște dansatoare, gen Lambada așa, care își ridicau fustițele. Băi, asta era vremea! Și emisiunea era înregistrată. Deodată, buf! Se taie și apare un taraf de muzică populară. Pe urmă am aflat că se chema „mapă de rezervă”. Asta era o filmare pentru vizite, pentru ceva, ca să aibă…

Ionuț Vulpescu: Deci, când era o bâlbă, vine taraful.

Octavian Ursulescu: Da, exact. Mi-am dat seama că e ceva foarte grav. Eu eram colaborator, ce să fac? Titus Munteanu însă, cu care făceam emisiunea, era disperat, că era angajat. L-am sunat: „Titus, măi…”. „Nu știu, măi, Tavi, o să sun la ofițerul de serviciu”. A sunat la ofițerul de serviciu la Televiziune, care i-a spus: „Da, la Cabinetul 2 s-a primit telefon că emisiunea s-a întrerupt și s-a desființat”. N-am avut repercusiuni de alt gen, dar…

Festivalul de la Mamaia, broadcasting Ceaușescu?

Ionuț Vulpescu: Dar vreo gafă în direct ați făcut?

Octavian Ursulescu: Nu. M-a ferit Dumnezeu de gafa în direct. În schimb, la Festivalul de la Mamaia, odată… Ceaușescu era la Neptun, ținea conferințele alea lui… Festivalul se transmitea la București prin relee succesive, nu se dădea direct, mai ales când vorbea el. Era el în direct pe TVR, festivalul se dădea a doua zi, nu știu cum. Și mi s-a relatat că eram pe scenă și, la un moment dat, în timp ce vorbea Nea Nicu, am apărut eu.

Ionuț Vulpescu: Zece secunde?

Octavian Ursulescu: O secundă. Aoleu! Din fericire, se pare că a fost doar în zona Dobrogei. Și au mai fost și niște tovarăși care n-au amplificat treaba. Așa am fost în locul lui Nea Nicu.

Ionuț Vulpescu: Asta, uite, ați anticipat următoarea mea întrebare. Ați avut vreodată sentimentul că prezentați istorie în direct?

Octavian Ursulescu: Acum îmi dau seama. Cel mai mult îmi dau seama acum. Că atunci eram în conștiința tinereții, mi se părea un lucru firesc. Prezint toate festivalurile, toți cântăreții… Am fost foarte workaholic când eram tânăr. Toți plecau în vacanțe la mare, eu stăteam la Radio, copiam discuri. Veneau piloții, stewardesele cu care aveam legături. Trebuia să copiez discurile în câteva ore, ca să treacă la alți colecționari. Era o rețea de discuri americane. Eu, fiind la Billboard, luam din topul Billboard lista, îi dădeam stewardului o listă: „Îmi aduci cutare, cutare discuri”. Strângeam banii și apoi le luam la Radio. De multe ori copiam noaptea discurile astea americane. Era o nebunie.

Ionuț Vulpescu: Deci vă pregăteați, nu intrați așa spontan, cum se zice astăzi, „improvizăm”.

Octavian Ursulescu: Păi și la Radio, emisiunile erau cu text scris și se plăteau la Fondul Literar, care era la Editura Cartea Românească. Marin Preda era director și casieria era la parter. Șeful de la Fondul Literar, ăla era tare! Ăla conta, ăla dădea împrumuturi, tot. Traian Iancu.

Ionuț Vulpescu: Dacă ar fi să alegeți un singur moment care să vă definească cariera, momentul de vârf, care ar fi acela?

Octavian Ursulescu: Foarte greu de spus. Ar trebui să fie ceva luminos, ceva despre care să spună lumea: „Mi-aduc aminte de Octavian Ursulescu când a apărut acolo”. Mi-e foarte greu să spun asta. Cred că momentele sunt mai multe și țin toate de festivalurile importante. De Mamaia, în primul rând, pe care toată lumea îl urmărea.

Ionuț Vulpescu: Cam câți oameni se uitau atunci live la TVR?

Octavian Ursulescu: Milioane de oameni urmăreau. Pe stradă nu mai era nimeni. Pentru că asta era… nu aveau de ce să se bucure altfel. Era bucuria lor: cântecul de muzică ușoară, șlagăre, vedete… Fotbalul sau alt sport când mai erau.

Artistul român care a umplut stadioane!

Ionuț Vulpescu: Ce v-a învățat scena despre oameni, nu despre artiști?

Octavian Ursulescu: Publicul este foarte special și destul de critic la un moment dat. Pentru că noi avem impresia că, apărând pe o scenă, spectatorul aplaudă orice. Nu e chiar așa. Am simțit de-a lungul timpului acest lucru. Există și momente când publicul e destul de concesiv, dar și momente când trebuie să vină la un spectacol, să cumpere bilete. Erau cântăreți foarte buni care „n-aduceau la casă”, cum spuneau impresarii. Dan Spătaru umplea stadioane. Te duci în cluburi astăzi și se aude muzica lui Dan Spătaru. Puneai singur un bilețel pe o poartă: „Azi, Dan Spătaru la stadion”, tot orășelul era acolo.

Ionuț Vulpescu: Box office, cum s-ar zice.

Octavian Ursulescu: Exact. Alți cântăreți buni, foarte buni în show, trebuiau ajutați. Când făceam turnee — că am organizat multe turnee pentru filarmonici, de exemplu Filarmonica din Botoșani, în perioada în care instituțiile trebuiau să se autofinanțeze — mă rugau: „Fă un colectiv să mergem în turneu”. Și ce făceam? Luam un cântăreț sau doi care aduceau la casă: Cătălin Crișan, Cotabiță, Dorobanțu. Și luam și unul foarte bun pe scenă, dar mai „rocker”, de exemplu Ricky Dandel. Dacă îl puneam singur pe afiș, nu venea lumea, dar era o prezență scenică extraordinară, un dansator bun.

Concertul de dinaintea morții lui Aurelian Andreescu

Ionuț Vulpescu: Aurelian Andreescu cum era?

Octavian Ursulescu: Aurelian Andreescu a fost cea mai mare voce a muzicii ușoare românești. I-am făcut primul și ultimul disc în timpul vieții. Am lucrat mult la el, câteva luni, cu piese străine în limba engleză. Un băiat absolut minunat. S-a stins devreme, din păcate, o ciroză agresivă. În ’86 s-a prăpădit. Povestea Petre Geambașu în cartea lui: ultima apariție a lui Aurelian a fost la „Vraja Mării”, la Eforie. S-a pomenit că intră pe ușă Aurelian Andreescu, sprijinit de un alt bărbat. Petre l-a văzut și l-a invitat: „Hai să cânți ceva!”. S-a așezat pe trepte, nu putea să urce pe scenă, și a cântat… un „Unforgettable”, ceva minunat. A mai stat puțin și a plecat. Și noaptea aceea a aflat că a murit.

Ionuț Vulpescu: Deci a cântat chiar ultima piesă, ultima suflare muzicală. Ce voce ar merita redescoperită de publicul de azi?

Octavian Ursulescu: Andreescu este, totuși, mai prezent. Dar cei care fac playlist-urile la radio merg pe două-trei melodii: „Merităm”, „Oameni”… Dar are multe melodii foarte frumoase. La posturile de radio, playlist-urile sunt făcute de oameni tineri care nu cunosc istoria muzicii ușoare. Mi se pare absolut aberant să ți se impună un playlist, inclusiv la Radio România.

Ionuț Vulpescu: Cine vă place din cei mai tineri?

Octavian Ursulescu: Andra, în primul rând, care e o fată foarte bună. Este Delia, care e foarte talentată. Brenciu e bun. Loredana — nu mai pot să spun că e „Noul Val”, este deasupra valurilor. Ea are o capacitate fantastică de a se reinventa.

Ionuț Vulpescu: Cine era cel mai inteligent? Cineva care v-a frapat prin minte, nu numai prin voce?

Octavian Ursulescu: Cotabiță era un băiat citit, vorbea limbi străine, discuta mult despre filme, citea. Ne-a apropiat și faptul că terminase și el Electrotehnica, ca și mine. L-am ajutat să-și găsească o casă în București. Era la Polivalentă un spectacol și au venit fetele tovarășului Roșca de la Spațiul Locativ, care erau „topite” după Cotabiță. Mi s-a aprins un beculeț: „Ăla-i momentul!”. Le-am adus în culise, le-am dat autografe, iar a doua zi am fost la tovarășul Roșca. Și-a ales o casă pe strada Hristo Botev, lângă Piața Rosetti. Acolo ne-a prins și Revoluția.

Ionuț Vulpescu: Se duc oamenii, unul câte unul…

Octavian Ursulescu: Mă bucur că am reușit să facem un monument al muzicii românești la Inspectoratul General al Muzicilor Militare, pe Bulevardul Iuliu Maniu. Am făcut un perete de marmură cu numele tuturor muzicienilor dispăruți.

Muzica ușoară, muzică grea

Ionuț Vulpescu: Cât de „ușoară” e, de fapt, muzica ușoară?

Octavian Ursulescu: Își închipuie că e ușoară cei care folosesc doar computerul. Profesioniștii dispar. Marius Țeicu are 80 de ani… pentru cine să mai compui? Concursuri nu mai sunt, interpreții nu mai lansează melodii noi.

Ionuț Vulpescu: Dacă ar fi să facem un podium al marilor compozitori?

Octavian Ursulescu: Temistocle Popa — numai pentru Dan Spătaru a scris șaptezeci de șlagăre! „Trecea fanfara militară”, „Măicuța mea” și multe, multe altele… Marius Țeicu, Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Horia Moculescu. Din păcate, dintre ei, doar Marius Țeicu mai trăiește.

Ionuț Vulpescu: Aveți vreun regret?

Octavian Ursulescu: O mare durere a mea a fost lipsa vizei pentru Occident. Una e să iubești la 20 de ani, alta la 60. Lumea probabil credea că eram vreun favorizat al regimului, dar nu eram. Au apărut și turnătorii, că aș fi vrut să fug de la Mamaia cu barca în Turcia… niște prostii publicate ulterior. Alt regret a fost cu „Cerbul de Aur”. Aș fi vrut să-l prezint măcar o dată. Și o dorință mai veche: să devin un foarte bun pianist. Nu s-a întâmplat. Am făcut pian și acordeon, dar nu la nivelul acela. În rest, mi-am îndeplinit bucuriile. Prezint Festivalul „George Grigoriu” de la Brăila și „Crizantema de Aur” de la Târgoviște.

Ionuț Vulpescu: Romanța e un gen identitar. Ați cântat vreodată, de amuzament?

Octavian Ursulescu: Nu vreau să-i umilesc pe artiști cu vocea mea frumoasă… Dar am fredonat muzică populară. Am costum popular de la mine, din Mureș. La „Balul Însuraților”, unde sunt sute de oameni în costume, am prezentat îmbrăcat așa.

Ionuț Vulpescu: La ce țineți cel mai mult în viață?

Octavian Ursulescu: Pescuitul este o pasiune mistuitoare. Mă duc în Deltă, la Dunăre. Nu sunt cu „catch and release” la crap, eu mă duc la știucă.

Ionuț Vulpescu: În 2008, când am candidat în Sectorul 2, dumneavoastră m-ați prezentat la o grădină de vară, la parcul Mihai Eminescu. M-ați prezentat atât de frumos, încât n-a mai contat că am pierdut atunci. Vă mulțumesc pentru asta.

Octavian Ursulescu: Păi înseamnă că am prezentat prost dacă ai pierdut… Glumesc, așa e în viață.

Ionuț Vulpescu: Ați avut vreun eșec care v-a deschis poarta spre succes?

Octavian Ursulescu: Nu prea am avut mari eșecuri în carieră. N-am plâns niciodată după premii, am casa plină de diplome, cupe… inclusiv la baschet. Am fost căpitanul echipei liceului „Dimitrie Cantemir”, am jucat la I.C.P.F. în Divizia B. Am medalii de la Olimpiadele Mass-Media din Canada, Tunis, Grecia.

Ionuț Vulpescu: Vă uitați la NBA?

Octavian Ursulescu: Mă duc la meciuri în America! Am fost la Madison Square Garden, la New York Knicks. Impresionant! Am fost acolo și la concert la Rod Stewart. Să vezi 20.000 de oameni cântând cuvânt cu cuvânt… ți se face pielea de găină. Cea mai amuzantă treabă e cu festivalul de jazz de la Haga. Îmi trimiteau invitații an de an, dar eu nu aveam viză. Le spuneam că sunt ocupat, că mă duc în Australia… În ’90, când m-am dus, mi-au dat hotel de lux, crezând că sunt cine știe ce pretențios.

Ursulescu, avangardistul: „Eu am fost cu Phoenix, cu rock-ul, cu folk-ul”

Ionuț Vulpescu: Domnule Ursulescu, vă mulțumesc pentru această oră. În final, un gând pentru cei care urmăresc Avangarda.

Octavian Ursulescu: Nu știu în ce măsură sunt eu avangardist, dar am fost. În 1971 am organizat primul festival național de muzică folk, unde s-au lansat Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Mircea Florian, Marcela Saftiuc. Deci, lumea mă consideră conservator, dar eu am fost cu Phoenix, cu rock-ul, cu folk-ul. Apreciez acest podcast și vă rog să vă uitați la el, că vin numai oameni de valoare! Mulțumesc mult!

Post-ul „Noi suntem stăpânii pădurii” apare prima dată în Literatura de azi.

Volumul Ochi de lumină este, în egală măsură, un fel de „istorie ieroglifică” a unei iubiri ce îi va revela poetei „foamea de cuvânt” (Mirabila stare), acea foame de a fi, de a se naște, de a-și afirma condiția demiurgică: „ Mi-era dor de tine de dinainte să te cunosc!” (Zestre celestă); „Am plecat și am venit/ după urma pașilor sonorizați de nașteri. Și m-am recunoscut poezie” (Gând luminos); „Singura mea rană ești tu, înstrăinare de cuvânt,/ te vindecă lipirea de cânt.” (Sentimente). Poeta va avea revelația predestinării scrisului, creația devenind, în egală măsură, justificare față de sine și față de ceilalți: „Venit din viitor, îmi fusese hărăzit vulcanul poemelor” (Feminitate); „Am vaga impresie că nu eu am ales drumul, / ci întâmplările s-au revărsat înconjurându-mă/ cu alai plutitor” (Gând 3). „Când mi-e lumea mai dragă, aud cuvinte./ Țâșnesc din memoria lumii direct în cuibul gândului, /fagure de frăgezit săruturi.” (Empatie). Poemele se constituie ca o autobiografie lirică, alegorică închinată logosului privit ca formă de manifestare a conștiinței, ca element care individualizează omul și îi revelează statutul ontologic aparte:„Sunt mama copiilor tăi de cuvinte” (Dar divin).„Am trup și îl fac cuvânt./Ating cerul și pământul cu poezia.” (Scriere cu tine însăți); „Îmi iau sufletul între palme și îl rotunjesc de dorul cuvintelor”. (Naștere)

Ochi de lumină este, mai mult decât orice, un volum în care sensibilitatea runică și metafizică a Iuliei Dragomir aduce în prim-plan o dialectică a cuvântului și a tăcerii, a luminii și a întunericului, a prezenței și a absenței, un volum ce repune în discuție o poetică a misterului, în care motivele nopții, tăcerii, luminii selenare, genezei reconfigurează relația poetei cu iubirea și creația. Asemeni lui Orfeu, poeta are un singur destin: acela de a cânta iubirea. Ea nu este poetă decât în cântec,ea nu poate iubi decât în imn, căci doar acesta este tărâmul în care îndrăgostiții se pot întâlni: „Am fredonat la plivitul buruienilor poemul tăcerii./ Iubirea mi-e cântul.” (Întâlnire); „Îmi ia dragoste, / (…) să sorb în inimă cântul/ care mă umple de viață.” (Sărut) Doar aici, în „altarul poeziei”, îndrăgostita este „stăpână peste pădurea de simboluri a sensurilor.” (Spațiu). De aceea, ea iubește „pe limba tăcerii” (Binecuvântare universului), vede „cu timpul așezat la masa tăcerii” (Împăcare) și grăiește „pe limba sufletului neîngrădit de spații.” (Împăcare). Ea crede „în ce există dincolo de văz” (Încredințare) și pentru a descifra misterul va închide ochii „să văd mai bine/ Doar așa mă pătrund de roata lunii.” (Transferul de sensuri). Muți și orbi, îndrăgostiții „se joacă baba oarba cu adevărul din mister” (Transferul de sens): „Mă lua de mână în nopțile cu lună/ să îmi astâmpere foamea de raze.” (Tăcerea), „Respiră orbii sărutări de vreme” (Rost). Întâlnirile sunt posibile doar sub protecția nopții, iar în lumina diurnă posibile sunt doar privirile furate. „Am impresia că te ascunzi în spatele privirii,/ să descoperi pura mângâiere de suflet. E o altfel de intimitate, imponderală” (Poezie); „Taci ca noaptea și totuși mă inunzi”(Aerul gândului). Cel iubit este Marele Mister, acel astru luminos din întunericul lăuntric al ființei: „Ești soarele și cununa” (La dans cu viața); „De-atunci, cu poezia vieții, suflete, soare, mă încununi.” (Topitul din priviri); „Singura mea poezie esti tu,/ preumblare prin fiecare punct cardinal” (Sentimente); După atâtea adunări și risipiri, / mirarea e încă de neoprit…” (Închipuire). Trăită în granițele cântului, în obscuritatea protectoare a sufletului, iubirea devine taina care triumfă asupra morții și a timpului: „Până la sfârșitul iubirii nu există timp, / iubirea trece dincolo de roțile ceasornicului. ” (Până la sfârșitul iubirii)

De un tradiționalism metafizic conferit de irizările religioase și folclorice, de un neoclasicism dat de valorificarea alegoriei și de reafirmarea miturilor și simbolurilor, poemele reunite sub titlul Ochi de lumină sunt cu certitudine expresia artistică a unei personalități complexe, al cărei timbru „încăpător” nu își refuză niciun experiment liric.

Post-ul Ochi de lumină apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Diane_de_Versailles_-_Mus%C3%A9e_du_Louvre_AGER_Ma_589.jpg)

Și totuși, nu totul s-a schimbat. Cursa spațială din anii ’50-’70 ai secolului trecut a fost în mare măsură o consecință a Războiului Rece și a competiției globale dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. În deceniul al treilea al secolului XXI,cel în care ne aflăm, competiția globală are loc între Statele Unite și noua supraputere emergentă – Republica Populară Chineză. Concurența economică și lupta pentru hegemonie regională și globală poate fi privită ca o altă formă a Războiului Rece. Ceea ce s-a schimbat în această perioadă este importanța strategică a spațiului extraterestru. Comunicațiile au devenit o resursă strategică la fel de importantă ca și resursele naturale. Progresele opticii au făcut ca nimic din ceea ce se întâmplă la nivelul solului să nu mai poată fi ascuns de ‘ochii’ sateliților. A domina spațiul exterior atmosferei din apropierea Pământului pare a fi devenit la fel de important ca și a controla teritorii sau apele oceanului la suprafața Pământului.

Dar Luna? De ce este necesar ca omenirea să revină pe Lună? De ce atât Statele Unite, cât și China au inclus în programele lor spațiale aselenizări și apoi stabilirea de baze lunare permanente? Aici, opiniile și răspunsurile sunt împărțite. Ele depind și de felul în care vedem viitorul omenirii. Unii experți consideră explorarea spațială dincolo de vecinătatea imediată a Pământului un lux, o risipă pe care omenirea nu și-o permite. Mai bine, zic ei, să concentrăm resursele intelectuale și financiare spre rezolvarea problemelor majore de pe Terra, inclusiv combaterea efectelor schimbărilor climatice. Alți experți (de la Stephen Hawking la Elon Musk) consideră că dacă specia umană vrea să supraviețuiască mai mult de câteva secole de aici încolo, ea trebuie să devină o specie multi-planetară. Viața pe Pământ, cu resursele naturale limitate, degradarea mediului și pericolele de conflicte, devine prea periculoasă. Și atunci Luna va fi un teren critic de testare pentru tehnologiile esențiale călătoriilor spațiale pe termen lung, cum ar fi cele către Marte și mai departe. Exemple ar fi construirea habitatului în condiții ostile și utilizarea resurselor și sistemele avansate de susținere a vieții, care sunt esențiale pentru viitoarele misiuni umane pe Marte. Gheața lunară (găsită la poli) poate furniza apă potabilă, aer respirabil și poate fi procesată în combustibil pentru rachete cu hidrogen și oxigen. Acest lucru ar reduce semnificativ costul explorării restului Sistemului Solar. În această viziune, Luna va fi astroportul de unde vor pleca expedițiile spre Marte și restul Universului. Programul Artemis este o primă etapă.

(sursa imaginii: space.com/nasa-artemis-moon-program-logo-apollo-legacy.html)

Să nu ignoram însă considerentele politice. Programul Artemis folosește două dintre componentele esențiale ale predecesorului său, programul Constellation: sistemul de lansare spațială (Space Launch System – SLS) și capsula spațială Orion. Concepția este însă modulară, și alte două componente cheie – Human Landing System – HLS și vehiculul lunar (Lunar Cruiser) sunt sub-contractate. Artemis este și un program de cooperare internațională, așa încât, pe lângă SpaceX și alte firme particulare americane, participă la program agenții spațiale și firme private din Japonia, Canada, Suedia, Germania, Austria, Australia, Israel, Luxemburg și Polonia. Fără programul Artemis, viitorul însuși al NASA ar fi fost sub semnul întrebării. Programul Artemis a demarat în timpul primei administrații Trump. Revenit la Casa Albă în 2025, președintele Trump a decis să continue acest proiect și l-a numit în fruntea agenției pe Jared Isaacman, un antreprenor miliardar, pilot și astronaut comercial, cel care a comandat în 2021 primul zbor spațial complet civil. Au avut loc două confirmări în Senat, în timpul cărora Isaacman a prezentat planurile sale, care se concentrează pe trei obiective principale: SUA lider mondial în explorarea spațiului, relansarea economiei spațiale și amplificarea activității științifice. Considerentele economice joacă un rol important prin propuneri precum reformarea cheltuielilor și a randamentului investițiilor NASA și revizuirea contractelor cu diferiții parteneri.

(sursa imaginii: astronomy.com/space-exploration/how-artemis-2-will-fly-around-the-moon/)

În ziua în care scriu acest articol și în cea în care-l veți citi ne aflăm deja într-o fereastră de timp care este considerată optimă pentru misiunea Artemis II, cel de-al doilea zbor din acest program și primul cu echipaj uman. De acum până la sfârșitul lunii aprilie, cel mai probabil în cursul lui martie, patru astronauți vor ajunge cel mai departe de suprafața Terrei unde a ajuns vreodată o ființă umană, dar nu vor pune piciorul pe Lună. Zborul va dura 10 zile și echipajul va fi format din Comandantul Reid Wiseman, pilotul Victor Glover și specialiștii misiunii Christina Koch (toți de la NASA) și Jeremy Hansen (de la Agenția Spațială Canadiană). Fiecare dintre cei trei americani se află la al doilea zbor spațial, pentru canadian va fi prima sa experiență în spațiu. Înainte de lansare, sistemele trebuie să treacă nenumărate teste la sol, cu succes. Rezultatele unora dintre ele au amânat deja cu câteva săptămâni lansarea. O scurgere din rezervoarele de hidrogen lichid reprezintă una dintre problemele făcute publice. O mare atenție este acordată scutului termic, a cărui erodare la întoarcerea pe Pământ a misiunii Artemis I (fără astronauți la bord) a fost diferită și mai accentuată decât se anticipa. Când toate testele vor fi fost trecute și condițiile de siguranță îndeplinite, gigantica rachetă SLS va propulsa în spațiu capsula Orion împreună cu propriul său sistem de propulsie și alimentare cu energie numit European Service Module (ELS). Aceasta va înconjura de câteva ori Pământul și apoi se va îndrepta spre Lună, până în punctul în care puterea de atracție a Lunii începe să lucreze în favoarea traiectoriei dorite. Orion va înconjura o dată Luna la o distanță de 6 000 km de suprafață și apoi va reveni spre Pământ, folosind din nou forța gravitațională, de data aceasta în direcția inversă. Rezervele de combustibil rămase vor ghida capsula pentru a obține unghiul optim pentru reintrarea în atmosferă.

(sursa imaginii: economist.com/interactive/science-and-technology/2026/01/29/for-the-first-time-in-half-a-century-astronauts-are-going-back-to-the-moon)

Ce se va întâmplă după Artemis II? Arhitectura modulară a misiunii prevede că aselenizarea va fi executată folosind racheta HLS. Contractul pentru această componentă-cheie a fost câștigat de firma SpaceX a lui Elon Musk, un furnizor care a înregistrat multe succese remarcabile, dar și numeroase întârzieri și abateri de la planurile stabilite. Spre deosebire de modulele tip Eagle ale misiunilor Apollo, care semănau cu niște păianjeni, HLS are o formă mai apropiată de rachetele din filmele științifico-fantastice din anii ’50 ai secolului trecut. Pentru a ajunge în orbită circumlunară, HLS trebuie realimentată în spațiu cu oxigen și hidrogen lichid. Aceste sisteme nu au fost încă testate. Primele teste vor avea loc în vara acestui an. Dacă totul merge bine, în cel mai optimist scenariu, cândva spre sfârșitul anului 2027, HLS și Orion se vor întâlni pe orbită în jurul lunii, doi dintre cei patru astronauți ai misiunii Artemis III vor trece din Orion în HLS și aceștia vor efectua aselenizarea și vor petrece aproape o săptămână pe suprafața Lunii. Planurile mai reale vorbesc însă despre 2028 ca despre termenul cel mai timpuriu în care această țintă ar fi realizabilă. După Artemis III mai sunt programate încă șapte misiuni, între 2028 și 2036. În această perioadă vor fi făcute cercetările științifice și explorările de geologie lunară necesare întemeierii de baze permanente pe Lună. Pentru a sprijini această activitate științifică, o altă componentă a programului numită ‘Lunar Gateway’ – o stație spațială semi-permanentă pe orbită circumlunară – este în plan, cu primele componente urmând să fie trimise în spațiu în 2027.

(sursa imaginii: economist.com/interactive/science-and-technology/2026/01/29/for-the-first-time-in-half-a-century-astronauts-are-going-back-to-the-moon)

Este interesant de menționat că planurile agenției pentru zboruri spațiale umane a Chinei (China Manned Space Agency – CMSA) vorbesc tot despre o arhitectură modulară incluzând rachetele ‘Marșul cel Lung’ 9 și 10, capsula Mengzhou (‘nava viselor’) și modulul lunar Lanyue (‘atingând Luna’). Acordul încheiat între agențiile spațiale ale Chinei și Rusiei include întemeierea unei stații de explorare lunară, cu componente pe suprafața Lunii și pe orbită în jurul acesteia. Această cooperare ar putea furniza programului chinez rachetele foarte puternice pentru care Rusia deține tehnologia, deși nu este clar cât de sigure și stabile sunt. Este evident că Statele Unite nu-și pot permite să întârzie în planurile lor. Supraputerea care dorește să fie numărul 1 pe Pământ în deceniile următoare va trebui să fie numărul 1 și în spațiul extraterestru, inclusiv pe Lună.

Post-ul Artemis, sora lui Apollo apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Capriciul unui copil apare prima dată în Literatura de azi.

            A sosit la Londra un nou ambasador din țara X, un stat important al Uniunii Europene, într-o vreme când și UK era un membru important al acestei Uniuni. Ambasadorul și soția sa au venit până la Londra cu mașina proprie, între altele pentru a putea transporta cu ei și câinele familiei, un St. Bernard mare și frumos. Dar legislația britanică era foarte strictă în privința importului de animale, inclusiv al animalelor de companie. Țara fiind o insulă și existând temerea majoră că animalele venite de pe continent puteau răspândi boli care apoi să cuprindă întreg teritoriul, legea prevedea o carantină de șase luni pentru toate animalele care urmau să primească dreptul de intrare. În consecință, chiar și frumosul câine St. Bernard a trebuit lăsat în carantină la Dover pentru șase luni, spre disperarea familiei ambasadorului din țara X, care îl considera ca pe un membru al familiei. Probabil și spre disperarea câinelui, care se vedea dintr-odată separat brutal de părinții lui, fără să înțeleagă din ce motiv.

            Ambasadorul și soția sa au ajuns deci singuri la Londra, preocupați de soarta câinelui, de simțămintele lui, de șocul psihic pe care avea să-l sufere. În primul weekend au plecat înapoi la Dover pentru a-l vedea și a petrece ziua împreună. Câinele s-a bucurat din cale-afară când s-a reunit cu ei, dar a început să plângă, să scâncească și să se zbată ca turbat pentru a scăpa din cușcă în momentul când i-a văzut plecând. La fel, ambasadorul și soția sa au revenit la Londra plângând amarnic soarta câinelui părăsit din nou de ei. Probabil că personalul unității de carantină a avut mult de lucru încercând să liniștească acel câine mare, puternic și cu toate sentimentele răscolite de vizita părinților. (În limba engleză, stăpânii de animale de companie sunt parents chiar și în cazul unui câine.)

            În weekendul următor, ambasadorul și soția au revenit la Dover. Scena s-a repetat întocmai și personalul i-a rugat să nu mai vină atât de des ca să nu producă o agitație nesănătoasă câinelui. Cei doi au luptat cu ei înșiși încercând să împace dragostea de St. Bernard cu nevoia de a nu-i răscoli sentimentele cu cruzime. Cele șase luni trebuiau petrecute de câine în carantină și nimeni nu avea ce face pentru a le scurta. Se duceau totuși în anumite weekenduri la Dover, când dorul de St. Bernard îi copleșea și când se gândeau că și acesta probabil că suferea din cale-afară nevăzându-i.

            Totul până într-o zi, pe la mijlocul intervalului, adică după vreo trei luni, când, ajungând la unitatea de carantină de la Dover, n-au mai găsit câinele acolo. Au întrebat îngrijorați unde era acesta și un îngrijitor le-a spus că murise în timpul săptămânii și că, neputând fi păstrat la frigider până în weekend, fusese incinerat. S-au interesat la conducerea unității de carantină, unde informația le-a fost confirmată. Enervat la culme, ambasadorul a întrebat pe un ton ferm de ce nu fusese informat despre moartea câinelui, ca să vină de la Londra. Și care fusese cauza morții, câinele fiind perfect sănătos și cu toate analizele și vaccinurile făcute la plecarea din țara X. Probabil că lucrătorul administrativ i-a dat un răspuns nesatisfăcător, ceva în genul că, și dacă ar fi venit, tot nu putea scoate câinele din carantină, fie mort, fie bolnav, așa că unitatea procedase conform regulamentului și incinerase cadavrului câinelui. Oricum, frigider atât de mare cât pentru un St. Bernard tot nu aveau la Dover.

            Ambasadorul și soția sa au revenit la Londra devastați de durere. Era ca și cum ar fi avut un copil internat în spital, despre care aflau că murise înainte de venirea lor și că fusese deja înmormântat. Nimeni nu-i anunțase de moartea câinelui, nimeni nu-i informase dacă acesta suferise dintr-o cauză anume, nimeni nu le spusese dacă era sindromul abandonului definitiv, care putea termina un animal obișnuit să trăiască într-o casă, împreună cu familia sa.

            Sub imperiul emoției și al frustrării, ambasadorul a convocat o conferință de presă la ambasadă, în care a relatat cazul câinelui său internat în carantină la intrarea în UK, a evocat tratamentul rece și nepăsător al personalului responsabil de la Dover și a criticat în termeni foarte categorici legislația britanică în materie de import de animale, arătând că ea nu afecta importul de oi, vaci sau porci de pe continent, care nu erau ținute șase luni în carantină, ci mai ales animalele de companie, care oricum erau sănătoase pentru că trăiau în familii unde primeau toată îngrijirea medicală. În timpul carantinei de șase luni, care se dovedea complet inumană, căci un animal de companie nu rezistă singur atâta timp, aceste ființe fragile și dependente de stăpânii lor se îmbolnăveau și mureau nu din cauze naturale, ci în urma izolării și a ruperii legăturilor de familie. În încheiere, ambasadorul a cerut în mod public revizuirea legislației britanice referitoare la importul de animale, pentru ca situații precum cea petrecută cu câinele lui să nu se mai repete.

            Și de aici a început prăpădul. Un ziar după altul l-au atacat cu violență pe ambasador pentru faptul că-și permitea să critice legislația britanică la sosirea sa în UK, ceea ce era total contrar practicilor diplomatice. Reprezentantul diplomatic al unei țări străine, spuneau ziarele, nu are voie să comenteze, cu atât mai puțin să critice legislația țării unde a fost acreditat, fiindcă gestul său echivala cu o ingerință nepermisă în treburile interne ale țării-gazdă. Gestul său era interpretat ca o dovadă de insuportabilă aroganță în momentul când cerea Marii Britanii să-și modifice legislația. Episodul personal al ambasadorului nu interesa pe nimeni, domeniul reglementat de legislație nici atât. Important era că ambasadorul își permisese să comenteze o lege din UK, și anume în mod public. Au fost chiar ziare care au cerut să fie declarat persona non grata și expulzat din țară.

            Când campania împotriva bietului ambasador se amplificase exponențial, atingând cote superlative de vehemență, într-o zi a apărut pe prima pagină din The Times un scurt articol de fond care a pus lucrurile la punct. Într-adevăr, spunea articolul, ambasadorul greșise profund criticând legislația britanică în materie de import de animale. Un diplomat străin categoric nu are voie să comenteze legislația din țara în care este acreditat. Ce-i drept, spunea articolul, ambasadorul făcuse aceste comentarii negative după ce propriul său câine murise în perioada carantinei. Dar, lăsând la o parte cazul în speță al ambasadorului și episodul său particular, trebuia recunoscut că legislația britanică în materie de import de animale era învechită, exagerată și deci profund inumană în raport cu animalele, care nu suportau o carantină atât de lungă. Drept urmare, se impunea o revizuire neîntârziată a acestei legislații.

            În felul acesta, lucrurile erau repuse pe făgașul lor normal: campania împotriva ambasadorului a încetat, diplomatul a înțeles unde anume își depășise atribuțiile, i se dădea dreptate în sensul că legea era inumană și trebuia schimbată, dar această schimbare era cerută de un ziar britanic, nu de un diplomat străin.

            À bon entendeur, salut!

Post-ul Despre o rebeliune diplomatică apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Manifestul Eului Poetic apare prima dată în Literatura de azi.

            Capitolul a II-lea nu mai insistă pe viața de celulă, ci proiectează o experiență mistică a episcopului, o ”ieșire” din trup pentru a-și revedea eparhia și credincioșii, iar această ”călătorie” culminează cu resuscitarea zilei de Sîntămărie din 1948, ultima în care episcopul s-a aflat în mijlocului enoriașilor la Mănăstirea Nicula. Cardinalul își transcende condiția de întemnițat și călătorește spiritual prin toate locurile – multe – vizitate în calitate de episcop. Ruxandra reface atmosfera și tensiunea acelei zile de Sîntămărie Mare, inclusiv predica ținută de episcop și-n care le-a spus credincioșilor să rămînă tari în credință, căci ”legătura noastră cu credința nu ține de orînduirea omenească /…/, ea ține de orînduirea dumnezeiască” (p. 48). Viziunea mistică a episcopului – sugerată de regretatul episcop Florentin Crihălmeanu – e o apoteoză a martiriului.

            Schița evocativă a Ruxandrei e completată de cîteva piese grupate într-o ”addenda” care întregesc cum nu se poate mai adecvat ”peisajul” martiric. Predica ținută de episcop la Nicula e ”reprodusă” și după reportajul făcut acelei zile de către E. Bogza (preluat din Curierul creștin) și-n care sînt reproduse pasaje întregi din omilia episcopală în care, printre altele, episcopul le întărea inimile credincioșilor asigurîndu-i de faptul că ”libertatea de conștiință și religie” sînt ”chezășuite” în ”constituția și legile țării” și că ”nimeni nu le poate stinge fără să atingă Constituția și legile țării” (p. 71). Era, firește, o iluzie, căci samavolnicia suprimării Bisericii Unite s-a produs chiar în acel an. ”Dosarul” evocării e întregit și de un articol al episcopului Florentin despre ”tradiția greco-catolică a pelerinajelor la Nicula”, cu date despre istoricul lăcașului și despre icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare. Necesare, nu doar binevenite, sînt și concisele date istorice despre închisoarea din Sighet și despre Muzeul care a devenit fosta închisoare. Iconografia din final contribuie și ea la relevanța ”concretă” a evocării. Adaosurile documentare întăresc efectul de ”mărturie” concretă pe care ”ficțiunea” Ruxandrei și l-a asumat.

Post-ul Iuliu Hossu – cei cinci ani de  la Sighet apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: https://royalsociety.org/blog/2023/10/magnetic-halley/)

Edmund Halley (1656-1742) a fost unul dintre cei mai reputați savanți ai epocii sale. Contribuise, în 1687, la publicarea lucrării fundamentale a lui Isaac Newton – ‘Principia mathematica’ –, aflată la baza mecanicii, a legilor mișcării corpurilor cerești și a gravitației. Folosind ecuațiile propuse de Newton, Halley calculase mișcările periodice ale corpurilor cerești din afara sistemului planetar și prezisese cu precizie revenirea cometei care avea să-i poarte numele, în anul 1758. Nu avea să mai trăiască pentru a-și vedea confirmate calculele. Atunci când, în 1691, prezenta Societății Regale ipotezele sale despre structura interioară a Pământului, avea să fie luat foarte în serios. Existau de altfel fundamente științifice destul de serioase în sprijinul teoriilor sale – de exemplu deplasările polilor magnetici ale Pământului relativ la polii geografici, observate și documentate de navigatori pe mările și oceanele lumii. Halley avea să explice aceste anomalii prin existența unei a doua perechi de poli ai Pământului aflați pe o sferă interioară, care se mișca în jurul axei Pământului cu o viteză puțin diferită de cea a celei exterioare. Halley imagina și propunea colegilor de la Academie și lumii întregi un model de sfere concentrice, inserate una în cealaltă precum păpușile rusești. Sfera exterioară avea o grosime cam de 800 de kilometri. Aerul și lumina ajungeau în interior prin ‘luminatoare’ situate în zonele polare, similare cu cele care erau descrise pentru lumea subterană din ‘Eneida’ lui Virgiliu. Halley lega aceste ‘luminatoare’ și de apariția aurorelor boreale. În Europa, matematicianul elvețian Leonhard Euler (1707-1783) a fost, se pare, un adept al teoriilor lui Halley și a construit un model matematic detaliat al Pământului Gol.

(sursa imaginii: https://fhsphoenix.org/origins-of-the-hollow-earth-conspiracy/)

Teoria lui Halley începuse să fie contestată științific încă din secolul al XVIII-lea, însă ea și-a găsit un entuziast și neașteptat susținător în Statele Unite, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ofițerul și comerciantul John Cleves Symmes Jr. (1780-1829) își câștigase gloria în războiul americano-britanic din 1812-1815, ajungând la gradul de căpitan, părăsise armata, devenise furnizor al acesteia și primise o licență de comerț cu indienii Fox, însă afacerile nu-i mergeau prea bine, când, în 1818, la St. Louis a publicat un fel de manifest (intitulat ‘Circulara nr. 1 – către întreaga lume!) în care scria:

‘Declar că Pământul este gol și locuibil în interior; conținând un număr de sfere concentrice solide, una în interiorul celeilalte, și că este deschis la poli la 12 sau 16 grade. Îmi ofer viața pentru a susține acest adevăr și sunt gata să explorez golul, dacă lumea mă va sprijini și ajuta în această întreprindere.’

Teoria sa se baza nu doar pe ceea ce susținuse Halley cu peste un secol înainte, ci și pe observarea inelelor lui Saturn, care rămân fixe relativ la planetă. Teoria Pământului gol a lui Symmes descria lumea ca fiind formată din cinci sfere concentrice, Pământul nostru exterior și atmosfera sa fiind cele mai mari. El a vizualizat scoarța terestră ca având o grosime de aproximativ 1.610 km. Symmes susținea că, datorită forței centrifuge a rotației Pământului, Pământul ar fi aplatizat la poli, ducând la un vast pasaj în interiorul Pământului. Să ne amintim că zonele polare erau încă inaccesibile și până la primele survolări ale acestora avea să mai treacă încă un secol. Propunerile lui Symmes aveau un aspect practic. Le-a trimis presei și Congresului american, dar și guvernelor puterilor europene ale vremii. Symmes cerea fonduri pentru a porni în explorarea teritoriilor interioare și a le anexa Statelor Unite, după modelul expansiunii pe continentul nord-american. Rezultatul a fost dezamăgitor. Symmes nu a reușit să atragă fonduri pentru expedițiile pe care le propunea și a murit în mai 1829, la numai 48 de ani. Fiul său a încercat să reînvie interesul pentru o posibilă explorare și expansiune în zonele interioare ale Pământului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici eforturile sale nu au avut mai mult succes. În schimb, teoriile lui Halley și propunerile căpitanului Symmes au generat un gen nou de literatură, foarte popular în secolele XIX și XX – literatura lumilor interioare ale Pământului.

(sursa imaginii: libris.ro/o-calatorie-spre-centrul-pamantului-jules-verne-DPH978-606-048-020-4–p12849988.html)

Exemplul pe care îl cunoaștem mulți dintre noi este romanul din 1864 al lui Jules Verne O călătorie în centrul Pământului. Jules Verne nu credea neapărat că Pământul este literalmente gol, dar a folosit teoria Pământului gol ca premiză științifică populară. La acea vreme, ideea că Pământul ar putea fi gol era încă un subiect de dezbatere în unele cercuri, deși în mare parte ignorată de știința ‘mainstream’, ceea ce i-a permis lui Verne să-și bazeze aventura pe o teorie, pe atunci plauzibilă, deși marginală. Profesorul Otto Lidenbrock este personajul principal al romanului, un om de știință german excentric care crede că există tuburi vulcanice care ajung până în centrul Pământului. El, nepotul său Axel și ghidul lor islandez Hans coboară în celebrul vulcan inactiv Snæfellsjökull din Islanda. În drumul lor se confruntă cu numeroase pericole, inclusiv prăbușiri, tornade subpolare, un ocean subteran și creaturi preistorice vii din erele mezozoică și cenozoică. În cele din urmă, cei trei exploratori sunt aruncați înapoi la suprafață de erupția unui vulcan activ, Stromboli, situat în sudul Italiei. Genul acesta literar avea însă deja vechime atunci când Verne și-a publicat romanul. O operă de science-fiction timpurie, intitulată Symzonia: O călătorie de descoperire, semnată de un ‘Căpitan Adam Seaborn’, apăruse în 1820. În poveste, căpitanul Seaborn conduce un grup de călători pe suprafața interioară concavă a Pământului. Acolo, descoperă un continent interior, pe care îl numesc Symzonia, după numele lui John Cleves Symmes Jr. Povestea reflectă evident ideile lui Symmes, iar unii experți susțin că Symmes ar fi fost adevăratul autor. Alți cercetători spun că autorul a satirizat în mod deliberat ideile lui Symmes (întreaga carte este o satiră à la Swift) și cred că l-au identificat pe autor ca fiind scriitorul și medicul Nathaniel Ames. Romanul acesta a generat două alte lucrări literare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ambele având problematică feministă. Mizora (1880) de Mary E. Bradley și Pantaletta (1882) de William Mill Butler descriu explorări symmesiene, care descoperă lumi interioare dominate de femei. Prima este o imagine utopică a unei lumi egalitare, cea de-a doua, o distopie în care o dictatură a femeilor îi oprimă cu cruzime pe bărbați. Obsesiile politice, aspirațiile și coșmarurile lumii exterioare începeau să se reflecte în literatura despre lumi interioare. Edgar Alan Poe și Lewis Carroll aveau să completeze galeria cu elemente de ficțiune subterană, chiar dacă acestea nu sunt temele centrale ale operelor lor.

(sursa imaginii By J. Allen St. John – [1], Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=12732750)

Secolul XX avea să continue și să amplifice acest curent literar. Cei care vor face o căutare pentru ‘subterranean fiction’ vor găsi o listă cu zeci de titluri, continuând până în secolul XXI. Printre cele mai ilustre se numără cărțile despre Pământul de Mijloc scrise de J.R.R. Tolkien. Regatul Angband și predecesorul său, Utumno, se află adânc în subteran, sub munții numiți Ered Engrin; acestea găzduiesc orci, monștri și pe Morgoth, Lordul Întunecat. De asemenea, piticii și chiar și elfii trăiesc în lumea interioară, tărâmurile subterane Moria și Erebor și orașe precum Nargothrond și Menegroth jucând un rol important în această foarte populară serie de cărți și în filmele inspirate de ele. Scriitorul care și-a clădit faima din romane și povestiri dedicate lumilor interioare este Edgar Rice Burroughs. Ele au ca loc de acțiune o lume interioară numită Pellucidar. La un moment dat o vizitează însuși personajul său cel mai faimos, Tarzan. Pellucidarul lui Burroughs are oceane pe suprafața exterioară, corespunzătoare continentelor de pe suprafața interioară și invers. Pellucidarul este luminat de un soare miniatural suspendat în centrul sferei goale, așa că este perpetuu deasupra oricărui punct din Pellucidar. Singura excepție este regiunea plasată direct sub o mică lună geostaționară a soarelui intern; acea regiune, ca urmare, se află sub o eclipsă perpetuă și este cunoscută sub numele de Țara Umbrei Groaznice. De o mare popularitate s-au bucurat și povestirile publicate între 1945 și 1948 în revista Amazing Stories. Autorul lor, Richard Sharpe Shaver, susținea că a avut o experiență personală cu o civilizație antică sinistră, care ascundea o tehnologie fantastică în caverne subterane. Afirmația lui Shaver și a editorului său, Ray Palmer, conform căreia scrierile lui Shaver – deși prezentate sub forma ficțiunii – erau relatări ale unor evenimente reale, a stârnit controverse nesfârșite. Atunci când, în 1947, au apărut primele relatări despre obiecte zburătoare neidentificate (OZN-uri), unele surse au susținut că ele veneau nu din spațiul extra-terestru, ci dintr-o grotă de legătură situată în junglele braziliene, care comunica cu o lume interioară populată de extratereștri.

(sursa imaginii: internetgeography.net/topics/structure-of-the-earth/)

Teoria Pământului Gol fusese însă de mult demonstrată ca fiind o fantezie de către oamenii de știință. Primele argumente științifice au apărut încă din secolul al XVIII-lea, la sfârșitul căruia, în 1798, fizicianul și chimistul englez Henry Cavendish a publicat o evaluare a densității Pământului bazată pe o balanță de torsiune. Aceste rezultate au fost ulterior reutilizate într-o măsurătoare a constantei gravitaționale. Pe baza dimensiunii Pământului și a forței gravitaționale de pe suprafața sa, densitatea medie a planetei Pământ este de 5,515 g/cm3, iar densitățile tipice ale rocilor de la suprafață sunt doar jumătate din această valoare (aproximativ 2,75 g/cm3). Dacă o porțiune semnificativă a Pământului ar fi goală la interior, densitatea medie ar fi mult mai mică decât cea a rocilor de la suprafață. Calcule ulterioare au arătat că modelul lui Halley nu ar fi stabil nici din punct de vedere mecanic, forțele gravitaționale ducând la implozia unei structuri sferice cu un gol considerabil în interior. Structura internă a Pământului este formată dintr-o serie de 5 straturi: o crustă exterioară de silicat numită litosferă, o astenosferă formată din magmă vâscoasă, o manta solidă, un miez exterior lichid al cărui flux generează câmpul magnetic al Pământului și un miez interior solid. Densitatea straturilor interioare este mai mare decât cea a celor exterioare. Temperaturile înalte și presiunile uriașe fac imposibilă existența lumilor interioare. Nouă ne rămâne doar să ne delectam cu romanele inspirate de teoriile lumilor subterane.

Post-ul În miezul pământului apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Moartea nu clasează dosarul nici unei existențe apare prima dată în Literatura de azi.