Ramona Müller Dacă visul unora a fost ori este să ajungă in Cosmos,
eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul!
Grigorie Vieru
Istoria se rescrie sub ochii noștri. Nu trebuie să îți pui ochelari ca să poți citi adevărul. Nu trebuie să dai sonorul la minim, pentru a nu auzi bombardamentele.
Privesc în ochii cumnatei mele.
Raze divergente de grijă pentru familia ei din Ucraina și poporul ei determină imensa preocupare a zilei, pe care o trăiește departe de ai săi. Raze convergente de dragoste pentru fata ei, care aleargă nestingherită zâmbind, însoțită de fata mea, Carla, îi mai alină din dorul de casă și din suferință. O privesc pe Carla și îmi privesc nepoata. Carla, fata mea, încearcă să învețe câteva cuvinte în ucrainiană: гарний – frumoasă, принцеса – prințesă, давайте бігти – să alergăm. Carla a venit în vizită pentru 1 Martie și 8 Martie. Cel mai frumos cadou pe care mi-l dăruiește, și nu știe, este acela al dorinței de fi mamă.
Carla vorbește în limbajul universal al copiilor, dar și al mamelor care se vor mame …Carla vrea să fie mamă… privim toți în urma lor, a Carlei și a nepoatei mele ucrainiene… se îndreaptă spre dormitor cu câteva zeci de animale de pluș în brațe pentru a le culca. Micuța revine peste câteva minute și vorbește cu tatăl ei, făcându-i semn de liniște, că este timpul ca toți să se culce. Suntem serioși. Ea se reîntoarce în dormitor unde toate animalele de pluș dorm în pace. Carla, după ce a adormit toată grădina zoologică a copilăriei, revine în sufragerie. O întreabă pe cumnata mea cum se traduc unele cuvinte, recapitulează și înarmată lexicologic se îndreaptă spre cea mică. O gâdilă îi spune în ucrainiană ceva din cele nou învățate. Copila râde și o ia la fugă. Privim din nou în urma lor. Robert, fratele meu, remarcă asemănarea izbitoare între cele două fete. Se aseamănă. Părul lung, puloverele roz, brățările si colierele pe care le tot împart între ele…dar mai ales dragostea, dragostea, care nu are nevoie de o limbă anume…Carla, fata mea are 28 de ani, nepoata mea are aproape 4 ani…
O lacrimă îmi scapă, vreau/nu vreau.
Îmi privesc din nou cumnata. Se împarte între știrile care să îi confirme că părinții și frații ei sunt ok și viața din România. Nu dau nume, nu am acceptul lor de a le da numele. Nu le-am cerut, nu este momentul. Plânge necontenit. O iau în brațe. Credeam că sunt mai puternică. Plâng și eu. Caut și găsesc spre surprinderea mea cuvinte să o îmbărbătez, după ce mi-a arătat zeci de filmulețe adevărate din război.
Pentru câteva ore o mamă ucraineancă a surâs la vederea copilului său care se simte în siguranță. Asta am simțit eu. Și ca mine, sunt mii de români care simt pentru refugiații pe care îi adăpostesc și îi ajută. Eu nu îl adăpostesc pe fratele meu, dar sunt părtașă direct la sentimentele cumnatei mele, ucraineancă get-beget, cu care comunic în germană și engleză. Sunt atât de mândră de românii mei încât cuvintele sunt de prisos! Ceea ce fac ei nu este o jertfă, jertfa este dincolo de granițe, dar este o ofrandă, un dar, un gest altruist cu care mă mândresc de la o graniță la alta, din est până în vest, din nordul până în sudul României. Fie că suntem în Poiana Câmpinei sau Isaccea, fie că trăim în Siret sau Nădlac, fie că Sighetul Marmației ne știe cuiul frunții și al hărții, genunchiul României adevărate rămân credința și iubirea.
Istoria se scrie acum. Noi suntem dovezi în propria istorie! Copiii noștri respiră această istorie.
