Ramona Müller 
Suntem în Apuseni, în munții care ascund la fiecare pas comori naturale și locuri minunate. Din Arieșeni pornim către Câmpeni și ajungem la Barajul Mihoești, acolo unde își dau mâna cei doi frați, Arieșul Mic și Arieșul Mare formând un lac de acumulare. De aici urmăm o vale meandrată printre dealuri, pe o șosea îngustă până în localitatea Vidra, apoi ne îndreptăm spre satul Lunca Bisericii, iar la ieșirea din acesta ne lăsăm ghidați de indicatoare către Cascada Pișoaia din satul Nemeși. Pornim la pas pe o potecă până la cascadă pe lângă pârâul Slatina, titularul căderii de apă, care curge molcom la vale înainte de a se îmbrățișa cu Arieșul Mic cel viteaz.
După 200 de metri, ni se înfățișează maiestuos din depărtare Muntele Struțu, iar ceva mai aproape, încadrat în peisajul rural, se ivește peretele abrupt al cascadei. Muntele tăiat ne servește la propriu o felie din corpul său. O bucată e munte formează un prag de piatră de 20 de metri înălțime peste care apa Slatinei se prăvălește din veșnicie. În ciuda denumirii sale ușor hilare, cu oarece rezonanțe fiziologice, căderea de apă atrage imediat privirile turiștilor, asemenea unei vedete din pădure dornică de a semna permanent autografe acvatice. Printre copacii care par să cadă în orice moment, se despletesc cosițe de apă pe fruntea abruptului stâncos. Pudra scânteietoare de vapori ne răscolește senzorial. Trei stânci din travertin de pe buza prăpastiei măresc spectaculozitatea locului. Din aceste tufe calcaroase localnicii confecționează cruci care pot fi văzute lângă biserici și de-a lungul drumurilor sau taie cărămizi cu ajutorul cărora îşi împrejmuiesc casele. După un mic popas făcut într-o adâncitură la baza peretelui, apa își croiește noi făgașe printre gleznele de piatră încălțate în mușchi și iederă. Șuvoaiele de apă își continuă căderea în mai multe trepte sub formă de minicascade creând un decor de o frumusețe mistică.
Legendele cernute printre frunzele fagilor prind sens atât în rădăcinile lor, cât și în rostul ființei noastre. Cascada Miresei, așa cum mai este cunoscută Cascada Pișoaia ascunde dorința arzătoare, și uneori greu de împlinit, a fetelor singure, nemăritate de a-și găsi perechea pentru a nu rămâne fete bătrâne. În felul acesta, găsindu-și ursitul se împlinea cea mai importantă misiune a vieții lor, aceea de a se așeza la casa lor. Se spune că, într-o anumită zi din an, dar numai atunci, după lăsarea întunericului, susurul cascadei le şoptea fetelor nemăritate numele ursitului, astfel ele căpătau încrederea, liniştea sufletească și speranța cum că există un flăcău, pe nume Petre, Ion, Gheorghe sau Vasile, care le va lua de soaţe. O altă legendă spune că la această cascadă apele înspumate le vor spune fetelor care le este norocul în dragoste. Dacă bărbatul își stropește iubita cu apă, acesta îi va deveni soț până la sfârșitul anului, dacă nu, mireasa va rămâne singură pe vecie. Un alt mit ne amintește că trei dintre fete au așteptat timp îndelungat ca să descifreze în murmurul apei numele iubirilor predestinate, în zadar, însă. Visurile lor s-au pietrificat. La fel și trupurile lor. Alți localnici ne povestesc cum că despletirea de apă reprezintă lacrimile fetelor care l-au așteptat mereu pe Avram Iancu.
Oricum ar fi, judecata normală între cei patru pereți ai camerei diferă cu mult față de simțămintele răscolite printre stânci și lespezi de piatră, acolo unde orice cascadă aduce cântare luminii.
Călătorii bune!
