În 2016 începeam o aventură care m-a convins de-a lungul a șase ani, cât timp am făcut parte din echipa redacțională a revistei online Literatura de azi, că scrisul poate schimba vieți și conștiințe. Peisajul cultural românesc ar fi mult mai sărac fără această revistă. La împlinirea unui deceniu de existență, vă urez La mulți ani! și La mulți cititori! De o înaltă ținută intelectuală, cu scriitori renumiți, dar și cu autori care s-au format și au evoluat în cadrul rubricilor sale, revista Literatura de azi a surprins mereu esențialul și a devenit, cel puțin din punctul meu de vedere, un sistem de referință literar și estetic. Mi se pare relevant că publicația are o cuprindere largă și consistentă stimulând creativitatea, inteligența și originalitatea. Calitatea revistei online Literatura de azi este strâns legată de respectul față de cei care scriu și de cititorii săi. Invitația de a vizita un muzeu sau o expoziție, îndemnul de a participa la un eveniment cultural sau recomandarea de a citi o carte, precum și articolele de proză și poezie sprijină și încurajează dimensiunea artistică a realității românești. Pentru savoarea ideilor unor oameni pe care îi admir și îi prețuiesc, pentru caracterul profesionist al rubricilor urmăresc și citesc regulat revista.

În calitate de fost colaborator al revistei adaug faptul că întotdeauna comunicarea cu redacția a fost plăcută și eficientă. Rubrica săptămânală Recomand România mi-a dezvoltat stilul literar. Experiențele mele ca profesor de geografie și de călător s-au îmbinat cu pasiunea de a scrie. Am făcut cunoscute povești de viață și locuri mai puțin cunoscute din România, în care se poate ajunge și fără mulți bani. Atitudinea pozitivă și mesajele din partea cititorilor m-au încurajat; mai apoi materialele folosite în timpul procesului instructiv-educativ și în cadrul Cercurilor Județene de Geografie s-au concretizat în editarea unor jurnale fascinante de călătorie. În acest mod rolul meu în cadrul colaborării cu revista online de cultură și științifică Literatura de azi, m-a convins că unul dintre cele mai plăcute sentimente pe care le putem trăi ca oameni, este acela de a contribui la ceva mai mare decât tine, la formarea oamenilor și la dezvoltarea proprie ca om și scriitor. Pentru acest lucru vă Mulțumesc!

LA MULȚI ANI ȘI LA MULȚI CITITORI!

Post-ul Literatura de Azi – 10: Ramona Müller apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul De la o graniță la alta, genunchiul României este iubirea apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Românii la vama sufletelor apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Castelul Lupilor apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul În inima lui Iisus apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Omleta din zăpadă apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Veșnicia Fluturilor de Piatră apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul În numele ursitului așteptat apare prima dată în Literatura de azi.

Jean Bart

Pe vremea când urșii nu umblau atât de liberi, iar temperaturile de pe teritoriul României erau cu mult mai scăzute, în Munții Apuseni trăiau urșii de cavernă. Aceste mamifere aveau dimensiuni impresionante, ajungând să cântărească și 1000 de kg. Înălțat în două labe ursul de peșteră putea atinge și 4 metri. Peștera Urșilor este locul care conservă numeroase fosile ale acestei specii. Potrivit cercetărilor cele mai vechi oase au o vârstă de aproape 100 000 de ani, iar cel mai tânăr și ultimul „locatar” al peșterii ar fi semnat condica de prezență acum 17 000 de ani.

Mulți susțin că Peștera Urșilor este cea mai frumoasă peșteră din România. Am vizitat-o acum câteva luni. Pot afirma că este o peșteră complexă, care pe lângă cele 1500 de oase pe care le conservă, etalează și un minunat peisaj subteran. Alături de mamuţi, ursul de peşteră a fost cel mai apropiat animal, la propriu şi figurat, de oamenii cavernelor. Ursul de peșteră a conviețuit milenii întregi alături de strămoșii noștri înfruntând atât glaciațiunea, cât și lipsa hranei.

În Munții Bihorului, în arealul de legendă al Apusenilor se deschide o cavitate subterană, care te lasă cu gura căscată la propriu. Vizitarea peșterii se face doar cu ghid, iar turul durează aproximativ 45 de minute. Un prim gol subteran este menționat de un geograf austriac în 1863, pe baza informațiilor primate de la localnici. În 1920 Emil Racoviță înființează primul institut științific din lume dedicat exclusiv speologiei. În perioada următoare, se analizează și investighează peștera de la Chișcău , de fapt un etaj inferior al peșterii care va fi descoperită abia în 1975. Artificierul Traian Curta este cel care pătrunde primul în golul subteran rezultat în urma unei explozii pentru exploatarea marmurei de pe Valea Crăiasa. Peștera este situată la 40 de metri deasupra văii, fiind împărțită în două etaje, cel superior este fosil și deschis publicului spre vizitare (450 m), cel inferior e încă străbătut de apă, e mai lung de 500 m și este rezervat doar cercetărilor științifice.

Primul om care a intrat în peșteră a fost artificierul minier, localnicul Traian Curta, al cărui nume este înscris pe o piatră omagială la intrarea în peșteră și care a rămas de atunci fidel peșterii. Descoperirea a fost anunțată Clubului Speologic „Speodava”din Stei (ex- Dr. Petru Groza), iar Doru Sisina a fost primul explorator al peșterii. Printr-un concurs de împrejurări, la recomandarea Institutului de Speologie din Cluj Napoca și datorită implicării autorităților s-a reușit închiderea golului deschis artificial și instituirea pazei obiectivului. În urmă cu 2 ani, în 1973, a fost descoperită în apropiere de Peștera Urșilor, o altă peșteră cu formațiuni deosebite – Peștera Fagului. Minerii care au descoperit-o au vandalizat interiorul și au distrus toate formațiunile calcaroase.

Traseul de vizitare este următorul: tunelul artificial de acces (165 m), Galeria Oaselor (140 m), sala „Intersecția”, în stânga Galeria Emil Racoviță (230 m, conține și un pasaj superior la 15 m înălțime), sala scheletului de urs, în dreapta Galeria Lumânărilor (parțial în urcare) și tunelul de ieșire.

Galeria Oaselor este secțiunea aflată la intrare. Denumirea sa provine de la multitudinea oaselor de urs de cavernă, incluzând și 141 de cranii. Galeria este puțin concreționată și conține comori paleontologice neprețuite. Galeria Emil Racoviță este cea mai mare și cuprinde formațiuni calcaroase care au primit diferite denumiri: Racheta mare albastră, Racheta mică, Moș Crăciun, Casa Piticilor etc. Galeria Lumânărilor conține foarte multe stalagmite care se ridică până la diferite înălțimi, semănând cu niște lumânări. De reținut faptul că 1 centimetru de stalactită se formează în 20 de ani. Formele calcaroase din peșteră te duc cu gândul la asocierea de obiecte, personaje sau ființe legendare, lăsând imaginația fiecăruia asemuirea lor și botezul calcarului. Pășim printre stalactite, stalagmite, zeci de coloane și draperii și mici bazine de apă prin locurile unde au trecut urșii de cavernă. Zeci și sute de mii de ani, dar și milioane de picuri de apă pun în evidență o bogăție de forme subterane. Sute de stalagmite înalte si zvelte, de culoare albă, un alb sidefiu se oglindesc în bazine cu apa de cleștar. În acest sector al peșterii există cea mai mare densitate de stalagmite pe metru pătrat întâlnită în peșterile României. Câmpuri de stalagmite albe decorează galeria. După ultima glaciațiune, prin topirea zăpezii și a gheții de la suprafață, apa s-a prelins prin fisurile mari sau mici ale masivului, dizolvând calcarul si depunând picătură cu picătură și strat după strat formațiunile de calcit de pe podeaua și tavanul peșterii. Stalactite, stalagmite, draperii coloane stalagmitice, bazine, baldachine s-au format în mii si zeci de mii de ani în conditii de izolare față de exterior, într-o geodă carstică. Complexitatea dată de numărul, frumusețea și diversitatea acestora sunt deosebit de rare pentru o peșteră și unice pentru România. Culoarea alb lăptoasă marmoreeană încântă ochiul turiștilor, peștera fiind pusă în valoare printr-o amenajare și iluminare special gândite. Având în vedere faptul că cei peste 40 de exploatare turistică își lasă amprenta, în peșteră au început să aibă loc schimbări de climat și faună. Lucrul cel mai evident în acest sens este apariția culorii verzi pe pereți, dar și a mușchilor de pe scheletul de urs. Aceasta este dată de flora de lampă (microfloră care se dezvoltă în lumina artificială).

Sala Spaghetelor, care nu vor fi niciodată fierte și preparate, îi așteaptă totuși pe italieni pentru a include în lista lor de meniu șirurile impresionante de calcar românesc.

Ursul de peșteră locuia cu preponderență în cavități subterane. În aceste locuri se adăpostea, își făcea culcuș și își creștea puii. Este mamiferul specific ultimei glaciațiuni din Europa. Masculul ajungea la 2,5 – 3 m lungime, 1,7 m înălțime și între 400-600 kg greutate. Mamiferul era omnivor, consuma atât carne, cât și vegetale. În asemenea cavități, de tip geodă, ursoaiele își aveau maternitatea. Condițiile geodei permiteau menținerea unei temperaturi constante, dar și protecția față de agresiunea umană. Culcușurile ursului de peșteră erau niște vetre circulare numite și gropi de gestație. Au fost inventariate 73 de gropi folosite de ursoaice înainte și după nașterea puilor. Pe marginea unora dintre ele se păstrează urme de scormonire. Pe suprafața pereților argiloși se pot observa amprentele ghearelor și urmele de frecare ale corpului îmblănit. Vedeta sitului paleontologic fosil este scheletul unei ursoaice în conexiune anatomică, descoperit în rezervația științifică, adică nivelul inferior al peșterii. Se poate vedea perfect poziția naturală a ursului care a murit culcat pe partea dreaptă. Oasele nu se aflau în cea mai bună formă de conservare, dar acestea au fost restaurate între 2002-2003. Scheletul pe care îl vedem azi expus în capătul galeriei „Emil Racoviță” este realizat din oase originale de urs de peșteră, dar aparținând mai multor indivizi.

Legenda propagată printre localnici și turiști este aceea conform căreia în timpul unei furtuni puternice grupul de urși s-a adăpostit în peșteră, intrarea fiind obturată de o stâncă în urma unui fulger. Foamea a condus către supraviețuirea celor mai puternici indivizi, ursul suprem fiind cel care a pierit ultimul, în poziția găsită de exploratori. E doar o legendă! Oasele s-au acumulat în timp, iar împrăștierea lor a fost făcută de șuvoaiele de apă care au curs prin galerii.

Aici, 141 de urși (Ursus Speleus) au rămas blocați într-o iarnă de demult, din preistorie și au început să se devoreze între ei. În urma lor au rămas doar oasele ascunse într-o lume a tăcerii mormântale și a întunericului, străpunsă doar de minunatele stalactite si stalagmite, ca niște săgeți ale timpului.

Dacă veniți peste 10 ani veți observa cum formațiunile au mai crescut cu 1 centimetru. Dacă veniți peste 20 de ani, le veți găsi mai mari cu 2 centimetri și, urmând regula de trei simplă, dacă ne vizitați peste 100 de ani (în cazul în care pensia vă permite), veți constata că stalactitele au crescut cu 10 centimetri. Și poate că ultimul urs prins în peretele peșterii ar fi reușit să scape, ne relatează ghidul nostru. Ultimul urs, care ar fi încercat să iasă din peșteră, a rămas cu capul afară și spatele înăuntru. Imaginea aceasta îți rămâne întipărită în minte. Ghidul povestește amuzat și ne indică posteriul de calcar într-unul din pereții peșterii. La sfârșitul vizitei plătim taxa de fotografie și cumpărăm un CD cu informații referitoare la geneza peșterii. Afară tarabele sătenilor sunt pline de flori de mină, gemuri, țuică, plăcinte cu brânză, afânată, tradiționalele ii și fel de fel de suveniruri.

Aici, în lumea apelor subterane, se spune că dăinuie miracolul tinereții fără bătrânețe. Pe aceste tărâmuri s-a născut Izvorul Minunilor în urma iubirii dintre Feciorul Soarelui si Prințesa Ghețurilor.

Peștera Urșilor este o peșteră care cu greu poate fi descrisă, ea trebuie vizitată. Este peștera cea mai vizitată de turiști, cu cea mai mare concentrație de formațiuni calcaroase și oase ale ursului de cavernă pe metru pătrat din țară. Și cum țara noastră are cei mai mulți urși din Europa, Peștera Urșilor nu putea să apară decât în Țara Urșilor, în România.

(sursa foto: travelguideromania.com/pestera-ursilor-bears-cave/)

Post-ul Peștera din Țara Urșilor apare prima dată în Literatura de azi.

Călătoria începe cu primul pas și nu se termină niciodată. Ea continuă în gânduri, în fapte și, poate, în lumea de dincolo.

A mai trecut un an. Un an greu. Dar zilele de mâine încep întotdeauna azi. Viitorul începe întotdeauna azi. Cea mai importantă călătorie este în noi înșine. Fiecare stație din care adunăm temeri, emoții, bucurii, dureri sau împliniri nu este decât un scurt popas în marea tratiectorie existențială. Și ce-ar fi viața noastră fără puțină adrenalină urcând pe creste ascuțite sau fără înțelepciunea pe care ți-o poate da apusul de soare?! Nimic nu ne poate împiedica să devenim ceea ce dorim.

A fost un an dificil. Ne e frică să nu ne îmbolnăvim. NE e frică de adevăr și de inteligență, căutînd locurile publice pentru celebritate, pentru aparențe. Cerșim o clipă de bucurie. Resturi de viață trăită după un cod la modă ne împuținează sufletul.

Acum lumea aparține omului și natura moare odată cu spiritul uman. Totuși unica realitate dintotdeauna este viața. Nu știi cât de mare este frumusețea vieții, până când nu descoperi frumusețea ta interioară.

A mai trecut un an. La rubrica „Recomand România”, v-am prezentat în acest an tot ceea am parcurs cu pasul, cu inima și fapta în ținuturile dragi mie. Românii au descoperit în acești doi ani de pandemie minunățiile României. Fie că este vorba de cascade, de muzee, de castele, de tradiții sau de superlativele europene și mondiale, România pe care o cunoști în prezent este parte integrantă din tine, din mine, din noi.

România poate fi veselă, dar poate fi și îndărătnică. Într-o zi poți merge pe drumul corect, alteori poți greși direcția. România este miraculoasă, sălbatică, distractivă, dar și devastatoare. Cel mai trist lucru este că suntem atât de preocupați de evenimentele zilnice ale vieții, încât rar ne oprim să reflectăm asupra frumuseții Vieții. Și Viața noastră este într-o Românie frumoasă! Pentru că țara noastră este într-adevăr frumoasă și o recomand din întreg condeiul meu și cu tot sufletul!

LA MULȚI ANI!

(sursa foto: https://ziarulunirea.ro/)

Post-ul România este un voiaj spre acasă apare prima dată în Literatura de azi.