Din păcate sau din fericire n-am avut un astfel de model atunci când m-am apucat de scris. La mine acest lucru a venit în mod atipic, poate, căci în sfera scrisului și a cititului m-am imaginat de la cele mai fragede vârste. De pildă, în clasele I-IV făceam cărți și reviste, dar mă preocupa în primul rând forma. Desigur, ele conțineau și mesaje scrise și mi se părea fascinant ca ceva făcut de tine să conțină un mesaj scris. Acum aș putea găsi niște explicații la toate acestea. Eu am prins clasele primare în perioada 1988-1992. Practic în cel de-al doilea trimestru al clasei a II-a eram deja trecuți prin Revoluție. Tatăl meu, Constantin Predescu, era pe atunci un mare cititor de ziare. Știu că avea și abonament la Adevărul, la care scriau în acele timpuri Dumitru Tinu, Bogdan Chirieac, Cristian Tudor Popescu sau mai tânărul Val Vîlcu. Cine s-ar fi gândit că într-o zi o să fac emisiuni împreună cu Bogdan Chirieac, cum au fost cele în care l-am intervievat pe George Maior, la DCNews, de exemplu? Sau că o să scriu analiză politică la DCNews, așa cum am intrat în „viața” site-ului, în perioada 2015-2017.

 Să ne întoarcem la literatură și la mentori. Nu am avut. Nu dintre cei contemporani. Când m-am apucat eu de scris, prin 1993, eram cu mult înaintea apariției internetului pe scară largă și nu știam, de pildă, de existența lui Aurel Pantea, ca să dau un exemplu la întâmplare. Primul scriitor contemporan pe care l-am văzut de aproape a fost poetul Gheorghe Dăncilă, din Alba Iulia. El a venit la noi la liceu și a prezentat un volum de versuri care se numea Scara la cer. Mi s-a părut interesant demersul și am fost printre cei care l-au cumpărat. Iată că se citea de mic în mine cumpărătorul de cărți care aveam să devin, pentru că îți mărturisesc, dragă Daniel, că și acum, în zilele noastre, nu trece o lună fără ca să fi alocat minimum 400-500 de lei pe cărți. Iar Roxana, cititoare de cursă lungă, mai ceva ca mine, mă felicită când fac achiziții. Mai demult, când eram la începutul relației noastre, am și postat pe Facebook ceva de genul: „Roxana mi-a spus astăzi: toți banii tăi se duc pe vin și pe cărți!” Știu că a stârnit multă simpatie și amuzament citatul.

Ei bine, îl mai știam pe scriitorul Ion Mărgineanu, din Alba Iulia. Pe care îl vedeam pe la manifestări culturale și comemorative, dar nu îmi căzuse în mâini nicio carte scrisă de el. Cu amândoi, cu domnii Mărgineanu și Dăncilă, am devenit în 2012 coleg în Uniunea Scriitorilor, filiala Alba-Hunedoara.

Aspectul acesta cu citirea contemporanilor n-a fost atât de încurajat în vremea copilăriei mele. Nu am fost departe de generațiile de astăzi, dintre care numeroși copii cred că toți scriitorii sunt morți. Auzisem de contemporani ca Ana Blandiana, despre care mai târziu am aflat că se numește Otilia Coman și că are ca pseudonim numele satului mamei sale, care se află peste dealurile Cugirului. Despre satul Blandiana știam, probabil tot înainte de a ști de doamna Coman. Apoi, sper să nu greșesc, dar mare lucru dacă nu am auzit de Nicolae Manolescu mai întâi ca om politic, apoi ca literat. Pentru că ne întoarcem iarăși la vârsta mea din perioada 1992, de exemplu – clasa a IV-a. Când ar fi trebuit să aud de domnul Manolescu? Probabil în liceu, nu? Păi până în 1996, când am început liceul am auzit de nenumărate ori despre PAC și simbolul partidului care era mărul. Taică-meu, care a profesat și încă profesează la data scrierii acestor rânduri jurnalismul, își aduce aminte de Nicolae Manolescu în campanie electorală, la Cugir și cum la conferința de presă a pus mere pe masă, transmițând astfel un mesaj.

Cred că și de Alex Ștefănescu am auzit mai întâi într-un context în care exprima opinii politice, mai degrabă decât literare. Așa că iată, dragul meu Daniel, cum, deși nu am avut îndrumători literari contemporani, fiind mai mult autodidact, am auzit de așa mari personalități literare, pe care știu că și tu le-ai prețuit și le prețuiești mult (mă refer la Nicolae Manolescu, Ana Blandiana sau Alex Ștefănescu) în contexte politice. Dar am recuperat mult.

Îndrumători clasici mi-au fost Victor Hugo și Thomas Hardy, pe care i-am citit cu admirație și din care am copiat expresii pentru a le putea împrumuta în scrierile mele.

Odată cu venirea mea la București, încep să aud de tine și să te citesc. Aveam deja 26 de ani. Tot de-atunci, intrând în universul României literare îl citesc constant pe Nicolae Manolescu. Dar primul critic de care am auzit, în calitatea lui de memorialist, a fost Eugen Simion, căci printre cărțile bibliotecii tatălui meu era și Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul parizian al unei personalități pe care aveam s-o întâlnesc și cu care să schimb niște vorbe. De exemplu, pe Eugen Simion l-am cunoscut la Biblioteca Centrală Universitară, la un eveniment, pe vremea când nu lucram încă acolo, prin 2016. S-a pus problema să-l duc cu mașina acasă, dar nu știu ce a apărut și l-a dus altcineva. Cred că am fi avut o discuție interesantă. Iar ceva mai târziu, în debutul lui 2019, pe când eram colaborator al Muzeului Național al Literaturii Române, am moderat un eveniment la care a fost invitat să vorbească. Am și o fotografie foarte frumoasă chiar din timpul discuțiilor, în care domnul Simion este foarte atent la ce spun. Pune la socoteală că eu pe vremea aceea aveam deja o vechime în buna relație cu Nicolae Manolescu, pe care îl vizitam frecvent la Uniunea Scriitorilor și cu care am ieșit la vreo două-trei cine și niște prânzuri. Ce vremuri! Nu le idealizez, dar mi se pare că poartă în spiritul lor niște momente de înrămat. Și le-am și înrămat, le înrămez și acum, împreună cu tine, prin cartea pe care o scriem, prin consemnarea amintirilor care sunt încă proaspete și clare.

Astfel, din punct de vedere literar, domnul Manolescu și cu tine ați devenit pentru mine ceea ce în psihologie se numește supraeu. În psihanaliza freudiană, instanța morală și critică a personalității, care reprezintă interiorizarea normelor, regulilor, valorilor sociale (aici literare) și idealurilor. Acționează ca un „cenzor” inconștient, pedepsind Eul prin vinovăție sau rușine atunci când regulile nu sunt respectate, fiind opus Sinelui (instinctelor). Mai simplu spus, ați devenit, fără voia și știrea voastră, modelul de exigență literară al unui om care scrie. Culmea, deși au fost momente în viață când puteam să fiu complexat pe termen lung, am învins complexul prin recunoașterea valorii celuilalt, și nu prin comparații inutile ori prin frustrare.

Și ca să fiu total cinstit cu istoria personală, pasul spre a publica literar l-am făcut datorită lui George Maior. Am mai povestit asta de multe ori, încât până și eu m-am săturat, darămite cei care citesc a nu știu câta oară. Unde am greșit? Când am amestecat lucrurile. Eu traversam, premergător publicării primului meu volum de versuri, o perioadă nefastă politic, deși eram cel mai tânăr consilier județean, deși lucram la Senat, cu carte de muncă, începusem să fiu marginalizat politic pentru că felul meu de a fi deranjase un personaj negativ care, după o cădere politică, reușise să revină. Trăiam încă la Alba Iulia. Vorbim acum despre anul 2005. Așa că simțeam că nu va fi „a bună” cu viitorul meu. Și atunci, deși George Maior a fost cel care m-a încurajat să public, eu m-am grăbit, n-am dat poemele „în lucru” unei persoane avizate.

Spun doar pentru a înțelege contextul, filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor urma să se înființeze în anul următor, printr-un proiect de hotărâre la care am luat parte în calitate de consilier județean și pe care l-am susținut. Dar acesta este un subiect la care o să mă refer altădată, când vom aborda alt subiect. Și atunci, am amestecat lucrurile, pentru că am confundat o carte politică, așa cum a fost Început de drum, cea cu care debutasem în 2004, cu una literară – Răsfoindu-mi adolescența.

De ce spun că era important să ai niște repere ale unei infrastructuri literare, așa cum este o asociație scriitoricească? Pentru că ai fi avut, de exemplu, la cine să te duci să-ți ofere și o părere profesionistă sau cât de cât rezultată din niște exigențe. Or, vremurile de la începuturile anilor 2000 erau departe de ceea ce avem astăzi: filiale scriitoricești, concurenți ai acestora, pretendenți la statutul de scriitor, evenimente literare și parteneriate cu universități sau cu alte asociații, dezbateri. Pe atunci era ceva intangibil, un templu sacru: Uniunea Scriitorilor (de la București) care era într-o altă galaxie, din punct de vedere perceptiv și care în imaginarul multora, nu numai al meu, se confunda cu nume de legendă ale literaturii. Culmea, chiar și pe Mircea Dinescu, primul președinte al Uniunii de după Revoluție, l-am știut mai întâi tot datorită (sau din cauza?) implicării lui în politică.

Pe scurt, la primul volum publicat am amestecat lucrurile și a ieșit un talmeș-balmeș de plachetă, cu fotografii din viața personală, la final și cu multe „poezii” pe care astăzi nu le-aș mai publica. Dar acela eram eu atunci. Atât s-a putut, vorba cuiva. Lipsa reperelor clare, a îndrumării, a mentoratului și a unui simț mai dezvoltat al auto-cenzurii m-a pus în situația de a publica pentru a arăta că eu știu să fac și altceva și că pot fi și cu altceva în centrul atenției, în afară de politică.

Am greșit publicând atunci când încă nu știam cât de cât tainele literaturii, așa cum au greșit somități ca domnii Manolescu sau Alex Ștefănescu, când au încercat să facă politică în sensul clasic, bătându-se nu atât cu armele talentului și biografiei lor, ci cu armele convenționale existente în lupta politică. Altminteri, cred că toți intelectualii care vor să se implice în politică trebuie respectați și susținuți, atâta timp cât sunt de bună credință. Ei trebuie îndrumați să privească fenomenul politic în mod realist. Nici exagerat în rău, nici idealizat, de parcă cineva de sus, din Parlament, de la Guvern sau Președinție ar putea, apăsând pe un buton, să  facă bine și totuși nu vrea. Politica și literatura seamănă foarte mult, dar nu trebuie confundate.

                                                                                                București, 14 mai 2026

Post-ul Seamănă, dar nu trebuie confundate apare prima dată în Literatura de azi.

Am povestit în mai multe rânduri cum a fost pentru mine ziua în care l-am descoperit pe Dostoievski. Aveam 14 ani și câteva luni (pot preciza asta fiindcă era vacanța școlară de vară a anului 1988, care dura din iunie până în septembrie); și în casa bătrânească de la Snagov-Sat, vizavi de biserică, mă retrăsesem pe timpul prânzului, după ce înotasem pe săturate în minunatul (pe atunci) lac din apropiere. Mă gândeam să trag un pui de somn, foarte plăcut în amiezile toride, mai ales că în casă era o binecuvântată răcoare. În cameră aveam un teanc de cărți pe care Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv (mă înfiase cu un an înainte, în aprilie 1987, când murise tatăl meu Marius), mi le recomandase ca lecturi de vacanță. Printre ele era Idiotul lui Dostoievski, un scriitor despre care știam, din auzite, că e mare, fără să fi citit până atunci o carte de el.

Am luat romanul din teanc cu gândul să citesc câteva pagini, înainte de a mă scufunda în apele dulci ale somnului de prânz. Am început să citesc, am ajuns imediat la finalul primei pagini, am dat fila, am citit cu aceeași viteză pagina următoare; și apoi, într-o stare în care se uneau febrilitatea lecturii și un fel de alarmă existențială, am procedat prin „devorarea” romanului. În general citeam, de copil, cu „poftă”, de parcă „înfulecam” cărțile care-mi plăceau, astfel că regimul cititului era pentru mine unul al vitezei. Dar de data aceasta, rapiditatea cu care mă „deplasam” de la o pagină a romanului la alta părea în două dimensiuni, nu într-una singură. Aveam sentimentul, deja cunoscut, că devin părtaș prin intrigă la „orizontala” faptelor și întâmplărilor din carte, în modul acela minunat pentru un copil pe care ți-l dă lectura lui Jules Verne, a lui Karl May, a lui Dumas. Simțeam că parcurg, tot mai nesățios, tot ce se întâmpla în romanul lui Dostoievski.

Dar totodată aveam un sentiment nou, cum nu mai încercasem înainte, și anume că „orizontala” pe care o traversez prin lectură este dublată de o „verticală” prin care, în aceeași durată, mă cufund în lumea epică dostoievskiană. Dacă tot am pomenit de lacul Snagov și de înot, era ca și cum aș fi făcut simultan un crawl pe suprafața apei și o scufundare de mai mulți metri în adâncimea lacului, până la fundul lui, ca și cum aș fi înotat deodată în două direcții, pe două linii imaginare perpendiculare una pe alta. Ce era nebunia aceasta? Absolut toate „amănuntele” din roman, pe care le asimilam cu o ușurință incredibilă, aveau o adâncime, o greutate și o pondere cum nu mai întâlnisem la vreun scriitor. Romanul avansa cu o înmărmuritoare dezinvoltură pe cele două axe perpendiculare, și eu mă țineam strâns de el, ca un naufragiat de un lemn, urmându-l pe Dostoievski într-o lume literară multi-dimensională.

Atât de concentrat citeam Idiotul, încât abia după un timp am observat că în cameră nu mai era lumină bună. Afară începea să se întunece, și eu nu apucasem să aprind lumina. Dintr-un salt am ajuns la comutator și am aprins becul, aruncându-mă apoi în pat pentru a continua lectura. Am început să mă tem că se va întrerupe curentul (uneori se mai întâmpla, eram în anii „economiilor” făcute de Ceaușescu pe spinarea populației) și eu nu voi apuca să termin cartea asta. Citeam și mai repede, ca posedat, până când, victorios, pe la 9 seara, am încheiat lectura care mi-a luat mai multe ore, fără nicio pauză. Pur și simplu, nu voiam să întrerup cititul, pentru nimic în lume. Și aveam dreptate. Realitatea înconjurătoare putea să aștepte.

Avusesem ceva mai important, ceva esențial de făcut: să-l citesc pe Dostoievski. Acest scriitor a fost punctul de inflexiune în biografia mea intelectuală; și el m-a făcut să privesc, să citesc, să proiectez, să gândesc, poate și să scriu, la rândul meu, pe cele două axe perpendiculare, pe „orizontală” și pe „verticală”, la suprafața apei și în adâncimile ei, în ceea ce se vede și ceea ce nu se vede. Pe lângă profesorii mei, de la școală și de acasă, Dostoievski a fost scriitorul care mi-a influențat gândirea: nu în sensul că i-am împrumutat ideile, ci anume prin această multi-dimensionalitate care m-a fascinat atunci, la 14 ani și câteva luni, și m-a format.

Cu scrisul, a fost altfel. Ca „microbist” și susținător fervent al Universității Craiova, citeam cu pasiune cronicile fotbalistice din Sportul și începusem să-i imit, în caiete, pe Ioan Chirilă și Ovidiu Ioanițoaia, care mă atrăgeau cel mai mult. Ioanițoaia avea pe atunci o formulă care îmi plăcea la nebunie și o băgam peste tot în comentariile mele, chiar și la o Olimpiadă unde am luat o notă deplorabilă. Formula era „nu-i așa?” și eu o vârâsem într-o secvență despre Miorița unde voiam să evit cacofonia: „fiindcă – nu-i așa? – codrul e frate cu românul”. Examinatorii n-au gustat întrebarea mea, care era de fapt a lui Ioanițoaia din cronica sa despre ultimul meci, și mi-au dat 6.30. Am făcut contestație, am primit o notă mai mare, dar episodul m-a făcut atent: de evitat pe viitor registrul stilistic din Sportul, ziarul adus de poștaș, și pentru care mă luptam cu Valeriu ca prim sau al doilea cititor.

A identifica o „semnătură” stilistică, un stil, mi-a fost mereu ceva la îndemână. Profesorii mei succesivi de stil au fost G. Călinescu (după ce tatăl meu Marius îmi cumpărase Istoria…, în ediția Piru, când eram la gimnaziu), Nicolae Manolescu, cu cronicile sale din România literară pe care am început să le citesc din 1988-1989, și Eugen Simion, cu cronicile și cărțile lui citite sistematic după Revoluție. Ei mi-au influențat scrisul, iar Eugen Simion, pe urmele lui E. Lovinescu, și gândirea critică. Mi-am dorit inițial ceva – nu-i așa? – imposibil: să scriu totodată ca ei și ca mine. Cum nu poți fi simultan Călinescu și Manolescu, Lovinescu, Simion și Cristea-Enache, a trebuit să mă despart de ei, cu durere în suflet, așa cum mă despărțisem și de Ioanițoaia cu întrebarea lui subliniată cu roșu, ca nepotrivită, de examinatorul de la Olimpiadă. Nu simțeam imperios nevoia să fiu eu însumi, să am un stil al meu, să am ideile mele: de vreme ce Călinescu și Manolescu scriau atât de bine, iar ideile lui Lovinescu și Simion erau excelente, de ce să le înlocuiesc cu semnătura mea stilistică și ideatică?

Ce vreau să spun e că despărțirea de modelele mele a fost dureroasă, nu ușoară, și am amânat-o cât am putut de mult, până la punctul în care devenise, de la sine, inevitabilă. Ca un copăcel care crește într-o curte și devine în timp ditamai nucul, fără să aibă vreo vină în asta, și eu, crescând, maturizându-mă intelectual, am devenit Cristea-Enache, deși eram îndrăgostit de stilurile lui Călinescu, Manolescu și de ideile lui Lovinescu și Simion. Nu e deci vina mea că am devenit Cristea-Enache: era ceva tot inevitabil, ca și despărțirea de ilustrele mele modele.

Recitind în anii din urmă Concert de deschidere, prima mea carte, unde am strâns zeci de cronici literare, observ diferențe importante între cele din prima mea fază critică (naivă, emfatică, cu câteva idei fixe) și următoarea (personalizată, cu naturalețe, cu un alt vocabular), depășită și aceasta printr-o a treia etapă (cea cu perspectivă istorică și istoriografică). Din 1997, când am scris prima cronică în Adevărul literar și artistic, și până în 2001, când am dat la Editura Fundației Culturale Române manuscrisul primei mele cărți, au trecut patru ani, în care am traversat trei etape de formare critică. Adăugând deceniul 1988-1997, vedem cum copilul care-l descoperise pe Dostoievski în vara lui 1988 a devenit criticul de astăzi în aproape 15 ani de formare intelectuală, critică, stilistică.

Privesc în urmă către maeștrii mei în critica literară cu bucuria de a fi învățat cât de mult am putut de la ei; și cu o nestinsă gratitudine pentru scrisul și gândirea lor, ambele formative pentru mine. Nu-i așa?

Post-ul „Nu-i așa?” apare prima dată în Literatura de azi.

Cu stilul ei simplu, modest, neostentativ, Aline Chrétien era și ea o femeie cu o personalitate puternică, ce făcea o pereche impresionantă cu soțul ei. Nu a mers la universitate, dar a făcut studii prin corespondență în timp ce lucra ca secretară, contabilă și chiar manechin pentru  niște magazine de confecții din Shawinigan, Québec, orașul natal al soților Chrétien. După ce el a intrat în politica mare și a ajuns membru al Parlamentului, ea a activat în cadrul unor organizații caritabile și a studiat singură limbi străine (engleza, italiana, spaniola), pe care le vorbea relativ fluent. La maturitate a studiat pianul și a devenit o promotoare activă a Conservatorului Regal de Muzică din Toronto. Cu umorul său nedezmințit, premierul Jean Chrétien spunea despre Canada că e condusă de femei: Regina Elisabeta a II-a ca șef al statului, Guvernatoarea Generală ca reprezentantă a Reginei, șefa Curții Supreme de Justiție și Aline Chrétien, care ”mă manevrează pe mine”. Tot despre ea primul ministru povestea că i-a cumpărat pianul pe care studia cu mare dăruire din banii primiți ca despăgubire după un proces de defăimare pe care îl câștigase ca membru al Parlamentului în fața ziarului Globe and Mail, cel mai mare cotidian canadian.

Cuplul Jean și Aline Chrétien a avut trei copii. Aline Chrétien a murit la vârsta de 84 de ani, suferindă de Alzheimer.

Pe la începutul anilor 2000, când o delegație română la cel mai înalt nivel a vizitat Canada, la cina oferită de ea doamnelor, ”partea română”, cum îi era năravul, a insistat să-și prezinte cât mai avantajos studiile urmate precum și doctoratele fiecăreia. După ce româncele și-au etalat cu multă generozitate calificările academice, Aline Chrétien s-a ridicat modestă și a spus atât: ”Moi, je suis la femme de Jean”. După care s-a așezat înapoi pe scaun.

Tot dintre poveștile familiei Chrétien face parte și istoria, relatată cu umor de ei, despre un intrus care a ajuns să pătrundă într-o noapte în reședința oficială a primului ministru. Aline Chrétien s-a trezit simțind că umblă cineva prin casă, a mers să vadă cine e și, când l-a văzut pe individ înarmat cu un cuțit, i-a trântit o ușă în față, iar Jean Chrétien a venit pe un coridor și l-a pocnit în cap cu o statuetă indigenă. Până au ajuns și paznicii reședinței, problema intrusului fusese rezolvată de cei doi soți Chrétien.

În fine, istoria pe care vreau să v-o povestesc s-a petrecut o dată când Aline Chrétien își făcea porția zilnică de jogging de-a lungul Canalului Rideau, o cale de apă de vreo 200 de kilometri construită prin anii 1830 de armata britanică din Canada și care se termina cu câteva ecluze la vărsarea în râul Ottawa. Canalul, care asigura inițial o legătură strategică între orașele Ottawa și Kingston, devenise în zilele noastre o cale de transport de mărfuri vara și al doilea cel mai lung patinoar natural din lume iarna. El traversa tot centrul capitalei Ottawa, fiind un loc preferat de plimbare pentru mulți localnici și turiști. Deci, într-o zi, Aline Chrétien, care-și făcea cursa de jogging pe o promenadă de pe malul Canalului Rideau, însoțită numai de un  bodyguard, s-a oprit la un moment dat și s-a rezemat de parapet, spre a se odihni câteva clipe. În acel scurt răgaz, un cuplu de americani s-au apropiat de ea și au întrebat-o politicos dacă avea amabilitatea să le facă o poză cu canalul. Firește, bodyguard-ul a intervenit și i-a întrebat dacă nu ar prefera să le facă el o poză cu soția primului ministru al Canadei. Cei doi au privit unul spre celălalt și au spus:

-Nu. Mai bine cu canalul.

Post-ul Despre o poză cu canalul apare prima dată în Literatura de azi.

Volumul ,, Zâmbetul lui Dumnezeu” încearcă să reliefeze crezul poetic al Iuliei Dragomir, aducându-ne în fața ochilor o scriitoare profundă, deosebit de sensibilă, apropiată de ceea ce înseamnă iubire, de ceea ce înseamnă regăsire prin căutarea și înțelegerea divinului. Acesta, coborât în labirintul efemerității, încearcă să se împlinească și să împlinească, desăvârșindu-și, astfel, rolul de mesager al transcenderii spre nemurire prin iubire. De fapt, acest aspect ne este dezvăluit, oarecum, încă din titlul cărții, care poate fi perceput ca o metaforă a iubirii. Dumnezeu însemnând iubire, titlul ar putea trimite la ,,Zâmbetul iubirii” pe care autoarea îl vede în fiecare dintre noi, prin prisma propriei disponibilități la iubirea aproapelui, la înălțarea gândului prin raportare și integrare în ecuația cunoașterii divine.

Pornind de la interpretarea de mai sus, poeta poate fi percepută ca o ,,purtătoare de zâmbet al lui Dumnezeu”, capabilă să direcționeze, prin versul său, spre resorturi interioare de iubire, nedetectate încă, spre introspecții care să reveleze alte dimensiuni ale dragostei și ale frumosului, alt mijloc prin care sufletul uman ar putea câștiga dreptul la îndumnezeire, acea uniune între uman și divin, propulsând omul să devină ,,un Dumnezeu prin har”: ,,În suflet, am o dragoste, motor, / ce duce din aproape în aproape, / curtarea cerului cu rugăciune. / Să nu uiți, Doamne, că din vale, / de prin bălți, te-am căutat cu gânduri bune! / Aici și acum e punctul de-ntâlnire / cu inima, abis și rai nemărginit” („Rugă”);  ,,Dragostea ne-a căutat / să pună în piept cinstirea. / Dragostea ne e menirea. („Rost”)

Volumul ne dezvăluie, încă de la primele pagini, o poezie aflată sub semnul confesiunii, al lirismului monologat, al armoniei interioare prin rezonanța melodioasă a cuvântului, aflat de foarte multe ori în ipostază de insolit descântec,  cu accente de ritm vindecător: ,,Mreană, mreană, năzdrăvană / lumea toată e o rană / ce se cere vindecată / doar cu dragoste curată”. (,,Pe cale”) ; ,,Azi într-o grotă, mâine în poiană, / bem apa vieții din măiastra cană, /lăsând în grija dragostei cărarea. / În labirint, e și izvorul, e și marea.” („Împărăția lui Dumnezeu”)

După cum ne putem da seama încă din titlu, cele mai multe dintre poeme au tematică religioasă, mesajul, explicit sau implicit, dezvelind, de fiecare dată, o voce poetică blândă, echilibrată, lăsând cititorului impresia că dialogul acesta cu Dumnezeu este unul obișnuit, devenit deja normalitate, pretext și mijloc de consolidare  a relației muritor-divinitate. Aceasta conduce, în cele din urmă, la conștientizarea efemerității, a limitelor sau a nelimitelor existențiale, purtând în ea darul recunoștinței și al cinstirii prin iubire: ,,E dorul lui Dumnezeu / liberul arbitru al omului / care-și onorează cu dragoste viața” (,,Cinstire”)

Poezia Iuliei Dragomir este și despre puterea cuvintelor, despre puritatea sentimentelor, despre căutarea raiului lăuntric pentru a-l armoniza cu raiul ce ne așteaptă dincolo de certitudinea devenită incertitudine, dincolo de înțelesul devenit neînțeles. În viziunea ei, cuvintele ,,Au mâini și ochi /deschid ușa unui sentiment cu ecoul glasului / ce mișcă în suflet luna și stelele, anotimpurile / Au viață și hrănesc mersul vieții” (,,Puterea cuvintelor”). Poeta este într-o așteptare și într-o căutare a împlinirii spirituale : ,,să scutur de poveri strânsura / să aflu care mi-e măsura / din care pot să urc la Dumnezeu firesc / În împăcare, aștept, dintre nevrednicii să cresc” (,,Popas”).

Printr-o conștientizare blândă, tăcută, repetitivă, revelează ținta alergării pământene, poziționând, strategic, în mijlocul tuturor trăirilor pe Dumnezeu, sensul și cuvântul, începutul și sfârșitul, increatul și creatul. De aceea, versurile din acest volum au, parcă, inflexiuni de rugă, structurată pe invocări discrete cu substraturi profunde și ritmuri lejere de căutare sufletească. În rostire, acestea par o cântare asemenea unui tropar, care aduce mărire vieții, binelui și mai ales lui Dumnezeu, de care încearcă să se apropie prin fiecare respirație, prin fiecare pas temporal: ,,Dumnezeu ne cântă, ne iubește, ne cere” (,,Renaștere”); ,,În toate, Dumnezeu, veghează din amnar / Cu focul din iubirea milenară. / Rămân cu el, așa îmi este vară”.

 După cum se observă, în această carte raportarea la divinitate a căpătat proporții uriașe, acest fapt lăsând la vedere natura sufletului autoarei: structură angelică, căutând mereu binele, armonia și frumosul, toate sub însemnul unei binecuvântări pecetluite cu Duh Sfânt: ,,Pecetea Duhului Sfânt / în semn pe pământ…E un cântec tăcut, / cu brațe de lut” (,,Binecuvântare”).

Limbajul utilizat este caracterizat de excelări artistice, cu metaforizări adânci, cu îmbinări surprinzătoare de expresii care suscită atenția și interesul cititorului, punându-l în ipostaza de fin observator, împingându-l spre analize, spre interpretări jucăușe, punându-l să descifreze sensuri atent inserate sub stratul de suprafață, bine încorporate în forța slovei creatoare de vers.

 Poeziile Iuliei Dragomir formează pe șevaletul sufletului cititorului, printr-un puzzle al întoarcerii în sine, un zâmbet al lui Dumnezeu care dăruiește,  mângâie și vindecă, multiplicându-se pentru a fi dar și har în căutarea armoniei existențiale, pentru a fi far binecuvântat al versului pornit să navigheze spre înalt, spre veșnicie… ,,Va fi o zi cum nu se știe încă, / o zi pribeagă dincolo de ceas. / Doar dragostea curată ne mai urcă / În locul pregătit, al sufletului vas. / Va fi o zi când, sigur, fără veste, / O nouă trecere va ține, duce / luminile din noi în lumile celeste, / pe calea dreaptă, îngerii s-apuce, / Nestingheriți de urme netede sau stei. / Vom fi și-acolo ale Domnului scântei. / Și zâmbetul pe care l-am născut / Ca pe-o sublimă floare de senin, / Va dăinui și-n viața-n care am cusut / Căderi și ridicări, un pod înspre amin.” (,,Mai devreme sau mai târziu”)

Post-ul Zâmbetul lui Dumnezeu, de Iulia Dragomir apare prima dată în Literatura de azi.

Eu gândesc altfel, adică tocmai dimpotrivă.

Eu, care am fost și birtaș la gara din Buzău, pricep, de exemplu, că cestiunea hranei de toate zilele, mai cu seamă pentru un om cu copii, este o cestiune vrednică de toată atenția, și că societatea noastră românească suferă în privința aceasta de multe neajunsuri. Vroi dar să spun ce gândesc despre bucătărie și bucătărese.

Un sec crede că m-am înjosit cu asta. De ce? Pentru că nu m-apuc să desbat ca dânsul, fără să le pricep de loc, asupra cestiunilor de înaltă cultură, pentru cari știu bine că aș avea, ca și el, mai puțină competență decât un bou bătrân pentru alergările Jockey-Clubului.

Nu. Ocupe-se dumnealui de cestiunile înalte, eu voi să desbat asupra întrebării: este sau nu bucătăreasa mea, a dumitale, a noastră a tuturor, vrednică de misiunea ei?

Dintru-nceput trebue să spun, cu părere de rău, nu! nu e vrednică.

*

Dumnezeu să mă ferească de șovinism și de brașovinism!

Dacă șovinismul este caricatura patriotismului, brașovinismul este caricatura românismului.

Când ar fi să dau vreo povață unui tânăr român, iată pe care i-aș da-o:

„Tinere, să-ți fie patria scumpă și sfântă ca și mama ta! S-o iubești și s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea și de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă și paradă. Ba, ai dreptul și datoria să urăști, să lovești, să sfărâmi pe acei frați ai tăi ticăloși, cari, în loc s-o iubească și s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă și severă, o curtează, o măgulesc și o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat!”

Atât despre patrie — și sper că-n tot ce am scris nu se va găsi despre frumoasa și generoasa mamă vreo altă tiradă.”

(În Universul, 24 Septembrie 1899, fragmente din Notițe critice)

***

Cu gândul la Oracolele adolescenței, am descoperit un chestionar intitulat „Plebiscitul presei” și inițiat de Societatea Presei la care răspundea Caragiale în 1892:

„Care sunt calitățile favorite ale unor femei? Adesea… defectele aceleia pe care o iubeşti…

În ce epocă v-ar plăcea să trăiţi? Pentru trecut, în nici una; pentru viitor, într-una cât s-ar putea mai îndepărtată.

Ce defecte aţi scuza mai uşor? Acelea pe care le am şi eu.

Ce iubiţi mai mult? Călătoria cu tovarăşi deştepţi şi veseli.

Ce misiune susţineţi că e mai bună? Aceea care durează mai mult timp şi e plătită cu o bună diurnă.

De ce vă e frică? De proştii răi!

Care vă este actorul favorit sau actriţa favorită? Toţi îmi sunt prieteni… Actriţa preferată? Bine, domnilor, se fac asemenea întrebări unui om însurat?

Care vă este floarea favorită? Oricare, numai să nu fie retorică!

Care vă este ştiinţa şi arta favorită? Tocmai acelea pe care nu le cunosc deloc: matematicile şi muzica!

Care vă este mâncarea preferată? Ce-o fi, afară de cele care nu-mi plac!

Care este vinul favorit? Toate… care sunt bine născute şi bine crescute.”

(selecție de Odilia Roșianu)

Sursa foto: clubuldepresatransatlantic.files.wordpress.com

Post-ul Caragiale – (un pic) altfel apare prima dată în Literatura de azi.

să nu

trandafirul

înflorește

fără

nicio

rațiune

fericit

de

trei

ori

fericit

cine-l

vede

și

îngenunchează

ca-n

fața

plutonului

de

execuție

(din volumul Hiperbole blitz, Editura Axa, Botoșani, 2005)

Post-ul Linie de ochire apare prima dată în Literatura de azi.

            Pe fond, măcar că nici unul, nici celălalt nu vorbesc niciodată (chiar) serios, poeziile lor nu duc lipsă de vopsea elegiacă, folosită însă cu nonșalanță și fără dramatisme. Dar despre alienare scriu ei amîndoi, ba chiar, dincolo de joacă, despre dezumanizare. Cîte un avertisment rostesc ambii în deschiderea cu sprint run-uri, amîndoi luînd de premisă o dezumanizare cauzată de ocupațiile corporatiste care nu lasă loc evenimentelor existențiale și afectelor. Cu ”Mama a murit azi/ sau ieri/ nu mai știu/ pregătesc campaniile/ pentru black friday” sprintează Tibi, în același pas cu Ligia: ”Tata a murit/ ieri sau azi/ nu mai știu/ am un training/ de pregătit”. Repartiția morților a ținut seama de șansa de a-l auzi de departe pe Oedip alăturîndu-li-se (doar așa, ca o adiere), iar identitatea punctului de pornire se va regăsi și în alte puncte de trecere, semn că de o tehnică premeditată a compoziției e vorba. La drept vorbind, e vorba de interpretări ale aceleiași partituri, cu mult jargon corporatist și, desigur, într-o limbă specifică, nici chiar română, nici chiar engleză. Viața de corporatist nu-i prea veselă, ba din contră, rezultă un fel de sclavie mai euforică în care actorii s-au golit de sentimente sau nu au timp de ele, căci pauzele sînt foarte scurte, cum pățește Ligia în Eligiacă  (nu-i eroare, ci intenție): ”mai știi/ cînd am ieșit la date/ în față la afi park/ cît aveam eu pauza de masă//…//dar nu acum/ îmi expiră pauza/ am întîrziat 30 de minute/ am pierdut deja 10 lei/ la salariu”. Bieții oameni sînt atît de stresați încît trebuie să recurgă la tot felul de terapii – și cum nu cred în cele psihiatrice (precum Ligia), recurg la altele mai eficiente: ”poate voi încerca/ ce mi-a recomandat o colegă pasionată și ea de/ terapii/ vaginal steaming/ deasupra unui vas cu apă fiebinte/ în care plutește un mănunchi/ de busuioc & rozmarin” (self-help & excel). Și terapiile lui Tibi sînt cam de același fel (chimicale & excel): ”sunt împotriva drogurilor/ dar cînd e peak season de vînzări/ trebuie să stau focusat/ așa că mă transform în/ turbo sapiens/ scopul e să nu o dau în extreme/ am nevoie de stimulare pentru/ 12 ore de muncă/zi” etc. Practică amîndoi, firește, jocul de limbaj dopat cu argotice profesionale (și cel de pagini ninse de puncte și liniuțe ca metaforă non-verbală a deprimării și golului), cum face Tibi în din notițe: ”check-in meeting pe zoom/ cu multe criticale și task-uri noi/ pe trello/ un fun act aflat pe final/ cînd ne-am relaxat puțin/ the floor was all ours/ cică e penurie/ de mirodenii rare/ în bucurești”. În general e deprimant să fii corporatist, dar sînt și supape, cînd e, bunăoară, cîte un teambuilding (la care ia parte Ligia): ”sau acele zile din an/ în care cele mai/ reprimate dorințe&fantezii/ pot deveni realitate”. Se adaptează climatului și referințele culturale sau chiar intertextualizările (la Tibi, bunăoară): ”spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ pe vinted/ că vinzi chiloți tanga victoria’s secret/ și ți-aș da un mesaj/ de pe unul dintre cele 13 conturi false/ de underwear fetishist/ să-mi trimiți/ cîteva perechi purtate/ nu-i așa că mi-ai vinde cu drag/ 100 de euro bucata/ și i-ai da cu praf de scărpinat/ nu-i așa că mi-ai face/ una ca asta” (vintedcore). O elegie parodiată scriu Tibi și Ligia, cu vervă și detașare, ca și cum nu le-ar păsa că viața lor dispare iar în golul rămas trebuie pusă, ca suplinitor, o inteligență ludică și o terapie prin umor de sine. Ar putea și plînge, dar preferă să se ia peste picior, auto-zeflemisindu-se tocmai cînd le vine să se auto-compătimească. La urma urmei, și stresul și anxietatea pot fi mișto, dacă-s ale tale și știi cum să te joci cu ele. Dacă are stil, și frivolitatea are fani (de nu cumva are oricum), nu doar dușmani.

Post-ul Stolul 2024. Poezia corporatistă apare prima dată în Literatura de azi.

Destui oameni cu care am vorbit par surprinși să afle că inteligența artificială are o istorie. Dar, da, ea nu a apărut acum câțiva ani „din pământ, din iarbă verde”, ci este rodul a cel puțin câtorva decenii de speculații filosofice, de eforturi științifice și inginerești. Decenii populate de diverși oameni care au îndrăznit să se întrebe ce este, de fapt, inteligența și cum am putea-o simula sau chiar crea din materie artificială.

Cartea pe care o aveți în față, scrisă de britanicul Toby Walsh, profesor de informatică la Universitatea New South Wales, Australia, își propune să popularizeze toate aceste fapte (…), povestind despre o serie de succese mai mult sau mai puțin faimoase, despre o sumedenie de idei filosofice, matematice sau tehnice și, mai ales, despre mulți oameni interesanți care au dus vieți de-a dreptul captivante.

– Andrei Sipoș

Post-ul Cartea săptămânii: Cea mai scurtă istorie a inteligenței artificiale apare prima dată în Literatura de azi.

Iernile, în Canada, un sport preferat al multor bărbați este pescuitul la copcă. Lacurile sau golfurile râurilor, adică zonele cu ape stătătoare, îngheață până la adâncimi atât de mari încât nu este nici un pericol să înaintezi oricât de departe de la mal, să perforezi gheața cu un sfredel lung și să-ți stabilești acolo tabăra de zi. Aceasta poate lua forma unui cort de pânză ori a unei căsuțe de metal, unde să-ți depozitezi ustensilele și alimentele. Poți chiar monta acest acoperământ deasupra găurii făcute în gheață și poți pescui în liniște ferit de vântul puternic ce suflă peste lac sau râu. Cei mai săraci dintre pescari stau fără cort sau căsuță de metal, pe un scăunel pliant și pot fi văzuți de la distanță pescuind, cu toate obiectele personale depozitate în jurul lor. Când spunem ”ustensile” ne referim la cele de pescuit, iar când spunem ”alimente”, nu excludem băuturile. Mai ales băuturile sunt importante în acest gen de expediții, căci ele țin de cald pe parcursul întregii zile. În rest, pescarii la copcă vin înfofoliți în ținute de exploratori și cu încălțăminte groasă, prin care să nu pătrundă frigul degajat de gheață.

La sfârșitul unei zile de pescuit, oamenii revin la mal, își încarcă bagajul în mașini și pornesc spre casă. Poliția cam închide ochii la acest sport foarte popular, căci este clar că, dacă s-ar face teste la ieșirea din parcare, șoferii ar avea alcoolemia destul de mare după o zi de pescuit.

            Pe acest fond, într-o duminică pe seară, o mașină în care se aflau doi diplomați ai ambasadei unei mari puteri mondiale ce se-ntorceau după o zi de pescuit la copcă, pierde direcția pe o stradă liniștită, fără trafic, dintr-un cartier rezidențial select și lovește din plin în spate două femei ieșite la plimbare pe trotuar împreună cu un câine. Una dintre femei moare instantaneu, la fel și câinele, iar a doua e proiectată la zece metri în fața ei, cu multiple fracturi și răni. Conducătorul mașinii își pierde luciditatea – sau, dimpotrivă, tocmai și-o păstrează – și părăsește locul accidentului ducându-se glonț la ambasadă, unde mărturisește ”isprava” petrecută. Rezultatul? Ambasada îi face pachet pe amândoi și-i scoate urgent din țară, cu primul avion, trimițându-i în țara lor de origine, fără familii, bagaje și alte explicații și înainte ca poliția canadiană să intre propriu-zis pe firul accidentului. În momentul când se află de moartea femeii și poliția canadiană bate la ușa ambasadei, cei doi sunt de mult în drum spre țara lor, ieșind de sub incidența legilor canadiene. Cazul provoacă o indignare generală, mai ales la Ottawa.

Câteva explicații de natură juridică   

            Există un document internațional considerat a fi biblia relațiilor diplomatice dintre state și care se intitulează ”Convenția din 1961 cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena”. Acest document se referă la funcționarea ambasadelor, la statutul angajaților lor, la drepturile acestora, precum și la caracterul confidențial al activității diplomatice. În el sunt precizate, între altele, drepturile ”agenților diplomatici”, adică ale diplomaților unei țări pe teritoriul altei țări, precum și obligațiile autorităților din ”statul acreditar”, adică din statul unde funcționează misiunile diplomatice, față de aceste misiuni.  La art. 31 al ”Convenției de la Viena”, cap. 1, se spune: ”Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție penală a statului acreditar.” Iar la cap. 4 se precizează: ”Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicția statului acreditant.” Cu alte cuvinte, diplomatul străin nu poate fi arestat și inculpat (în virtutea imunității diplomatice) în statul unde își desfășoară activitatea, dar nu este scutit de responsabilitate juridică pentru faptele sale, ci va fi judecat, dacă este cazul, și inculpat doar de autoritățile judiciare din țara sa de origine.

            Orice derogare de la această prevedere internațională nu are bază legală, indiferent cât de mare este indignarea populară în țara unde diplomatul străin a comis o faptă penală. Obligația ambasadei sale este de a-l extrage cât mai repede din statul acreditar și de a-l trimite în țara sa, iar obligația autorităților statului acreditar este de a veghea ca această acțiune să se petreacă fără incidente (un eventual atac spontan asupra celui în cauză). Revenirea diplomatului în țara sa nu înseamnă automat achitarea acestuia sau moșmondirea cazului în justiția locală, ci desfășurarea unui proces corect, cu reprezentarea adecvată a părții vătămate, furnizarea de date cerute de tribunal, comisii rogatorii etc., toate având drept scop stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a celui vinovat de către propriile sale autorități.

            Pentru cine își mai aduce aminte, un caz asemănător a avut loc și în România. La 4 decembrie 2004, interpretul Teo Peter, basistul formației Compact, a murit într-un accident de mașină, taxiul în care călătorea fiind spulberat la intersecția bulevardului Dacia cu strada Polonă de o mașină aparținând Ambasadei SUA, condusă de un militar american, Christopher Van Goethem, din corpul de pază al acestei misiuni diplomatice, aflat sub influența băuturilor alcoolice. Van Goethem a refuzat prelevarea de probe biologice la INML, invocând că institutul ”nu folosește instrumentarul medical pus la dispoziție de ambasadă”. La mai puțin de 24 de ore, ambasada l-a evacuat pe Van Goethem din România sub escortă, fiind dus la o bază militară din afara țării. Față de indignarea tot mai mare a opiniei publice românești, care ar fi vrut ca procesul militarului american să se desfășoare în România și acesta să ispășească o pedeapsă binemeritată pentru moartea apreciatului artist Teo Peter, un reprezentant al Ministerului de Justiție de la București a explicat: „Legea penală română nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici. Acest text din Codul Penal are la bază dispoziţiile Convenţiei de la Viena din aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice, care conferă imunitate de jurisdicţie penală reprezentanţilor diplomatici.”

            Dacă militarul american ar fi acceptat prelevarea de probe biologice la INML, acceptarea sa ar fi echivalat cu renunțarea la imunitatea diplomatică, gest unilateral de voință, căci imunitatea nu mai poate fi invocată de statul acreditant odată ce s-a renunțat la ea și acuzatul trebuie să se supună justiției locale. (De altfel, doi ani mai târziu, Christopher Van Goethem a fost achitat de un tribunal militar american.)

            Complicații de natură politică

            Dar să revenim la povestea noastră.

            Întâmplarea face că femeia moartă în accidentul de mașină de la Ottawa era o celebră avocată, bine-cunoscută în mediile juridice și care apărase persoane și instituții canadiene în diferite procese de răsunet. Cu atât mai mare a fost ecoul morții ei cu cât era o vedetă a înaltei societăți din Ottawa. Ambasada marii puteri mondiale a făcut tot ce a fost omenește posibil pentru a-și prezenta regretele sale profunde față de cele petrecute și a se asocia doliului din capitala canadiană. Ambasadorul și soția sa au cerut permisiunea familiei de a participa la înmormântarea femeii moarte. Tot ei s-au dus la spital cu un buchet mare de flori spre a o vizita pe femeia scăpată cu viață și a-i prezenta și ei regrete. Ambasadorul a răspuns la toate cererile de interviuri pentru presă și televiziuni ce i-au fost adresate și a explicat în detaliu prevederile Convenției de la Viena, pentru ca publicul să înțeleagă de ce ambasada i-a evacuat imediat pe cei doi vinovați de accident și cum orice altă țară, mare sau mică, ar fi procedat la fel. A promis solemn că, în țara sa, cei doi vor avea parte de un proces corect, că justiția din cele două țări va colabora pentru stabilirea vinovățiilor și aplicarea unor sentințe drepte.

Lucrurile păreau să se mai liniștească oarecum când în scenă a intrat impetuos ministrul de externe al Canadei.

Avatarurile unui habarnist

Acesta era un ilustru necunoscut, un politician de rangul doi sau trei, a cărui numire în fruntea MAECI (Ministerul Afacerilor Externe și Comerțului Internațional) canadian a surprins pe toată lumea, cu atât mai mult cu cât existau o mulțime de diplomați, sau chiar de politicieni, cu mare experiență în treburile externe care puteau ocupa această funcție. Dar meritul principal al nefericitului ministru era că fusese ales în Parlament din partea unei circumscripții electorale din Ottawa ce includea în componența ei și strada pe care locuia și pe care murise lovită de mașină ilustra avocată. Prin urmare, deputatul avea un caz concret în circumscripție și ar fi fost ultimul fraier să nu-l maximizeze politic și să nu încerce să obțină un avantaj de pe urma lui.

Deci tocmai când ambasadorul marii puteri mondiale izbutise, cu tact, răbdare și multe explicații, să ajute publicul să cunoască și să accepte Convenția de la Viena și noțiunea de imunitate diplomatică, a venit ministrul de externe canadian și a înflăcărat opinia publică din nou cerând ca diplomații asasini să fie livrați imediat Canadei spre a fi judecați acolo, ca un memento pentru toți diplomații străini care veneau în Canada și-i ucideau pe canadieni la ei acasă, după ce consumau alcool peste măsură. A promis toleranță zero pentru diplomații alcoolici și a anunțat că poliția va face teste aleatorii la mașinile diplomatice pentru a constata dacă diplomații băuseră sau nu. În cazul când un conducător de mașină cu numere diplomatice refuza să accepte testul de alcoolemie, permisul său de conducere canadian era anulat pe loc și respectivul nu mai putea folosi mașina. (Trebuie spus că orice reprezentant al unei ambasade, pe baza carnetului de conducere din țara sa, obține automat un carnet de conducere diplomatic în statul acreditar, cu care poate circula în țara respectivă. La distanțele uriașe din Canada, a nu avea carnet de conducere este ca și cum ai fi legat de mâini și de picioare. Nu poți face nici doi pași în afara ambasadei sau a locuinței.)

Iar poliția rutieră și-a intrat în rol. Mașinile diplomatice erau oprite la întâmplare, indiferent de oră, iar conducătorii lor supuși la alcooltest. E drept că mașinile marilor puteri mondiale nu au fost oprite; intransigența se manifesta mai ales asupra ambasadelor unor țări mai mici. Publicul a participat și el cu plăcere la acest exercițiu de umilire a ambasadelor și mașinile diplomatice au fost oprite în circulație de tineri indignați, care le țineau în loc plimbându-se încet minute în șir dus-întors pe zebră în dreptul stopurilor, lovind cu pumnii sau cu picioarele în mașinile oprite sau adresând injurii celor din interior. Ambasadoarea unui stat african, o femeie modestă și amabilă, povestea că a fost oprită de un grup de tineri în drumul ei spre minister, a fost înjurată, mașina i-a fost scuipată și i-au făcut gesturi obscene. Războiul localnicilor cu corpul diplomatic escalada într-un mod scăpat de sub control și nimeni nu întrevedea cum se putea încheia vreodată acest antagonism declanșat de ministrul afacerilor externe și preluat de populație. Apoi în mediul diplomatic au început să circule informații despre anularea unor permise de conducere la o ambasadă sau la alta pentru că șoferii refuzaseră să accepte alcooltestul. Pur și simplu nu-ți venea să crezi că o relație altfel prietenoasă între publicul local și diplomați ajunsese să se degradeze peste noapte până la dimensiunea unui război în toată regula, declanșat și întreținut de ministrul iresponsabil și care devenise instantaneu eroul circumscripției sale electorale.

Și corpul diplomatic a reacționat în felul său. La prima conferință de presă a ministrului nu a venit nici un ambasador. La următoarea, ținută de purtătorul de cuvânt al ministerului, au participat numai diplomați de rang mai mic. Când mergeai la minister să discuți cu direcția ta geografică, diplomații canadieni arătau jenați, iar la sfârșit te conduceau până la ieșire pentru a-ți putea spune pe coridor (întocmai ca la noi pe vremuri), că e regretabilă situația în care s-a ajuns și că ei personal dezaprobau această ostilitate față de corpul diplomatic, dar că ministrul nu se consulta cu nimeni și că avea impresia că poate el rescrie regulile internaționale.

În aceste condiții, i-am spus odată directorului de protocol că sunt nevoit să-mi informez ministerul de la București asupra situației în care se ajunsese și că voi recomanda aplicarea unor măsuri de reciprocitate mașinilor Ambasadei Canadei în România. S-a încruntat neputincios.

-Asta o să ducă la agravarea situației. Dar e dreptul vostru să aplicați reciprocitatea dacă se iese din termenii Convenției de la Viena.

Spre surprinderea generală, prim-ministrul Jean Chrétien, altfel o personalitate politică excepțională a Canadei, a acceptat acest război absurd al ministrului său de externe cu ambasadele de la Ottawa și nu a luat nici o măsură pentru a opri abuzurile.

Poziția României

Cum era și de așteptat, România n-a avut nici o poziție. Degeaba am descris cât am putut de obiectiv și factual situația cu care ne confruntam la Ottawa și am cerut instrucțiuni referitor la cum trebuia să procedăm dacă o mașină a noastră era oprită în trafic și i se cerea conducătorului auto să se supună la alcooltest. Un imbecil din minister mi-a răspuns că trebuia să respectăm cu strictețe legislația în vigoare și să nu conducem mașinile ambasadei dacă am consumat alcool. I-am atras atenția că eu nu ceream aprobarea MAE român să bem și să conducem mașinile în Canada, ci puneam problema din punctul de vedere al Convenției de la Viena: dacă o mașină a ambasadei era oprită și i se cerea șoferului să accepte alcooltestul, acesta accepta sau nu, având în vedere că supunerea la alcooltest însemna renunțarea la imunitatea diplomatică, iar nesupunerea putea însemna anularea permisului de conducere? Nici nu se punea problema consumului de alcool.

Al doilea mesaj din București mi-a venit de la cabinetul ministrului. În numele ministrului (eternul Mircea Geoană, cine altul?), șeful de cabinet ne atrăgea atenția ”în modul cel mai sever cu putință” că era strict interzis să ne suim sub influența alcoolului la volan, iar cel care proceda astfel trebuia să se aștepte la rechemarea urgentă de la post. În privința supunerii sau nu la alcooltest, ni se recomanda să ne ”aliniem” la poziția ambasadelor din Uniunea Europeană și să ne ”conformăm” măsurilor luate de acestea, ținând cont de faptul că România era stat-candidat la primirea în UE. (Anul era 2002, primirea în UE avea să aibă loc în 2007, dar, în acest efort național de integrare, cu cinci ani înainte de a fi primiți, noi deja încetasem să existăm și încercam să ne conformăm în cele mai mici detalii, sperând ca obediența să ne fie răsplătită.)

Am revenit a doua oară cu solicitarea de instrucțiuni, arătând că între ambasadele din UE nu exista un consens și că fiecare primise instrucțiuni din capitala sa: unele să accepte alcooltestul, altele nu. Întrebam, dacă era oprit un șofer al ambasadei, iar instrucțiunile noastre erau să nu se supună la alcooltest și i se suprima permisul de conducere, ministerul era gata să-l recheme acasă, pentru că un șofer fără permis n-avea ce face în ambasadă. În context, propuneam ca ministerul să informeze Ambasada Canadei la București că suntem nevoiți să aplicăm reciprocitatea.

M-a sunat agitat directorul de la Direcția NATO.

-Domnule ambasador, nici nu se pune problema reciprocității. În 2004, România va adera la NATO și avem nevoie de votul Canadei. Nu putem risca să nu-l primim dacă îi anunțăm că aplicăm reciprocitatea într-o problemă de administrație măruntă. Noi trebuie să facem tot ce ține de noi având în vedere marile noastre obiective.

Simțindu-mă lăsat să mă descurc după capul meu, fără nici o instrucțiune clară, în schimb cu multe interdicții, l-am sunat într-o zi pe secretarul general al ministerului, un diplomat în vârstă și de care mă lega o veche prietenie. I-am explicat problema mea și opacitatea ministerului. Mi-a spus:

-Nu te aștepta la altceva. Nimeni nu-și va lua nici o răspundere aici. Deja vuiește ministerul că tu vrei să torpilezi integrarea noastră în NATO. Eu zic să nu mai întrebi acasă și să iei decizia care ți se pare ție cea mai bună în condițiile date. Dacă mai avem un dram de demnitate, eu aș zice să nu acceptați alcooltestul. Dar să procedați diferențiat: dacă e oprit un diplomat, să refuze testul. Nu e foarte grav dacă rămâne fără permis de conducere. O să-l conducă la acțiuni șoferul. Asta e valabil și pentru tine. Dar, dacă-i ridică șoferului permisul, atunci chiar trebuie adus acasă pentru că n-are ce face în ambasadă. Deci interesul vostru în acest caz e să-i protejați cât puteți mai bine pe șoferi și atunci trimiteți diplomații cât mai mult cu mașina oriunde e nevoie. Dacă-i oprește pe diplomați și vor să le dea testul de alcoolemie, să nu accepte, cu toate consecințele negative. În schimb, dacă-i oprește pe șoferi, să accepte testul de alcoolemie. Pentru toți important e să nu-și piardă permisul de conducere. Iar pe canadieni poate ar fi bine să-i avertizezi discret că luăm în considerare să aplicăm reciprocitatea.

–C’est déjà fait, i-am spus și am râs amândoi.

I-am mulțumit pentru idee, chiar dacă rămăsese la stadiul strict verbal. Trebuia să-nțeleg că, la o adică, nu va recunoaște paternitatea ei. Apoi, cu timpul, m-am convins treptat că avertismentul meu cu reciprocitatea, fluturat la MAE canadian, funcționase, pentru că, deși alte ambasade raportau că li se opreau mașinile pe stradă, mașinile noastre nu au fost oprite. Am revenit acasă în vara acelui an, 2002, iar, la scurtă vreme, am aflat din Canada că și ministrul de externe habarnist fusese înlocuit, iar războiul său absurd cu corpul diplomatic se terminase, din fericire.

După anunțarea primirii noastre în NATO peste doi ani, în 2004, Canada a fost cel dintâi stat care a votat în Parlamentul său acordul privind membership-ul României. Am avut onoarea și plăcerea să anunț la București votul din Parlamentul de la Ottawa la numai câteva zile după luarea deciziei la nivelul NATO. De altfel nu aveam nici o emoție; în 2001, România și Canada semnaseră acordul comercial pentru construirea Unității 2 de la Cernavodă cu tehnologie nucleară Kandu, de producție canadiană. România făcea un mare pas pe calea independenței sale energetice, iar Canada își realiza un mare obiectiv național – vânzarea de tehnologie nucleară Kandu unui mai vechi client al său.

M-am întâlnit într-o zi pe coridor la minister cu directorul Direcției NATO. Mi-a spus:

-Am văzut că Parlamentul canadian a votat primul în favoarea primirii noastre în NATO după plecarea dumneavoastră de acolo. Vedeți că nu ar fi fost bine să-i amenințați cu aplicarea de reciprocitate într-o chestiune minoră, cum era aia cu mașinile?

Adică Parlamentul canadian nu votase aderarea noastră la NATO decât după plecarea mea. Mi-a făcut o mare plăcere să-i spun:

-Parlamentul canadian a votat în favoarea României în timp ce eu încă eram acolo. Cât despre aplicarea reciprocității, ea n-a avut nimic de-a face cu acordul Parlamentului, mai ales că eu anunțasem de fapt MAECI canadian că o vom aplica dacă va fi sancționată vreo mașină a ambasadei noastre. E bine să nu vă băgați în ce nu vă pricepeți. Concentrați-vă mai bine pe integrarea în NATO, lăsați relațiile bilaterale.

Post-ul Despre imunitatea diplomatică apare prima dată în Literatura de azi.

„Ai făcut un mare serviciu adevărului”, îi scria într-o telegramă Geo Bogza lui Dorin Tudoran, la adresa sa din Bulevardul Păcii, numărul 23. Era vremea în care Bulevardul Păcii se prelungea simbolic în mii și mii de străduțe ale lașității, delațiunii, tăcerii și cultului partidului unic și al conducătorului providențial. Ca o ironie a destinului, ultimul său volum înaintea emigrării în Statele Unite, în 1985, s-a numit „Adaptarea la realitate”. Exact ceea ce Dorin Tudoran n-a vrut — sau poate n-a putut — să facă niciodată. Curajul său din acei ani rămâne, până astăzi, unul dintre rarele și marile gesturi de demnitate românească din perioada comunistă. L-am citit cu pasiune pe Dorin Tudoran după Revoluție. Păstrez și acum dialogul său memorabil cu Nicolae Manolescu din revista „Meridian”, publicație pe care a fondat-o, asemenea „Agora”. I-am urmărit apoi rubricile, mai ales pe cele din „România literară”, dar și cărțile ultimilor ani — „Kakistocrația”, „România ca părere” sau „Luxul indiferenței”. Dacă n-a fost conformist în dictatură, era imposibil să devină comod în libertate. Dorin Tudoran n-a fugit niciodată de polemici. Din dezacorduri se nasc, uneori, clarificările necesare. Însoțit de-a lungul timpului de prietenii esențiale, dar și de singurătăți dureroase, el dă impresia că ar lua-o oricând de la capăt. Nu întâmplător a condus o revistă care se numea „Don Quichotte”. Și chiar dacă, așa cum mărturisește, există o singură moară de vânt cu care se luptă — Dorin Tudoran însuși —, această confruntare spune poate cel mai mult despre natura unei conștiințe incomode. M-am bucurat sincer când a acceptat să purtăm acest dialog. Întrebările au plecat de la București, iar răspunsurile au venit, pe e-mail, de la Washington. Împreună cu ele au sosit fotografii și scrisori dintr-o altă lume — lumea lui Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Manolescu, Mihai Botez sau Ion Negoițescu. Semne de solidaritate, dar și urme ale unor dezamăgiri, pagini ale unui drum dificil printre kakistocrație și certocrație. Am vorbit despre literatură și politică, despre exil și rădăcini, despre reviste, cărți, libertate, solidarități și tăceri. Dar, mai ales, despre oameni — cu înălțimile și abisurile lor. Sub genericul „Avangarda”, se va auzi vocea unei conștiințe: scriitorul și disidentul Dorin Tudoran, la „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”. Mărturia audio a poetului Dorin Tudoran poate fi ascultată accesând următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=rCDWM-oPQoU

Literatura lui Tudoran, „virtuozitatea inimii”. Exclusiv: ce scria Ion Negoițescu despre poezia lui Dorin Tudoran

Ionuț Vulpescu: „Aș vorbi de o virtuozitate a inimii, căci dincolo de frăgezimea încântătoare a meșteșugului, Dorin Tudoran excelează prin asocierea concretului cu moralul, metafora sa generală căpătând o tentă de umanitate care dă jocului estetic prea nobile justificări personale.” Cât de des v-ați gândit la aceste cuvinte? Rămân definitorii pentru poezia dumneavoastră? 

Dorin Tudoran:  Foarte des. Dacă rămân sau nu definitorii pentru poezia mea, nu eu sunt cel mai potrivit pentru a emite o părere. Este privilegiul hermeneuților – al criticilor și istoricilor literari – de a da asemenea verdicte.

Portret. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Dorin Tudoran: „Când renunți tu însuți la a mai da seama despre tine ca scriitor, șansele de a o face alții devin, cu trecerea anilor, din ce în ce mai mici”

Ionuț Vulpescu: „Dorin Tudoran este încă un poet dintre cei de care va trebui să dăm seama!” Așa își încheia Negoițescu articolul din „Argeșul” lui Tomozei, după grupajul din „Luceafărul”. Providența a făcut să ajungă la mine manuscrisul acestui articol. Inițial, autorul „Poeziei lui Eminescu” scrisese „să ținem seama”. A șters și a scris „să dăm seama”. Mai implicat cumva, mai solidar. Istoria a confirmat ștersătura lui Negoițescu?

Dorin Tudoran:  Aș fi fost fericit dacă istoria ar fi confirmat acel „un poet dintre cei de care va trebui să dăm seamă”. Teamă îmi este că ajungând un scriitor interzis în 1983, obligat, doi ani mai târziu, să părăsesc România și devenind, prin acea tragică dezrădăcinare, din scriitor profesionist, scriitor amator, am șubrezit entuziasmul multor critici și istorici literari de a se gândi dacă am rămas un poet despre care ar trebui să dea seamă. Cu alte cuvinte, când renunți tu însuți la a mai da seama despre tine ca scriitor, șansele de a o face alții devin, cu trecerea anilor, din ce în ce mai mici.

Ion Negoițescu despre Dorin Tudoran. Manuscris din arhiva poetului Gheorghe Tomozei, încredințat de scriitoarea Cleopatra Lorințiu

De la „manuscrise care prezentau probleme” la autorul consacrat

Ionuț Vulpescu: Privind înapoi, care sunt momentele din tinerețe care v-au orientat decisiv spre literatură?

Dorin Tudoran: Nu sunt sigur că le pot lista. Am scris din copilărie – firește, copilării, ce altceva puteau fi acele scrieri. Am scris ca elev, mai ales la îndemnul profesorului meu de limba română, Robert Codrea. Drept e, exista și un „pact cu diavolul”, căci domnul Codrea îmi cerea să scriu poezii cu Partidul,  cu 1 Mai. Mi-a comandat și o piesă pentru Ziua Republicii. Într-un anumit moment s-au introdus și orele de „practică în producție”. Ne trimiteau prin fabrici. Eu am nimerit la Metaloglobus. Pe cale de consecință, domnul Codrea mi-a cerut să scriu o poezie dedicată harnicului muncitor de la Metaloglobus. Am scris-o. A recitat-o colegul meu de clasă, viitorul regizor de televiziune, Sergiu Ionescu la serbarea de despărțire de harnicii muncitori metaloglobali. Cu același prilej, eu am interpretat la pian cântecul Macarale. Cred că, de ar fi fost prezent în sală, Luigi Ionescu ar fi fost foarte mândru de mine. Toate acestea mi-au purtat un mare noroc: am consumat în timp record stagiul de proletcultism pe care mi-l hărăzise conducerea de stat și de partid. La 17-18 ani eram liber ca pasărea cerului. Și am început să scriu doar pentru mine.

În studenție,  am fost în aceeași grupă cu Ioan Alexandru (transferat cu cântec de la Cluj), Constanța Buzea și Adrian Păunescu. Adrian și Constanța trăgeau de mine să scriu. Constanța chiar mi-a cumpărat un caiet ca al ei, gros, vreo 200 de pagini. Mă controla. Când vedea că nu am mai scris nimic de câteva zile, mă certa. Ba, m-a și pârât mamei mele.

Manuscrisele mele de debut editorial au tot fost respinse – „prezentau probleme” și „autorul nu se arăta deschis la sugestiile editorului”, cum spunea o notă. Îi datorez debutul, chiar și foarte întârziat, lui Adrian Păunescu. S-a luptat ani de zile să-l vadă realizat. La apariția Micului tratat de glorie, publica în rubrica sa din Magazin un text extraordinar intitulat Un debut strălucit. Textul lui Adrian începea textul cu un ghiont dat Cenzurii și Poliției de Partid: „Dorin Tudoran – debutant? Curios, dar așa e, Dorin Tudoran și-a tipărit prim carte de versuri cu cel puțin doi ani mai târziu decât seria lui literară normală dar și cu cel puțin doi ani mai bine decât ea. În tot răul e un bine, dar asta firește nu înseamnă că autorii răului au dorit binele.” Apoi: „Mi se pare din capul locului că debutul lui Dorin Tudoran cu volumul de poezii Mic tratat de glorie  se constituie, dacă nu în evenimentul, cel puțin într-unul din evenimentele anului literar.” Finalul textului era la fel de generos: „Dar, la fel de evident e că, de câteva zile, de când a apărut cartea Mic tratat deglorie nu se poate vorbi despre tânăra poezie românească, fără a cita și numele celui mai proaspăt și, cred eu, în același timp, numele unuia dintre cei mai străluciți cavaleri ai ei. Vorba lui Dorin Tudoran: ‘Cum înfloresc poeții…”. Versul integral era „Cum înfloresc poeții visați de Dumnezeu”, dar Adrian nu dorise să mai vadă Cenzura arătându-și încă o dată colții.

Micul Prinț din inima Marelui Poet

Ionuț Vulpescu: Ce rol au avut lecturile formative în adolescență? Ce autori v-au influențat decisiv atunci?

Dorin Tudoran: Copil sau adolescent fiind, nu bănuiam care lecturi sunt formative și care nu. Și-apoi, acele lecturi formative sau ba erau cele specifice timpului în care trăiam, nu unul tocmai favorabil. Aș spune că mai degrabă anumite cărți, poezii au reprezentat pentru mine șocuri. Când am citit Le Petit Prince a lui Antoine de Saint-Exupéry, dăruită de profesoara mea particulară de franceză,  doamna Critico (sora marelui actor Alexandru Critico, a cărui voce mă fascina când ascultam Teatru la micron) am avut un șoc – brusc înțelegeam ce proastă era cartea de care eram îndrăgostit până atunci, Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi. Și așa, din șoc în șoc, am înțeles ce este literatura bună, adevărată, și ce este literatura proastă. Până și astăzi, mă uit la un film prost, ca să nu uit ce este un film bun. Cu literatura și muzica nu fac experiența asta, fiindcă nu mai am răbdare.

Când poeții citează alți poeți… „m-am deplasat la fața locului; fața locului era umflată.”

Ionuț Vulpescu: Cum arăta mediul literar în care ați intrat la începuturile dumneavoastră?

Dorin Tudoran: Dacă ar fi să glumesc, ar trebui să o citez pe Nina Cassian din poezia Tumefiere, volumul La scara 1/1 (1956): „m-am deplasat la fața locului; fața locului era umflată.”  Îmi amintesc că Nina îmi spusese (off the record, of course!) pe când realizam un interviu cu ea că varianta inițială fusese « m-am deplasat la fața locului; fața locului era ușor tumefiată » , dar renunțase de teamă că va fi acuzată de ceva chiar mai grav decât e fusese acuzată până la urmă –  „antirealism dușmănos”.

Întrat în mediul literar găseam o situație bizară. Stafia proletcultismului nu mai avea picioare, dar liberalizarea de care beneficiaseră unii se încheiase după Tezele din iulie 1971. Șurubul se strânsese din nou. O bună școală pentru a mă ajuta să înțeleg, „pe ce scândură dormim” (vorba bunicii mele Alexandra) a constituit-o realizarea seriei de interviuri Biografia debuturilor, texte strânse în două volume (Biografia debuturilor și Nostalgii intacte) și, în 1998, reunite într-un volum masiv – Onoarea de a înțelege. Observam ce era comun în și ce era deosebit între felul de a mărturisi, de a se referi la o epocă mai îndepărtată sau mai apropiată, autori foarte cunoscuți, dar și autori aproape uitați; în ce fel îi modelase, diferit, epocile în care se produsese debuturile lor literare.

Cu Ioanid Romanescu, Dinu Flămând, Alexandru Papilian. Fotografie din arhiva poetului Gheorghe Tomozei, încredințată de scriitoarea Cleopatra Lorințiu

Prescurtările Cenzurii: volume subțiri ca lama de ras

Ionuț Vulpescu: În ce fel v-a modelat experiența debutului într-o epocă în care literatura și ideologia erau atât de strâns supravegheate?

Dorin Tudoran: Repet, după anii unei relative liberalizări a venit perioada în care șurubul a fost strâns din nou. Tezele din iulie definitivau strângerea șurubului, lăsând slabe speranțe de mai bine. A fost perioada în care am intrat eu în literatură. Volumul de debut, Mic tratat de glorie, a fost atât de „prescurtat” de Cenzură, încât, când a primit, în sfârșit, drept de publicare, Editura Cartea Românească publica titlul poeziei pe pagina din stânga și poezia pe pagina din dreapta, pentru ca volumul să nu fie chiar de grosimea unei „lame de ras”. Evident și asta avea să trezească nemulțumiri undeva, sus, hotărârea editurii fiind criticată pentru risipă de hârtie. Cel de al doilea volum (Cântec de trecut Akheronul) a fost bărbierit și mai atent, placheta având chiar grosimea „lamei de ras”. Toate acestea – și altele – m-au modelat așa cum aveam să arăt la începutul/mijlocul anilor ’80: aruncat direct în conflict deschis cu valorile „Epocii de Aur” ceaușiste.

Dorin Tudoran: „nu-l suporta pe Bogza…” Secretul unui act de libertate

Ionuț Vulpescu:  Dacă ar fi să identificați o „primă lecție morală” primită în lumea literară, care ar fi aceea?

Dorin Tudoran:  Aș alege-o pe cea oferită de Ștefan Augustin Doinaș. Povestea ei începe de la un referat. Iat-o reamintită în interviul pe care i l-am luat lui Doinaș pentru Biografia debuturilor:

„D.T: – În sfârșit, stimate Ștefan Augustin Doinaș, iată și cel de-al doilea motiv pentru care, pregătind acest interviu, n-am putut să evit o evidentă crispare – în urmă cu aproape opt ani, după ce manuscrisul unui prim volum de poezii pe care-l încredințasem unei edituri fusese citit cu entuziasm de câțiva redactori, mi s-a comunicat că, din păcate, editura nu-mi poate publica volumul. Și asta fiindcă referatul extern, semnat de un prestigios poet, era cu totul negativ. Pentru a nu avea nicio îndoială, unul dintre redactori m-a chemat la editură și mi-a pus în față referatul cu pricina. Sub referatul negativ, ce-și întindea argumentele pe trei sferturi de pagină dactilografiată, se afla semnătura poetului Ștefan Augustin Doinaș. Veți înțelege cam ce am simțit, dacă vă mărturisesc că pentru mine erați nu numai un poet pe care-l prețuiam foarte mult, ci și un critic pe a cărui intuiție mizam cu mare liniște. Grație și referatului cu pricina, n-am reușit să mă apropii de pragul debutului editorial decât după cinci ani. Și într-o toamnă nu mult îndepărtată, în sala unde se decernau premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 1973, mi-ați întins o mână neașteptat de afectuoasă, felicitându-mă și spunându-mi că, în calitate de membru al juriului, ați votat premierea mea cu plăcere. V-am mulțumit, dar descumpănirea mea nu era mică. Volumul premiat era, în foarte mare măsură, cel respins cu ani în urmă de altă editură.

– Ș.A.D: – Din păcate pentru mine, ceea ce mi-ați relatat are darul de a-mi produce o sinceră amărăciune. Nu e plăcut pentru nimeni să-și lege numele de astfel de întâmplări.”

Am căzut însă de acord ca în răspunsul său să nu introduc și mărturisirea esențială: nu-l suporta pe Geo Bogza, or, eu fiind „nepotul” Începutului epopeii (textul dedicat construcției Canalului Dunăre – Marea Neagră)… În cei cinci ani de la referatul cu pricina și premiul din 1973, Doinaș aflase că nu eram nepotul lui Bogza. I-am devenit prieten lui Doinaș, am dus, umăr la umăr, câteva bătălii, printre ele cea de la primul (și din cauza noastră) ultimul Colocviu Național de Poezie de la Iași din 1978. Iată o mărturie a lui Sorin Antohi:

„Aveam 21 de ani și, cu o legitimație de presă de la Opinia studențească, obținută de regretatul meu prieten Dan Merișca prin Liviu Antonesei, am putut asista la toate manifestările colocviului, nu doar la cele deschise publicului. Așa am auzit și văzut doi oameni care vorbeau în public împotriva regimului, folosind un discurs elevat, dar cu referințe oblice și figuri de stil absolut transparente: Ștefan Aug. Doinaș și Dorin Tudoran. Vocile și – de aici intram în suprarealism – ideile și frazele lor păreau transmise de la Radio Europa Liberă, printr-un receptor imposibil de bruiat, legat din greșeală la difuzoare. După prima senzație, de libertate neașteptată și exaltantă, pe care nu o mai trăisem niciodată în public și nu am regăsit-o până în decembrie 1989, am început să mă întreb: cum de se putea spune așa ceva în România, chiar într-un cerc mai restrâns, bine controlat, eventual cu voie de la stăpânire? Era o farsă? Era un act aproape nebunesc de curaj? Ce avea să urmeze.”

Ce a urmat pentru mine  – și imediat, și mai târziu – nu mai are nicio importanță azi. Importantă rămâne acea senzație de libertate neașteptată pe care cele două luări de cuvânt le-au trezit în viitori poeți, prozatori, eseiști, critici și istorici literari, cărturari de prestigiu.

În 1977, Doinaș publica o cronică extrem de generoasă, o fină analiză hermeneutică la volumul meu O zi în natură, care, împreună cu celălalt volum publicat în același an,  Uneori, plutirea, primea premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie. Iată câteva citate:

„Numai Nichita Stănescu (de la care Dorin Tudoran împrumută unele atitudini lirice), în câteva din poemele sale dedicate adolescenței, ca stare de grație, a atins o asemenea osmoză între lumină și materie, între situație și gest, între sentiment și imaginea lui.”/…/ „Dorin Tudoran este foarte aproape de acel Nichita Stănescu în care diferența între eu și noneu se șterge, în care osmoza subiect-obiect devine imagine ambiguă și sunet glacial, în care universul pare un simplu organ al sufletului liric.”/…/„Ultimele poeme ale cărții sînt excepționale – ‘Repaos’, ‘Ceremoniile umbrei’, ‘Pedeapsa transparentă’, ‘Săgeata de apă’, ‘Chiar dacă totul se explică’ – încoronând prin eminesciana ‘Și dacă…’, un periplu liric ale cărui coordonate sînt levitația sufletului și transparența universului.”/…/” ‘O zi în natură’ constituie nu numai cel mai bun volum al lui Dorin Tudoran, ci și o izbândă de sensibilitate și stil, care încheie spectaculos anul poetic 1977”

Ne-am reîntâlnit, foarte emoționați, după 1990. Am și acum volumul de versuri pe care mi l-a dăruit cu o dedicație călduroasă.

Lecția morală primită (și, consider eu, însușită) de la Doinaș a fost că orice eroare provocată de iritări, idiosincrazii etc. poate fi reparată acolo unde buna-credință, onestitatea își reintră în drepturi.

La sărbătorirea a 80 de ani ai lui Alexandru Philippide. Împreună cu Traian Iancu, Mircea Malița, Virgil Teodorescu, Domokos Geza, Dumitru Ghișe, Geo Bogza, Ștefan Augustin Doinaș, Constanța Buzea. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Rivalități inter-generaționale sau o mare familie literară?

Ionuț Vulpescu: Cum ați perceput generația literară din care ați făcut parte?

Dorin Tudoran:  Cred  în judecata lui Albert Thibaudet – într-un secol sunt doar trei generații. În fiecare generație există niște promoții, serii diferite. Promoțiilor din generația căreia îi aparțin le-au fost date și greutăți comune, și neajunsuri diferite. Promoțiile se definesc (și) printr-o opoziție mai viguroasă sau mai subtilă față de promoția anterioară. Împrumutând un termen din alte sfere, pentru promoția ‘60 a fost vital să se delimiteze ferm de proletcultismul promoției anterioare. Pentru promoția mea, șaptezeciștii, mecanica a fost ca, pe de-o parte, să se adauge valoric promoției anterioare, iar pe de altă parte să se autodefinească într-o opoziție cordială, pașnică cu promoția ’60. Pentru o vreme, a circulat ideea că promoția ’70 a fost „cea mai curată din literatura română postbelică”, fiindcă ar fi ocolit compromisurile făcute de promoția anterioară. Nu împărtășesc în întregime o asemenea opinie flatantă despre promoția mea, ca să nu mai spun că nici promoțiilor următoare – optzeciștii, nouăzeciștii etc. – nu le lipsesc crizele de autoflatare. Cine a fost – literar și nu numai – „mai curat” a devenit o competiție retorică la care nu sunt interesat să particip. În sfârșit, sunt mândru de promoția literară căreia îi aparțin, începând cu tragicul meu coleg de grădiniță Daniel Turcea.

Cum se strică o prietenie? Dorin Tudoran: „Ne-a îndepărtat fascinația lor pentru un personaj politic pe care l-au susținut fără o minimă exercitare a simțului critic și imprudența mea de a le spune nu doar între patru ochi ci și public (atunci când am crezut că trebuia să o fac) ce cred despre derapajul lor necontrolat.”

Ionuț Vulpescu: Care au fost scriitorii români contemporani cu care ați avut cele mai fertile dialoguri intelectuale?

Dorin Tudoran: În anii trăiți în România dialogurile, trialogurile etc. cele mai interesante le-am avut, firește, cu prieteni din acei ani – Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Dana Dumitriu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Prelipceanu, Mircea Zaciu, Aurel Dragoș Munteanu, Octavian Paler, Florin Manolescu, Al Căpraru, Dan Cristea, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Dan Laurențiu, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Adrian Popescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu, Eugen Simion, Mircea Martin, Marius Robescu, Nina Cassian, Mircea Dinescu, Dan Deșliu, Radu Tudoran, D. R. Popescu, Alexandru Paleologu, Lucian Raicu, Adrian Păunescu, Constanța Buzea, Geo Dumitrescu, Florin Mugur, Daniela Crăsnaru, Radu Cosașu, Titus Popovici, Ion Caraion, Angela Marinescu și atâția alții. Deși nu erau scriitori, trebuie să menționez și numele unor  Iosif Sava, Ruxandra Garofeanu, Ioana Vlasiu, Cornel Țăranu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Toma Caragiu, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Dan Tufaru, Mircea Florian, Valentin Silvestru, sau Cornel Radu Constantinescu. Dintre cei mai tineri ca mine am dialogat cu Traian Coșovei, Liviu Ioan Stoiciu (am încă două dintre scrisorile sale trimise din surghiunul de la Focșani), Ion Bogdan Lefter, Radu Călin Cristea, Mariana Marin sau Florin Iaru. Sunt multe numele care-mi vin în minte acum, dar experiențele trăite cândva alături de acei oameni au rămas parte din mine. Precizez că prin scriitori români contemporani nu înțeleg, restrictiv, doar pe cei încă în viață, ci pe toți cei care, deși plecați, au rămas contemporani în sufletul meu.

Stabilit în America, dialogurile cele mai fertile, cum le numiți dumneavoastră, le-am purtat cu oameni de la care am învățat multe – Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Juliana Geran Pilon, Ioan Petru Culianu, Andrei Codrescu, Marcel Pop Corniș sau, pentru scurt timp, Christian Moraru; Costică Brădățean, cu mai tânărul decât mine Vladimir Tismăneanu sau Mircea Mihăieș, mai ales după bursa care l-a adus la Washington. M-am bucurat de prietenia unor oameni ca Eugène Ionesco, Jean-François Revel, Vladimir Bukovski, Virgil Ierunca, Vintilă Horia, Paul Miron, René Tavernier, Georges Banu, Susan Sontag, Vasili Aksionov, György Konrád, Marjorie Perloff, Mihnea Berindei, Géza Szöcs și nu puțini alții. În aceeași măsură, mă leagă aici, în America, prietenii strânse și de nescriitori – arhitecți, ingineri, scenografi, lingviști, economiști, contabili sau fost colegi din organizațiile neguvernamentale în care am lucrat, oameni de mare ispravă.

 Paul Miron catre Dorin Tudoran, scrisoare din arhiva personală a scriitorului Dorin Tudoran.

Astăzi, de la distanță transatlantică, dialoghez (dacă putem numi dialog schimburile rapide de mesaje electronice, din ce în ce mai scurte) cu Ioana Zlotescu, Gianina Cărbunariu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi, Nicolae Prelipceanu, Vasile Gogea, Andrei Pleșu, Robert Șerban, Bedros Horasangian, Mircea Martin, Mariana Sipoș, Ștefan Borbély, Al Cistelecan, Emilian Galaicu Păun, Ion Manolescu sau Vasile Gribincea. Și nu doar cu ei.

Din păcate, am pierdut câțiva parteneri de dialog, prieteni apropiați. Ne-a îndepărtat fascinația lor pentru un personaj politic pe care l-au susținut fără o minimă exercitare a simțului critic și imprudența mea de a le spune nu doar între patru ochi ci și public (atunci când am crezut că trebuia să o fac) ce cred despre derapajul lor necontrolat.

Cu Laurențiu Ulici, Mircea Dinescu și Ileana Mălăncioiu, Iași, 1978. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Ionuț Vulpescu: Există polemici culturale care v-au format ca autor?

Dorin Tudoran: De la Nicolae Manolescu la Andrei Pleșu, trecând prin Mircea Mihăieș, s-a scris despre mine că sunt și un polemist. Deși îmi place să polemizez, cred că polemicile mai mult deformează un autor decât îl formează, fiindcă rareori polemicile rămân cordiale (cum își dorea/închipuia Octavian Paler) și pur culturale.

Cu Ileana Mălăncioiu, Ion Bănuță, Radu Popescu (tatăl lui Petru Popescu), Geo Bogza și Eugen Jebeleanu, Iași, 1978. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.

Ionuț Vulpescu: „Adaptarea la realitate”, din 1982, e titlul paradoxal și poate ironic de dinainte de exil. Care e realitatea la care nu v-ați putut adapta niciodată? 

Dorin Tudoran: Adaptarea la realitate a fost un titlu ironic, după autoironia din titlul volumului de debut – Mic tratat de glorie. Realitatea l-a care nu m-am putut adapta a fost cea care a determinat dezrădăcinarea mea survenită în 1985.

Ionuț Vulpescu: „Când mor, deseori prieteniile sunt ucise de ceea ce Revel numea „oportunismul exterminator”. Ați pierdut mulți prieteni din pricina asta? Cum se naște o prietenie? Odată ucisă, se poate întoarce de la groapă? 

Dorin Tudoran: Da, am pierdut. Nu știu dacă neapărat mulți, dar am pierdut. Nu m-am întrebat niciodată cum se naște o prietenie. Am simțit doar că se naște și i-am fost fidel. E vorba de fidelitățile fără conformism, adică „fidelitățile vii”, pentru a-l cita pe Georges Bernanos. Dacă o prietenie s-a ofilit temporar, din motive neesențiale, da, ea poate să de-a în floare încă o dată. Dacă a fost ucisă de viruși neiertători, cred că e imposibil să se mai întoarcă de la groapă. Am avut câteva experiențe de reanimare a unor prietenii, dar, finalmente, eforturile s-au dovedit inutile.

Ionuț Vulpescu: Spuneați în 2015 că indiferența este un lux atât de exorbitant, încât nu vi l-ați putut permite niciodată. Indiferența e lașitate sau resemnare?

Dorin Tudoran: Pentru unii este lașitate, pentru alții – resemnare. Pentru nu puțini – un soi de cocktail în care lașitatea și resemnarea sunt prezente în proporții diferite de la persoană la persoană. 

Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Clubul bunului-simț, „sigla” de la Ion Barbu

Ionuț Vulpescu: Voiați cândva să înființați un Club al bunului-simț. Nu vă e teamă că nu are cine să plătească cotizația? 

Dorin Tudoran: „Platforma” acelui partid o construisem pe rândurile cu care Descartes își începea Discursul asupra metodei:

„Bunul-simţ este lucrul cel mai bine distribuit din lume, căci fiecare om crede că este cel mai bine înzestrat în această privinţă, atât de înzestrat încât şi aceia care sunt cel mai greu de mulţumit în alte privinţe n-au obiceiul de a dori mai mult decât au. În această chestiune, nu este posibil ca toţi să se înşele; mai degrabă aceasta arată că puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals, ceea ce propriu-zis numim bunul-simţ sau raţiune, există în mod firesc la toţi oamenii; aşa că diversitatea părerilor noastre nu vine de la aceea că unii suntem mai cu judecată decât alţii, ci numai de la aceea că noi călăuzim gândurile noastre pe căi diferite şi nu avem în vedere toţi aceleaşi lucruri. Căci nu este de ajuns să ai un creier bun; principalul este să te serveşti bine de el.

Spiritele cele mai mari sunt capabile de cele mai mari vicii ca şi de cele mai mari virtuţi. Aceia care merg foarte încet, dacă ţin drumul drept, pot înainta mult mai departe decât cei ce merg repede, dar se abat de la acest drum. În ce mă priveşte, n-am presupus niciodată că mintea mea este cu ceva mai desăvârşită decât minţile oamenilor obişnuiţi. Ba chiar mi-am dorit, adesea, să am gândirea tot aşa de ageră, imaginaţia la fel de limpede şi de clară iar memoria, tot aşa de bogată şi de activă ca oricare altul.”

Da, dezinteresul pentru plata cotizației a făcut imposibilă înființarea partidului.

Am avut și alte „impulsuri organizatorice” de acest fel. De pildă, minunându-mă câți deștepți, câte genii au pus la pământ politica românească postdecembristă, am anunțat că doresc să înființez Partidul Proștilor, cu gândul că poate reușim noi, proștii, unde au eșuat deștepții și geniile. Proiectul a murit din fașă, deși îl rugasem pe prietenul Ion Barbu să deseneze deja ecusonul partidului…

Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Dorin Tudoran: „De aș fi câștigat la loterie un dram de ipocrizie, viața mea și, implicit, viața familiei mele ar fi fost mult mai ușoare”

Ionuț Vulpescu: „Publicistica lui Dorin Tudoran conține un grad mai mare de adevăr decât poate suporta ipocrizia de ieri sau de azi”, scria Nicolae Manolescu când a apărut Kakistocrația. Ipocrizia e despre minte sau despre caracter? E lipsă de inteligență sau efectul instinctului de conservare? De ce avem o relație atât de proastă cu adevărul? Preferăm tăcerea și amnezia, ignorând și ceea ce am văzut cu ochii noștri și am auzit cu urechile noastre. 

Dorin Tudoran: Nu știu de unde ne vine ipocrizia, nu știu ce stimuli o trezesc în mintea sau/în caracterul nostru. Ce știu este că, de aș fi câștigat la loterie un dram de ipocrizie, viața mea și, implicit, viața familiei mele ar fi fost mult mai ușoare. În lipsa ei, viața mea și a alor mei a fost doar autentică.

Exclusiv: Manolescu l-a dus la aeroport pe Dorin Tudoran când a plecat din țară. Dorin Tudoran: „Nu, nu ne-am certat, așa cum nu ne-am certat nici în alte situații în care decesul prieteniei noastre a fost anunțat de surse bine informate.”

Ionuț Vulpescu: Nicolae Manolescu v-a condus la aeroport, atunci când ați plecat din țară. Îmi amintesc interviul pe care i l-ați luat într-unul din primele numere ale „Meridianului”. Apoi rubrica din „România Literară”. Sunt multe semne ale solidarității voastre în timp. Din ce a fost făcută prietenia dintre Tudoran și Manolescu?

Dorin Tudoran: Din Manolescu și Tudoran. Legendele de bine și legendele de rău se întrec în a-și face concurență. Când în urmă cu trei ani am renunțat la rubrica din România literară, am aflat că m-am certat cu Manolescu. Nu, nu ne-am certat, așa cum nu ne-am certat nici în alte situații în care decesul prieteniei noastre a fost anunțat de „surse bine informate”. Prietenia noastră nu a fost dependentă de o rubrică, de o funcție, dar cei a căror existență este arondată unor asemenea dependențe le este greu să înțeleagă un alt fel de a trece prin viață și atunci fabulează. O prietenie nu-ți atrage și prietenia tuturor prietenilor prietenului tău, dar îți atrage mai toate dușmăniile de care se bucură el. Și-apoi, Manolescu și eu ne-am permis și luxul de a nu avea numai prieteni comuni. El nu a înțeles unele din prieteniile mele, eu nu am înțeles unele din prieteniile sale. Acest respect a întărit prietenia noastră. Dispariția lui Manolescu a lăsat în sufletul meu un gol imens, greu de înțeles de membrii camarilei care l-au încurajat în luarea unor decizii contestabile în mandatele sale de președinte al Uniunii Scriitorilor, cameleoni, care astăzi fac pe reformatorii, fără să accepte public responsabilitatea pentru cele care trebuiau reformate de mult. Când moare un prieten de asemenea calibru, ca Manolescu, cu el moare și o parte din tine. Rămâne doar ecoul unei experiențe extraordinare.

Cu Nicolae Manolescu și Mihai Botez. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Ionuț Vulpescu: Cine a scris elegia la Partidul Comunist Român, care n-a apărut atunci în „Amfiteatrul” condus de Ion Băieșu?

Dorin Tudoran: Hai să spunem că nu-mi amintesc; oricum unul din personajele care au foit prin/pe lângă vârful unor piramide – U.A.S.C.R., C.C. al U.T.C. etc.

Fără bătaie între Dorin Tudoran și Nicolae Dragoș

Ionuț Vulpescu:  E adevărat că v-ați bătut cu Nicolae Dragoș în redacția „Luceafărului?”

Dorin Tudoran: Da, la fel de adevărat ca informația potrivit căreia dumneavoastră sunteți fiul lui Romulus Vulpescu.

În urmă cu șase ani, primeam prin poștă de la Nicolae Dragoș două volume de versuri. Iată dedicație aflată pe volumul De vorbă cu Esop, așa, ca între doi oameni care s-au „bătut” în redacția „Luceafărului”:

„Poetului Dorin Tudoran, un semn de dincolo de vremuri, în numele amintirilor din anii noștri tineri, pe când mai credeam că dezinvoltele lor culori ar fi putut măcar estompa incertitudinile cenușiului, iar dorințele și aspirațiile (uneori, diferite) de a face altora binele, ne rezervau nouă răul, cu gândul bun și urări prietenești de liniște sufletească, însoțite de înțelepciunea esopică, adusă (sper) la zi, în această carte, venind mai de demult, spre un viitor al lumii dificil de imaginat, azi. Nicolae Dragoș, 6 septembrie 2020, Glagova – Gorj.”

Când a preluat conducerea revistei „Luceafărul”, Nicolae Dragoș a adus în redacție câțiva oameni: Nicolae Baltag, Marius Robescu, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu și Dorin Tudoran. Cumva o proastă investiție literar-redacțională? După plecarea Gabrielei Melinescu în Suedia, prin căsătorie, în redacție a fost adus și Aurel Dragoș Munteanu. Din păcate, lucrurile au deraiat sub presiunile din ce în ce mai mari venite de sus și grație neașteptatei glisări a Redactorului-șef adjunct Mihai Ungheanu (pentru mulți ani un prieten foarte apropiat mie) spre poziții aberante, alunecare care a sfârșit, după decembrie 1990, în mocirla numită România Mare. După plecarea lui Nicolae Dragoș, un om echilibrat, care a încercat o vreme să împace, cum se spune, și capra, și varza, prin aducerea unui nou Redactor-șef, Nicolae Dan Fruntelată, soarta revistei a fost pecetluită.

Imaginara bătaie cu Nicolae Dragoș prelucrează o altercație în care am fost implicat încercând să despart doi oameni. Un altul a intervenit și el cu o mini-rangă de metal, pe care o purta permanent cu el într-o husă de umbrelă de mână. Îl ura de moarte pe Mircea Dinescu, unul dintre cei doi care începuseră să se îmbrâncească și a încercat să-l lovească și el. Securitatea și Poliția de Partid (tovarășul Eugen Florescu) au încercat să speculeze nedoritul incident pentru eliminarea lui Mircea Dinescu și a mea din Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor unde deveniserăm din cale afară de incomozi. N-au reușit, în pofida unui proces trucat și a tristului sperjur comis de un mare poet, vai!, irascibil purtător de mini-rangă. În postdecembrism, incidentul cu pricina a fost prelucrat de tot felul de morari care oferă tărâțele lor „amuzante” unor audiențe aflate mereu în căutare de asemenea marfă. De la bancurile cu Ceaușescu și imitarea lui, înainte de decembrie 1989, după acel decembrie astfel de morari caraghioși au trecut la măcinatul de istorii cu scriitori, artiști, pictori etc. Cum ar veni – morari au fost, morari sunt încă și-or fi cât neamul românesc.

O altă explicație a lansării informației despre o bătaie Dragoș-Tudoran la revista Luceafărul poate fi aceea că în 1974, când au fost acordate premiile C.C. al U.T.C., juriul condus, parcă de Șerban Cioculescu, a decis ca Ileana Mălăncioiu și eu să fim câștigătorii premiile la poezie. Un ordin de sus, venit pe canalul Eugen Florescu, a decis ca premiul meu să fie anulat și să fie atribuit lui Nicolae Dragoș. Dragoș n-a știut nimic despre acest matrapazlâc, aflarea adevărului l-a luat prin surprindere, nu a mai putut face nimic, căci în ziua decernării premiilor presa primise deja lista premianților. Ileana a cerut explicații, a refuzat, o vreme să primească premiu, a fost nevoie ca ministrul Ioan Traian Ștefănescu să aibă o discuție cu ea. Amănuntele nu le știu și, dacă există vreun interes pentru această întâmplare sordidă, o puteți întreba pe Ileana, deși, cel mai bine ar fi să nu vă pierdeți timpul cu asemenea episoade, care nici pentru ea, nici pentru mine nu mai prezintă vreo importanță.

Scrisoare de la Leon Negruzzi. Din arhiva personală a scriitorului Dorin Tudoran.

Cine pleacă, pierde

Ionuț Vulpescu: „Pe Ilie Constantin l-am cunoscut bine înainte de a rămâne în Occident. M-a onorat cu prietenia lui și m-a încurajat într-ale scrisului și, atenție, într-ale cititului. În fapt, ce ne-a apropiat nu a fost atât scrisul (el se afirmase de ani buni), cât cititul. Ilie este unul dintre scriitorii despre care știu cu certitudine că au citit întotdeauna mai mult decât au scris. Și asta e mare lucru. La el în casă, undeva pe Blvd. Mărășești, l-am cunoscut, într-o seară de neuitat, pe genialoidul elev de liceu Mircea Dinescu. Pe Ilie l-am întâlnit și la Paris, iar corespondența noastră apare foarte clar fotocopiată în dosarul meu de Securitate”.  Am avut și eu șansa unor întâlniri memorabile pe Blvd. Mărășești. Când a plecat din țară, Ilie Constantin era deja un scriitor afirmat. Critica îi elogia volumele, îl așeza lângă Nichita. Credeți că în cazul lui exilul l-a îndepărtat de gloria românească a literaturii, de cercurile de influență din literatură? Spuneți că citea mai mult decât scria. Avea o bibliotecă formidabilă, pe care soția lui, Mihaela Constantin, a donat-o Muzeului Cărții și Exilului Românesc de la Craiova. Se întâmplă mai degrabă invers, se scrie mai mult decât se citește? Și, pentru că l-ați întâlnit pe Dinescu la Ilie Constantin acasă, ce impresie v-a făcut atunci, în acea seară Dinescu și ce credeți azi despre autorul „Proprietarului de poduri?” 

Dorin Tudoran: Cine pleacă, pierde. Este regula „bursei literare” românești. De aceea, când nu am mai putut evita expatrierea, am declarat că destinul meu literar se oprește în acel an, 1985, iar titlul ultimului volum de poezie, firește refuzat de Cenzură, era „Viitorul facultativ”. Deci, nici Ilie Constantin nu avea cum să scape regulii respective, chiar dacă, în momentul când a luat decizia de a nu se mai întoarce în țară dintr-o călătorie în Franța, era un scriitor cu o cotă foarte bună la bursa valorilor literare.

L-am cunoscut încă de pe când eram student, prin prietenii și colegii mei de grupă Constanța Buzea și Adrian Păunescu. Cum în primii doi ani de facultate la Filologie (Facultatea de limbă și literatura română) am luat drept limbă secundară limba italiană, apropierea de Ilie Constantin, prețuit traducător de italiană (Quasimodo, Ungaretti, Montale, Saba) s-a produs în chip natural. Profesorul meu de italiană, domnul Virgil Ani (cu adevărat un domn) era foarte atent cu noi, studenții, un amestec de rigoare și înțelegere. Aveam un prieten italian, Guido, care locuia la Cattolica, oraș în Emilia-Romagna, cu plajă la Adriatica. Îmi trimitea cărți și Corriere dello Sport/ Corriere della Sera, albume cu echipa mea de fotbal favorită, Internazionale Milano, echipa clădită de Helenio Herrera cu jucători ca Picchi, Corso, Mazzola, Suarez, Facchetti, Jair, Domenghini…

L-am revăzut prima oară pe Ilie la Paris, la « locul său de muncă ». Nu era în mare formă, dar făcea efortul de a părea mai mult decât mulțumit.

Într-o zi, m-a sunat Ilie și m-a întrebat dacă sunt singur acasă. I-am spus că da – mama era plecată la țară, Ștefănești-Argeș. Avea o rugăminte. De câteva zile stătea la el un tânăr poet foarte talentat, dar cum Ilie și soția sa de atunci, Iolanda, aveau doi sau trei copii mici, locul era cam strâmt. Seara m-am dus la Ilie, am petrecut câteva ore acolo și la plecare l-am luat pe Mircea cu mine. Nu mai știu exact cât a stat la mine, câteva zile, o săptămână, mai mult. Apoi s-a reîntors la Slobozia. Impresia făcută atunci de Mircea rămâne valabilă și astăzi – un poet strălucit. Așa că prietenia noastră are ceva vechime. Deși suntem firi diferite, deși – uneori, deseori – trecem prin viață în chip diferit, prietenia noastră a continuat peste ani. După plecarea mea din România, ne-am văzut foarte rar, ultima oară întâlnindu-ne la Budapesta, unde am petrecut câteva zile împreună cu prietenul nostru comun Géza Szöcs. Invidia pentru prosperitatea dobândită de Mircea după 1990, reacțiile nu totdeauna aprobatoare la un gest, la o acțiune, la o prezență publică etc. îi fac pe unii să ia peste picior poetul. Printre răuvoitori se află și literați a căror statură artistică nu se ridică mai sus de glezna poetului Mircea Dinescu.

Cu Laurențiu Fulga și Mircea Dinescu, 1983, la cantina restaurant de la Casa Scriitorilor. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Ne-a învins post-comunismul, verdictul lui Dorin Tudoran

Ionuț Vulpescu: „Am învins comunismul, ne-a învins post-comunismul. Comunismul a fost o nenorocire prea mare pentru ca monopolul anticomunismului să nu fie o amenințare ce pune pe gânduri.” E anticomunismul cu chip bolșevic de care vorbea Michnik? 

Dorin Tudoran: În bună parte, da. M-am bucurat când la restrânsa sărbătorire a celor 80 de ani ai mei, organizat la Muzeul Național al Literaturii Române la inițiativa doamnei Mariana Sipoș, domnul președinte Emil Constantinescu a mărturisit că dintre toți disidenții Europei de Est eu aș fi cel mai apropiat de Michnik. Citatul pe care l-ați folosit este dintr-un text pe care l-am scris când am observat cât de violent-anticomuniști au devenit după decembrie 1989 oameni care lăudaseră înainte comunismul și-i găsiseră calități strălucite lui Nicolae Ceaușescu. S-a încercat o monopolizare a anticomunismului și, parțial, s-a și reușit, chiar de foști lăudători ai lui Ceaușescu și ai gândirii lui geniale.

„Dizidența post-comuniștilor” sau post-comunismul dizidenților?

Ionuț Vulpescu: De ce nu am avut mai mulți revoltați? De ce dizidența românească are atât de puține exemple și am stat atât de mult „sub vremi?”

Dorin Tudoran: Postdecembrismul a amestecat atât de mult etichete precum opozant, disident, rezistent prin cultură, luptător în munți etc., încât eu unul mărturisesc că am renunțat să mai trudesc la descifrarea cauzelor celor întâmplate. Pentru o vreme atenția mi-a fost păstrată în viață de eticheta extraordinară pusă de regretatul Michael Shafir pe fruntea unui personaj – “part-time dissident”/disident cu jumătate de normă. Am scris în câteva rânduri că pentru mine cei care încearcă să facă din dizidență o profesiune înseamnă că nu și-au iubit niciodată adevărata profesiunea. Ce am avut de spus pe tema solidaritate – la alții, solitaritate – la noi, am spus în eseul Frig sau Frică? Sau despre condiția intelectualului român de azi, trimis în 1984 din România la Paris unde, tradus de Marie-France Ionesco a apărut în revista L’Alternative, iar apoi în engleză, tradus de Vladimir Tismăneanu.

Dorin Tudoran: „Am tăcut în momentul Paul Goma.”

Ionuț Vulpescu: Când ați simțit pentru prima dată că tăcerea ar deveni complicitate?

Dorin Tudoran: Nu-mi amintesc, dar cel mai apăsător am simțit-o când am tăcut în momentul Paul Goma.

Ionuț Vulpescu:  Există momente în care etica intră în conflict cu strategia? Cum se rezolvă acest conflict?

Dorin Tudoran: Dacă asemenea momente nu ar exista, nu mi-ați fi pus această întrebare. Nu există o singură cale de a rezolva un asemenea conflict. Fiecare dintre cei interesați să rezolve un asemenea conflict procedează cum găsesc ei de cuviință.

Dreptul de a refuza și de a spune nu. Dorin Tudoran: „Încă mai primesc note de plată”.

Ionuț Vulpescu:  Cum priviți astăzi costurile personale ale opoziției publice?

Dorin Tudoran: Sunt foarte piperate. Deși am plătit cu vârf și îndesat costurile cu pricina, încă mai primesc „note de plată”.

Ionuț Vulpescu:  A existat vreodată sentimentul de singurătate morală?

Dorin Tudoran: Nu suntem răspunzători decât de propria morală. Suntem singurii care o putem administra. Dacă o părăsim, ne construim singurătatea. Singurătatea la care vă referiți nu mă mai preocupă de mult.

Ionuț Vulpescu:  De ce la noi solidaritățile se nasc greu și mor repede? 

Dorin Tudoran: Cele care mor repede nu sunt, nu au fost cu adevărat solidarități. Sunt/au fost, mai degrabă, entuziasme trecătoare sau simple mimări ale solidarității.

Rezistența (nu) numai prin cultură. Dorin Tudoran: „Au intrat în postcomunism odihniți, „gata de luptă” (cu cine oare?), mulți dintre ei au devenit profesori de morală ai neamului.”

Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Ionuț Vulpescu: „Eu, fiul lor” conturează portretul unui om aproape singur, convins însă de adevărul lui. Nu v-ați gândit să renunțați, să vă adaptați, să faceți doar „rezistență prin cultură”?

Dorin Tudoran: N-am crezut în „rezistența prin cultură”, fiindcă la noi ce se propunea, de fapt, era o rezistență NUMAI prin cultură. În alte țări comuniste din Europa ce înflorea era o rezistență NU NUMAI prin cultură. După plecarea din România și mai ales după 1990, i-am întâlnit pe Bukovski, Havel, Milovan Djilas, Aksionov, György Konrád, Janos Kiss, Jacek Kurón și alții. Unora dintre ei le-am devenit prieten. Gândiseră/gândeau la fel – rezistența numai prin cultură nu a fost suficientă. La noi se vorbea de bubuitoarea literatură de sertar, care ieșită de-acolo va schimba, vezi doamne!, chipul literaturii noastre. Ce am descoperit după decembrie 1989? Că literatura de sertar nu prea existase, iar ce existase era o mare fâsâială. Evident, nu mă refer aici la realizări singulare, extraordinare, ca romanul lui I.D. Sîrbu, Adio, Europă! ale cărui prime pagini/capitole le-am publicate eu, în revista Agora. Sigur, rezistența (numai) prin cultură a prezervat liniștea și viitorul glamouros al practicanților ei. Au intrat în postcomunism odihniți, „gata de luptă” (cu cine oare?), mulți dintre ei au devenit profesori de morală ai neamului. Dacă faceți socoteala câți dintre cei care „au tăcut înțelept” în anii dictaturii și câți dintre cei care au fluierat, chiar, slăbuț, dar au fluierat, în biserica dictaturii au ajuns intelectualii publici ai postcomunismului veți vedea cine a avut de câștigat. Deși aceasta este poziția pe care mi-o asum public față de rezistența NUMAI prin cultură, nu am reproșat niciodată cuiva că nu a făcut ce au făcut atât de puțini. Dacă am reacționat la ceva a fost frauda de a susține în postdecembrism că au făcut în predecembrism ce au făcut cei cu adevărat atât de puțini. Nu-ți reproșez că nu ai trăit ca mine, dar nu-mi spune că ai făcut-o. Simplu. Cu alte cuvinte, reacționez la impostură.

Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Dorin Tudoran: „Am considerat că libertatea este o valoare pentru care merită să-mi pun destinul în joc.”

Ionuț Vulpescu:  Nu e la noi libertatea o valoare pentru care merită să îți pui destinul în joc, dacă ai unul? 

Dorin Tudoran: Dacă libertatea este o asemenea valoare sau/și care este, cu adevărat, valoarea libertății este un răspuns pe care fiecare dintre noi îl găsește și apoi îl poate oferi abia după ce s-a supus unei autointrospecții foarte minuțioase. Eu, unul, am considerat că libertatea este o valoare pentru care merită să-mi pun destinul în joc. Am greșit însă când n-am ținut cont că pun în joc și viața familiei mele. Aș mai repeta acest pariu? Nu, niciodată.

Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Dorin Tudoran: „De la Adam și Eva, ne aflăm cu toții în exil.”

Ionuț Vulpescu: Ce a însemnat pentru dumneavoastră exilul, dincolo de dimensiunea biografică?

Dorin Tudoran: Întrebarea dumneavoastră presupune un răspuns de mărimea unei cărți. Îmi amintesc de o discuție despre exil purtată cu Vintilă Horia la Madrid. Îi mărturiseam autorului acelui fabulos roman Dumnezeu s-a născut în exil, că pentru mine, de la Adam și Eva, ne aflăm cu toții în exil. Mi-a dat dreptate.

Ionuț Vulpescu:  Exilul este mai degrabă o ruptură sau o continuitate?

Dorin Tudoran:  Răspunsul vine din răspunsul anterior – este și una, și alta. Este și dezrădăcinare (ruptură), și reînrădăcinare (un fel de continuitate).  Greu de ghicit înainte de producerea exilului ce va fi mai dificilă – ruptura sau reînrădăcinarea. Oricum, nu recomand, cum n-am recomandat niciodată, ciclul ruptura-reînrădăcinare. Este un cuplu covârșitor.

Ionuț Vulpescu:  Ce pierde și ce câștigă un scriitor când devine „autor din exil”?

Dorin Tudoran:  Nu există un model unic.

Ionuț Vulpescu:  Credeți că exilul schimbă limbajul poetic?

Dorin Tudoran:  Nu în chip automat. Schimbă limba în care scrii, dacă decizi să încerci să devii poet de altă limbă. Dacă vei continua să scrii doar în limba ta maternă, cazul meu, bănuiesc că limbajul nu se va schimba substanțial.

Ionuț Vulpescu: În ce fel poezia dumneavoastră dialoghează cu istoria?

Dorin Tudoran:  Pentru puriști ai esteticului – prea mult. Pentru Istorie – bănuiesc că prea puțin.

Dorin Tudoran: „Există o singură moară de vânt cu care se luptă Dorin Tudoran – Dorin Tudoran.”

Scrisoare de la Eugen Ionesco. Din arhiva personală a scriitorului Dorin Tudoran.

Ionuț Vulpescu:  Ați condus reviste importante ale exilului: „Meridian”, „Agora”, dar și „Don Quichotte”. Dumneavoastră l-ați ales pe Don Quichotte sau el v-a ales pe dumneavoastră? E personajul favorit? Mai aveți și altele? Care sunt morile de vânt ale lui Dorin Tudoran?

Dorin Tudoran: Când am ajunș în exil, Ion Caraion mi-a făcut două cadouri. Primul – publicarea volumului de versuri interzis în România De bunăvoie, autobiografia mea, la Editura Nord a lui Victor Frunză, în Danemarca. Al doilea, transferarea responsabilității de Redactor-șef al revistei sale Don Quichotte. Știu că în ochii multora am fost și rămân un Don Quichotte, deși nu cavalerul de la Mancha este personajul meu favorit. Există o singură moară de vânt cu care se luptă Dorin Tudoran – Dorin Tudoran. Restul morilor de vânt sunt rodul imaginației lui Cervantes.

Revista Meridian. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Ce se întâmplă când memoria se transformă în ideologie

Ionuț Vulpescu: În eseistica dumneavoastră apare frecvent reflecția asupra memoriei. De ce este memoria atât de importantă pentru sănătatea unei societăți?

Dorin Tudoran:  Există două răspunsuri clasice la această întrebare. Primul, al spaniolului George Santayana „Cei care nu-și reamintesc trecutul sunt condamnați să-l repete.” Al doilea îi aparține lui William Faulkner și simt nevoia să-l redau în engleză: „The past is never dead. It’s not even the past.” Sunt două puncte de vedere complementare. Cel al lui Faulkner, de care mă simt mai apropiat, îl găsiți reluat ca leitmotiv și în excepționalul roman documentar – „ficțiune non-fictivă” – Impostorul al spaniolului Javier Cercas.

Ionuț Vulpescu:  Cum se poate evita transformarea memoriei în instrument ideologic?

Dorin Tudoran: Este un exercițiu greu de practicat. Manipularea memoriei și transformarea ei într-un instrument ideologic este proprie mai ales celor utilizând memoria selectivă. Și aceștia sunt din ce în ce mai mulți și în poziții din ce în ce mai respectabile, mai impresionante.

România… mică? Dorin Tudoran: „ne-am mândrit mai mereu că ne tragem de brăcinar cu cultura franceză”

Ionuț Vulpescu:  Care sunt pericolele moralismului în discursul public?

Dorin Tudoran:  În „România profundă”, unde, până a fost descoperit anglo-americanismul, ne-am mândrit mai mereu că ne tragem de brăcinar cu cultura franceză, prea mulți dintre intelectualii publici postdecembriști se iau fie drept Montaigne (când recită eseuri), fie La Rochefoucauld (când se ocupă de iubire), fie La Bruyère (când satirizează viciile vremii), fie Vauvenargues (când vor să ofere o doză de optimism), fie Chamfort (când dă peste ei spiritul revoluționar). Pericolul din ce în ce mai mare este că se dovedesc nimic altceva decât variante „postmoderniste” ale lui Nae Cațavencu.

Ionuț Vulpescu: Ați avut vreodată sentimentul că literatura română a fost prea tolerantă cu compromisurile morale ale unor scriitori?

Dorin Tudoran: Nu literatura manifestă o asemenea toleranță, ci oamenii care confundă toleranța cu o casă de toleranță.

Ionuț Vulpescu: Credeți că literatura are o responsabilitate morală sau doar una estetică?

Dorin Tudoran:  Obligațiile respective nu sunt ale literaturii, ci ale  scriitorilor. Unii își asumă doar obligații față de estetic, alții, doar față de morală. Unii se simt obligați și față de estetic, și față de moral. Fiecare după talent și obiective de viață

Cum eviți să fi vidanjorul spațiului public?

Ionuț Vulpescu:  Există figuri literare importante ale epocii comuniste pe care istoria le judecă prea blând?

Dorin Tudoran: Bineînțeles că există, dar m-am hotărât să las și altora plăcerea de a se ocupa de asemenea personaje. Ocupându-te prea des de asemenea ipochimene riști să semeni unui vidanjor care, îndepîrtând mizeria, se trezește murdărit de ea din cap până-n picioare, pe principiul „Ce vrei, Domne? Sunteți toți o apă și-un pământ…”

„Revoluția se amână din cauza ploii!”

Ionuț Vulpescu:  Credeți că după 1989 cultura română a evitat o discuție reală despre responsabilitatea intelectualilor?

Dorin Tudoran: Încercări au existat, dar au fost subminate rapid de tehnica memoriei selective. Ce folos că ai citit Julien Benda – Trădarea cărturarilor/intelectualilor – și/sau Noam Chomsky – Responsabilitatea intelectualilor – , dacă, intelectual fiind, consideri că responsabilitatea o poartă ceilalți. Se vorbește at nauseam despre „Revoluția morală”, despre nevoia schimbării, dar se rămâne în același punct mort – să se schimbe alții, eu n-am motive să mă schimb. Cum ar veni, din nou, „Revoluția se amână din cauza ploii!”

„Oricum, Montaigne e drăguţ, are părţile lui”… despre judecăți de gust și critica lor

Ionuț Vulpescu:  Ați fost critic uneori față de anumite mitologii culturale. Credeți că literatura română are nevoie periodic de demitizare?

Dorin Tudoran:  Altă bătălie pierdută înainte de a începe. Fără mitologii de trei parale se pare că nu putem respira. Memorialistica postdecembristă excelează în acest domeniu al somnambulismului civic și moral, al imposturii celei mai grosolane. Când promovarea unor asemenea mitologii se produce la nivelul unor instituții de vârf, impostura atinge un alt nivel de iresponsabilitate. Un exemplu:  într-o expoziție organizată la Cotroceni în 2019 – Rezistenții. Amintire și recunoștință – despre cineva se puteau citi lucruri cutremurătoare, dar care nu s-au întâmplat niciodată: „X decidea să protesteze public față de nerespectarea drepturilor omului de către regimul comunist.”/…/ „X a continuat să dea interviuri unor publicații străine și postului de radio Europa liberă unde a vorbit despre situația extrem de grea din România.” Aiuritor. Dacă înțeleg bine, organizatorul expoziție a devenit apoi Președintele celui mai important institutul cultural românesc. În urmă cu doi ani, „închinam” acestui gen de impostură un text în Dilema Veche. Titlul textului era Pirgu vs. Montaigne iar finalul sunaastfel: „Suferințele mărturisite în asemenea pagini îmi amintesc o vorbă a lui Montaigne: ‘Ma vie a été pleine de terribles malheurs dont la plupart ne se sont jamais produits’. Care Montaigne? Cel despre care Gore Pirgu ne spunea: ’…oricum, Montaigne e drăguţ, are părţile lui”. Oricît de frumoasă ar fi scriitura ucroniilor noastre memorialistice, nu stirpei lui Montaigne ne adaugă, ci stirpei lui Gorică, una și așa extrem de numeroasă”.

Poporul celor „suferinzi de dezamăgire cronică”

Ionuț Vulpescu: V-a dezamăgit vreodată reacția lumii intelectuale la pozițiile dumneavoastră publice?

Dorin Tudoran:  Noi, românii, avem marea calitate de a ne dezamăgi unii pe ceilalți de dimineață până seara. Așadar, am fost dezamăgit, dar sunt sigur că, la rându-mi, am dezamăgit și eu multă suflare intelectuală. Suferinzi de dezamăgire cronică, nu vom afla niciodată, cine și când a avut dreptate, cine și când s-a înșelat.

Ionuț Vulpescu: Ce este mai periculos pentru o cultură: conformismul sau resentimentul?

Dorin Tudoran: Amândouă. Amuzant este că practicanți ai conformismului practică și resentimentul. Produsul de vârf este resentimentarul conformist.

Întrebări de pus lui Dumnezeu

Ionuț Vulpescu: Cum se construiește o conștiință critică într-o societate marcată de compromisuri istorice?

Dorin Tudoran:  Nu știu. Așa ceva mi-a părut de nenumărate ori un miracol, de aceea e o întrebare de pus mai degrabă lui Dumnezeu.

Ionuț Vulpescu:  Ce rol joacă memoria morală în reconstrucția unei societăți după dictatură?

Dorin Tudoran:  În asemenea situație memoria nu poate fi decât morală, nu selectivă.

Fotografie cover din arhiva personală a lui Dorin Tudoran

Post-ul „Virtuozitatea inimii”, cu Dorin Tudoran apare prima dată în Literatura de azi.