Există ceva care a unit întotdeauna. Indiferent de regimul politic, de religie, de sentimente, de vârstă. Iar acel „ceva” a fost MUZICA. Pe care nimeni nu a reușit vreodată s-o facă să „tacă”. Mai ales când ea se auzea de la Viena…

Cel dintâi concert de Anul Nou a avut loc pe 31 decembrie 1939, la 11.30 dimineața, în timp ce lumea și presa erau ocupate, desigur, cu așa-zisele crime de război ce ar fi fost comise de britanici și cu discursul lui Joseph Goebbels, dedicat începutului de an.
Douăzeci de ani mai târziu, concertul începea să fie transmis în direct la televiziuni. Și în acest joc erau cuprinse din ce în ce mai multe țări.
Concertul de Anul Nou de la Viena a rămas, inclusiv în timpul comunismului, o constantă în viața noastră. Pe 1 ianuarie eram racordați la lume. Atunci se întâmpla și la noi acasă ceea ce se trăia în partea „civilizată”.

Firește, tradiția este respectată și anul acesta. De la ora 12.15*, ca de obicei, ne vom instala comod, cu o cafea în față sau cu un pahar de șampanie, și vom privi cum, în „Sala de Aur”, se va da startul oficial pentru 2025. Pentru că niciun an nu poate începe cu-adevărat fără acordurile muzicii compuse de Strauß – tatăl și fiul, mai ales în anul în care se sărbătoresc 200 de ani de la nașterea lui Strauß fiul.

La pupitrul Orchestrei Filarmonice din Viena se va afla maestrul Riccardo Muti, în vârstă de 83 de ani care se află, iată,  cea de-a şaptea sa prezenţă de Nou An la Musikverein. El ne propune un program cu valsuri şi polci ale dinastiei Strauss, cu nu mai puţin de zece lucrări de Johann Strauss fiul şi cu premiera absolută a unui vals scris de o femeie: pianista, actrița, cântăreața şi compozitoarea vieneză Constanze Geiger.

Concertul va fi transmis în 100 de țări, pentru milioane de telespectatori.

Audiție plăcută!

*Concertul va fi transmis în direct, pe TVR1, iar de la ora 19.00, pe TVR Cultural.

P.S. Arta este mai presus de orice!

(sursa foto: m-festival.biz)

Post-ul Așa începe Noul An apare prima dată în Literatura de azi.

Și toate acestea se-ntâmplă pe fondul unei agitații nebune pentru că, nu-i așa?, e „noaptea dintre ani”, trebuie să ne distrăm, să avem pe masă tot felul de „mâncărici”, să aflăm ce vor face Gigel și Maricica de Revelion sau dacă Mitică a plecat în „țări de soare pline” – nu de alta, dar, dacă e ceva de invidiat, s-o știm și noi.

Dincolo de ironii și glume, este o perioadă dificilă. Poate nu în sine, ci prin ceea ce proiectăm asupra ei, prin așteptările pe care le avem, mai mult decât în oricare zi din an.
Când eram tristă din diferite (sau aceleași) motive în perioada dintre Crăciun și Revelion, mama nu înceta să-mi spună „tu poți să ai Revelionul tău în oricare altă zi din an – de ce te cramponezi de ăsta, cel al altora?” Târziu am priceput că avea perfectă dreptate. Și câte „revelioane” frumoase aveam de-a lungul unui an… Când oamenii erau gri sau cuprinși de banalitate. Iar eu, într-o lume de poveste.

De ce trebuie să facem bilanțuri pe 31 decembrie? De ce trebuie exact atunci să ne propunem totul? De ce „tragem” de noi nejustificat, în momente stabilite de alții?
De cele mai multe ori, am impresia că ne dorim să fim permanent într-o cursă de 100 m garduri. Iar la 31 decembrie e linia de finish. Și totuși…

Nu știu câți dintre cititorii mei au făcut sau vor face bilanțuri ale anului ce se termină. Nici câți își propun lucruri mai mult sau mai puțin posibile pentru anul care vine. În același timp, nu știu nici câți vor dansa alături de prieteni sau iubiți în noaptea de Revelion și câți vor suspina singuri, acasă; câți vor fi cu persoana potrivită (și dorită) și câți vor face frumos pentru ca imaginea să fie salvată; câți vor râde și câți vor plânge la miezul nopții.
Și, mai ales, nu vreau să știu cum a fost anul care se termină. Sau cum va fi cel care începe. Și nu-mi propun nimic. Cel puțin, nu acum. Ce rost ar avea?! Pot s-o fac altă dată, în fiecare zi sau niciodată.
Poate și aceasta e o definiție a libertății – să nu faci ceea ce trebuie, după regulile nescrise, dar dure, ale oamenilor din jur. Să nu te intereseze ce cred ceilalți despre tine. Să știi să fii cu tine, analizând când vrei tu ce îți face bine și ce nu, ce îți propui (sau nu) pentru viitor.
Să te gândești că legea (unică?) pe care trebuie s-o respecți este, nu degeaba, cea impusă medicilor: Primum non nocere… În primul rând, să nu faci rău. În rest – lumea e a ta. Și a gândurilor tale. A libertății pe care TU o alegi.

*

Zilele trecute am auzit o nouă formulă de a face urări – „Revelion fericit!”. Mi s-a părut hilară, falsă și fără nicio semnificație, de fapt.
Pentru că multă lume așteaptă însă niște urări la început de an, o să mă străduiesc să fac și eu una. Poate nu cea sperată, dar, vă asigur, una sinceră.
Vă doresc să reușiți să fiți voi înșivă în anul care vine! În fiecare zi. Fericiți sau triști, bogați sau săraci, calzi sau rezervați, îndrăgostiți sau indiferenți.
La mulți ani!

(sursa foto: armstrongeconomics.com)

Post-ul Fericiți sau triști, îndrăgostiți sau indiferenți – în Noul An apare prima dată în Literatura de azi.

Romanul auton0m1e are peste 500 de pagini. E mult, e puțin? Firește, depinde de antrenamentul și disponibilitatea fiecăruia. Mie mi s-a părut că s-a terminat prea repede. M-a încântat să petrec timp alături de personajele create de Teleșpan doar din replici, reacții și ironii/glume. Să explorez, să simt, să sufăr alături de ele, dar să mă și amuz împreună cu ele.
În cazul în care vă așteptați să vă povestesc acțiunea cărții, veți fi dezamăgiți: nu am de gând să fac așa ceva. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nici n-o să mai scriu nimic în plus, deoarece convingerea mea neabătută este că mai bine citești o carte, nu îți pierzi vremea citind despre ea.
Prin urmare, Părerea de cititoare se oprește aici, cu bucuria de a fi aflat că acest roman s-a situat, la Gaudeamus, pe locul I în clasamentul vânzărilor de la editura care l-a publicat.
Fiți curioși și citiți cartea lui Adrian Teleșpan – veți descoperi, poate, o lume necunoscută, cu alte valențe decât cea în care sunteți obișnuiți să trăiți.

P.S. Autonomie înseamnă (și) să ai dreptul la propriile emoții, fără vreo constrângere din partea celor din jur.

Post-ul Un scriitor dibaci apare prima dată în Literatura de azi.

Dedicat tuturor celor șapte arte, prin expoziții, dezbateri, spectacole de teatru, concerte și multe altele, evenimentul se axează în cadrul fiecărei ediții, indiscutabil, pe aducerea în centrul atenției a cărții de calitate, element fundamental al unei societăți inteligente și echilibrate.

Prin urmare, pe parcursul prezentei ediții a festivalului, s-au desfășurat o serie de lansări de cărți, însoțite de discuții substanțiale cu oameni valoroși din lumea academică și culturală.

Strada de C’Arte 2024 a debutat și s-a încheiat sub semnul Eminescu 135. În prima zi, a avut loc lansarea antologiei Mihai Eminescu – Basarabia și Bucovina (editura Tracus Arte), ediție realizată de Cassian Maria Spiridon și Ioan Cristescu. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și au participat: Mireille Rădoi, directorul general al BCUB, Mihai Tatulici, Ștefan Mitroi.

Sub același semn al publicisticii lui Eminescu, ultima zi a festivalului a fost încununată de lansarea volumului Fabrica de fraze. Eminescu în lumea presei, autor Ioan Milică (Editura Universității din București), eveniment moderat de Mireille Rădoi, la care au participat cadre didactice, cercetători, bibliotecari și cititori entuziaști. În plină eră digitală, publicul a ascultat, în premieră, o prezentare de carte realizată cu ajutorul aplicației Gemini, cel mai important sistem global de inteligență artificială. Atât cititorul-robot, cât și prezentatorii lucrării au evidențiat calitățile volumului, cu accent asupra stilului captivant și modern al cercetării întreprinse de autor.

A doua zi de festival a cuprins lansarea unor volume cu o deosebită încărcare spirituală, ce au marcat legătura cu valorile trecutului, aduse în actualitate și supuse unor noi studii și interpretări. În cadrul conferinței „Veteres libri, veteres manuscripta: restituiri patrimoniale bibliofile”, s-au prezentat volumele Carte de Cult și obiect de artă: Tipăriturile Slave din Biblioteca Sfântului Sinod, de Arhim. Policarp Chițulescu (editura Cuvântul Vieții, București) și Gravorul Mihail Strilbițchi (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), autori: Anca Elisabeta Tatay & Cornel Tatai-Baltă (editura Mega, Cluj Napoca).

În aceeași zi, a fost lansată o carte-eveniment, versiunea în limba română a unui volum de teologie ortodoxă publicat mai întâi, cu totul neobișnuit, la Bologna, în versiunea italiană. Este vorba despre Ortodoxia – dialog și provocări, autor pr. prof. univ. dr. Nicolae Brînzea (editura Tracus Arte). Invitații prezenți la această întâlnire, alături de autor, au fost: Mireille Rădoi, Ioan Cristescu si pr. Ioan Stancu. Volumul abordează subiecte de actualitate, cum ar fi misiunea în lumea contemporană, felul în care tinerii se raportează la creștinism astăzi, familia creștină, creștinismul și știința, propovăduirea creștină și prozelitismul religios, omul modern și atitudinea față de Dumnezeu, dar și tradiția Bisericii versus postmodernism, icoana ca mesaj al ecumenismului ș.a.

Maratonul lansărilor de la festivalul Strada de C’Arte a continuat cu volumul Urmele care se ridică la cer (editura Tracus Arte), de Pavel Șușară. Pe scena Aulei din Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, autorul a fost secondat de criticul literar Răzvan Voncu și de Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii. S-a subliniat ideea că această carte se constituie într-un microcosmos real și imaginar, un microcosmos al lui Pavel Șușară și al lumii noastre de astăzi, prin adevărate proze existențialiste.

„Festivalul Strada de C’Arte a devenit o tradiție culturală a Bucureștilor, un loc de întâlnire între idei, creatori și iubitori de literatură, arte vizuale, muzică și știință, iar lansarea acestor volume de referință nu a făcut decât să confirme faptul că ne-am îndeplinit scopul. În continuare, prin tot ceea ce vom face, nu vom înceta să încurajăm dialogul, spiritul critic și mai ales expresia frumosului într-o societate care descurajează astfel de preocupări”, a declarat Mireille Rădoi, directorul Bibliotecii Centrale Universitare Carol I și inițiatorul festivalului.

Post-ul Volume de excepție în povestea Strada de C’Arte 2024 apare prima dată în Literatura de azi.

„Neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproșabil.” Așa o caracterizau profesorii de la Universitatea Sorbona pe Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (27 aprilie 1867 – 26 august 1935), prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în Drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în Drept.

*

La începutul anului 2023, a debutat un serial italian dedicat primei femei avocat din Italia, Lidia Poët, și, astfel, o lume întreagă a aflat despre destinul acesteia, nu foarte fericit. Mai mult decât atât, Netflix a anunțat că în primăvara acestui an se va lansa sezonul al doilea al acestui serial.

Cine știe însă măcar numele primei femei-avocat din România care, de altfel, așa cum am menționat deja, a fost și prima femeie din lume care a obținut un doctorat în Drept? Puțini, foarte puțini, iar dintre români, cred că numărul lor nu depășește trei cifre…

De aceea, am considerat necesar ca prezenta Pastilă să aducă puțină lumină asupra acestei personalități cvasi-necunoscute pentru mulți dintre cititori.

Cea poreclită „Voinica” în copilărie, deoarece se lua permanent la trântă cu băieții, a crescut într-o familie apropiată de aceea a Brătienilor și a beneficiat de educație de la o vârstă fragedă, inițial desfășurată acasă, sub îndrumarea dascălului Păun, iar apoi la Colegiul „Sf. Sava” din București, unde a obținut diploma de bacalaureat la vârsta de 17 ani.¹

Temperament romantic, Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu a cochetat inițial cu înscrierea la Facultatea de Litere din Paris, spre satisfacția părinților; în cele din urmă însă, a hotărât să pășească în amfiteatrele de la Sorbona, ale Facultății de Drept, ceea ce, în spiritul vremii, era cel puțin un gest bizar. „Primirea din partea profesorilor a fost glacială, iar primirea din partea studenților a fost făcută cu foarte mult respect”, își amintea Sarmiza Bilcescu despre acel moment de la Paris.²

„Fără femei!… Știința se face între bărbați!”, a vibrat vocea agresivă a profesorului Paul Sonday, dând-o afară, încă din primele zile, pe proaspăta studentă care era unica femeie din sala de curs. Și chiar dacă, pe moment, l-a ascultat, acest lucru nu a determinat-o nicidecum să renunțe la studiile juridice, în ciuda faptului că, după numai câteva luni, portarul facultății i-a interzis accesul în instituție, conform ordinelor primite.

Spre admirația colegilor săi, toți bărbați, Sarmiza rămăsese tot „Voinica” din copilărie, doar că acum oponenții săi erau oameni serioși, faimoși, cu o reală putere în a influența destine, și trebuia să-i înfrunte cu forța minții, nu a corpului. „Într-o țară în care chiar și pe ușile închisorilor stă scris: «Libertate, Egalitate, Fraternitate», nu puteți împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie!”, a răsunat mesajul ei, transmis profesorilor care nu conteneau să-i pună piedici.

Și așa a trecut primul an de studenție. La sfârșitul acestuia însă, profesorul Colmet De Santerre, titular al catedrei de Drept Civil, care militase îndelung pentru îndepărtarea indezirabilei fete, s-a dovedit a fi convins de inteligența și seriozitatea acesteia, mulțumind viitorilor juriști pentru că au acceptat-o ca pe o „soră”³, în rândurile lor, pe studenta româncă.

Deși facultatea era departe de a fi una ușoară, Sarmiza a reușit să aibă rezultate remarcabile la toate examenele, iar în 1887 a dobândit licența în științe juridice. După numai trei ani, scria o pagină importantă a istoriei, devenind pe 12 iunie 1890, după susținerea tezei intitulate „Despre condițiunea legală a mamei în dreptul român și francez”, prima femeie din lume deținătoare a titlului academic de doctor în Drept al Universității din Sorbona, iar tema aleasă reprezenta un document valoros prin care se promovau ideea egalității femeii cu bărbatul în căsnicie și drepturile fiecăruia dintre soți asupra copilului. La această performanță inedită, s-au adăugat aprecierile profesorilor: „Neobosită, demnă de toată lauda și cu un comportament ireproșabil”. Revista pariziană L’Illustration, din 21 iunie 1890, consemna acest eveniment: „O tânără venită din România a reușit să dobândească, pentru prima dată în analele universitare, cea mai înaltă distincție a Facultății de Drept din Paris. Este vorba de d-ra Sarmiza Bilcescu, o foarte frumoasă româncă, a cărei teză de doctorat, De la condition legale de la mère en droit romain et en droit français, a stârnit admirația unanimă a comisiei examinatorii”.⁴

Același profesor Colmet De Santerre îi scria cu emoție, în toamna anului 1890, noului doctor în Drept: „Succesele dumitale la facultatea noastră au onorat Franța și școala de Drept din Paris și au împrospătat vechea afecțiune ce ne leagă de România, iar acum, când ne-ai părăsit, ne pari mai mult eroina unei legende…”⁵

Sarmiza s-a întors victorioasă acasă, unde nu trebuie să ne facem iluzii că judecățile erau prea moderne, mai ales că se bazau pe dictonul „inteligența unei femei este frumusețea sa”. Credeți că „Voinica” a depus armele? Nicidecum. Imediat cum a sosit în țară a înaintat către Baroul Ilfov (care includea și Bucureștiul) cererea pentru a fi admisă în rândurile acestuia și, implicit, de a câștiga dreptul de a profesa. Problema consta în faptul că, pentru a primi o femeie în barou, Consiliul trebuia să reformuleze un întreg edificiu legislativ care nu acorda nicio șansă unei viitoare femei avocat. Uimirea produsă în rândul persoanelor responsabile nu a influențat, din fericire, rezolvarea problemei. Avocații bucureșteni nu au ținut seamă de vechile legi, „căzute în desuetudine”, ci au luat în considerare doar legile burgheze, mai ales că legea avocaților, votată în 1864, nu condiționa apartenența la sexul masculin: România era a doua țară din lume (după Statele Unite) care nu menționa, ca în toate celelalte țări, în nicio lege interdicții pentru femei. Decizia lor, sprijinită cu fermitate de reputatul avocat și om politic Take Ionescu, precum și de respectabilul jurist Constantin Dissescu, a trezit admirația în întreaga lume: „Nu este cu putință de a împiedica petiționara de a fi înscrisă ca avocat”.⁶ Trebuie precizat că entuziasmul european a fost însoțit de articole ample în presa vremii și de scrisori elogioase de la înalți oficiali. De exemplu, decanul Facultății de Drept din Bruxelles, Louis Frank, trimitea o epistolă Consiliului Avocaților, precizând că „România are onoarea de a fi introdus pentru prima dată o mare inovație în existența baroului”.⁷

Totuși, după această victorie, Sarmiza a făcut un pas înapoi. Lumea nu putea fi schimbată chiar de azi pe mâine și, în consecință, clienții o ocoleau. Prin urmare, a înțeles că nu va putea să profeseze cu adevărat, și atunci a hotărât că nu va pleda niciodată la bară, mulțumindu-se să dea consultații juridice în afara tribunalelor.⁸

În pofida acestei alegeri, poate, surprinzătoare, opțiunile ei s-au îndreptat spre o direcție ce se conturase deja, odată cu alegerea temei de la teza de doctorat, și anume aceea care avea în vedere drepturile femeilor, viața de familie, operele de caritate. Întreaga ei activitate, desfășurată fără oprire până cu doar câteva luni înainte de pleca din această lume, a inclus, printre altele, înființarea Societății Domnișoarelor Române, în 1894, care urmărea unitatea culturală a românilor, a unor „ateliere de cusătorie”, în special în mediul rural (unde se lucrau costume naționale care erau apoi trimise unor doamne importante din străinătate, pentru a contribui la o bună imagine a României), și, nu în ultimul rând, a Consiliului Superior al Industriei Casnice, în 1913, cu scopul de a pune în valoare importanța și frumusețea îndeletnicirilor și tradițiilor din mediul rural. A rămas întotdeauna un susținător al studenților, mai ales al celor de la Drept, implicându-se în înființarea de cămine și cantine pentru aceștia. A fost, de altfel, și președinta Federației Femeilor Universitare, iar la începutul anilor 1930 a intrat în politică, pe listele Partidului Național Liberal. Pentru tot sprijinul acordat, ce a inclus numeroase acte de caritate, era supranumită „mama celor necăjiți și lipsiți, sprijinul studențimii”.⁹

Voi lăsa, în final, portretul schițat de ziarul Viitorul, la dispariția acestei valori a României, pe 26 august 1935:

A organizat, împreună și cu alte doamne românce, ateliere de cusături naționale în țară şi a determinat o mulţime de expoziţii în Bucureşti, cu cusături naţionale. În mai multe centre europene a organizat pavilioane cu cusături româneşti, iar cu câţiva ani în urmă o asemenea expoziţie a avut loc şi la Shanghai. Prin mintea sa şi prin inima sa patriotică a dus şi înfăţişat arta noastră naţională în multe ţări. A făcut parte din comitetul de patronaj al Cantinelor Studenţeşti, a organizat şi înfiinţat căminuri unde tinerii săraci au putut găsi şi casă, şi masă. Majoritatea acestor tineri erau de la ţară şi atâtea generaţii de studenţi, astăzi titraţi şi-n sfârşit cu situaţiuni înalte în stat, fără să ştie în amănunt, datorează posibilitatea de a fi studiat în condiţiuni mai bune doamnei Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu.

Dar în legătură cu aceasta, dânsa a dat burse chiar din caseta sa multor copii săraci, buni la învățătură, ajutându-i chiar de a studia şi în diferite centre universitare din Apus.

În societatea românească, doamna Sarmiza Bilcescu-Alimăneștianu a trecut ca una dintre personalităţile ce au avut o cultură superioară şi o educaţie rară. Dânsa a fost şi foarte bogată, a succedat şi un mare nume, din boieria noastră de altădată. Adică dânsa a avut toate elementele de a duce o viaţă de recreere, nu numai de muncă, cum s-a scurs viaţa sa.

Cu toate acestea, dânsa, cu cultura sa înaltă, cu marea sa avere, ducea o viaţă de o simplicitate impunătoare şi de o ţinută modestă care va rămâne clasică prin felul ei. Era bogată, dar această bogăţie nu servea vreunui lux, ci numai şi numai pentru opere sociale şi ajutorări individuale, spre a se da tot societăţii elemente destoinice.

Dânsa este şi prima femeie româncă care a făcut parte dintr-un consiliu de administraţie al unei societăţi comerciale, Cartea Românească, societate comercială, dar cu caracter educativ: cartea şi şcoala.

Toate aceste ramificaţii de activitate erau nu spre a mări al său patrimoniu material, căci din averea sa dădea în toate părţile unde ştia că ajutorul său conduce la realizări bune. Aceste ale sale preocupări de ordin social în comerţul românesc aveau de scop de a ridica femeia româncă la mai multe posturi de răspundere şi de stimă.

A iubit frumosul românesc sub toate manifestările constructive, a dat pildă de înaltă cultură şi de muncă creatoare, a înălţat numele femeii românce şi al Ţării sale.

Viaţa sa rămâne o pagină înălţătoare în viaţa statului nostru, la care fără zgomot a muncit 40 ani.¹⁰

Post-ul Pastila juridică apare prima dată în Literatura de azi.

Sponsorul oficial al competiției, firma Omega, îi întrebase pe oficialii de la Comitetul Internațional Olimpic, înainte de începerea Jocurilor, câte cifre trebuie să aibă tabela de scor, iar aceștia din urmă, deși nota maximă posibilă era 10, au răspuns că sunt suficiente trei cifre, considerând că nimeni nu se va ridica la exigența membrilor juriului.

Restul îl știți. „Olimpiada Nadia Comăneci” a reprezentat noul nume al Jocurilor Olimpice de la Montreal, după ce gimnasta din România a primit șapte note de 10. Iar în codul de punctaj al Federaţiei Internaţionale de Gimnastică (FIG), la paralele inegale sunt incluse, în prezent, două elemente denumite „coborâre Comăneci” şi „salt Comăneci”.

Și nu numai atât. Primul nume care apare pe buzele străinilor atunci când se spune „România”, chiar și acum, după atâția ani, este Nadia Comăneci. Înaintea tuturor.

O victorie sportivă, dar și una de suflet. Pentru noi – cei care trebuie să spunem povestea notelor de „1.00” ca și când am trăi același basm frumos de pe vremea când eram copii.

Post-ul Nota 1.00! apare prima dată în Literatura de azi.

Cred că generații întregi de români, începând cu aceia care au pășit deja în a opta decadă a vieții lor și continuând cu cei aflați acum la minunata vârstă a adolescenței, simt o emoție când se gândesc la Costinești, iar unele dintre simbolurile acestei stațiuni – epava sau obeliscul, de exemplu – le sunt tuturor extrem de familiare. Însă câți dintre ei știu cum a apărut această localitate, de cine și cum a fost creată? Cu siguranță, nu prea mulți. De aceea, prezenta Pastilă va fi dedicată omului care și-a dăruit numele acelei bucăți de plajă de la malul Mării Negre.

Vechea vatră a unei mici colonii grecești, Parthenopolis, constituie punctul de pornire al poveștii noastre moderne.

Un renumit industriaș numit Emil Costinescu s-a gândit, la un moment dat, să cumpere o moșie la malul mării. Și afacerea s-a concretizat, cel care i-a vândut parcela de pământ situată în zona unde se află actualul Costinești fiind Vasile Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu.

Demersurile noului proprietar nu s-au oprit aici. Deoarece peisajul găsit era arid, fără nicio urmă de copaci sau plante, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Costinescu a colonizat această zonă cu așa-numiții germani dobrogeni, cărora le-a oferit terenuri în arendă pentru 20 de ani, cu promisiunea că termenul va putea fi oricând prelungit. Astfel, au apărut acolo case și grădini, iar în 1922, existau deja 48 de gospodării. Aceasta a reprezentat doar o primă fază a dezvoltării tinerei localități care ajunsese deja să fie numită „Costinești”, după numele proprietarului. Când arendașii dobrogeni și urmașii lor au plecat în Germania, locul lor a fost ocupat de români care au știut să dezvolte satul gata creat, rezultatele acțiunilor lor fiind vizibile și în zilele noastre. Iar istoria satului și, ulterior, a stațiunii Costinești continuă până astăzi.

Totuși, să revenim la Emil Costinescu, personajul prezentului articol, despre care Duiliu Zamfirescu scria: „S-a impus, prin strădanie și inteligență, în primele rânduri ale acelor care au așezat Regatul României dinainte de război pe temeliile economice pe care trăiește și azi.”

S-a născut în anul 1844, la Iași, în timpuri frământate, când se conturau începuturile unei țări care urma să fie așezată pe noi principii, apropiate celor europene. Tatăl lui, Alexandru Costinescu, primul arhitect-inginer român care a absolvit „Technische Hochschule” din Viena, a predat la Academia Mihăileană din Iași și, apoi, a fost primul director al Școlii de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură din București, înființată de Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864. Emil Costinescu a crescut, astfel, influențat de marile idei reformiste ale vremii și de personalitatea puternică a unor figuri publice precum Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti sau Cezar Bolliac. Autodidact, el și-a început cariera în calitate de jurnalist la ziarul Românul. Imediat a fost atras de viața politică și a intrat în rândurile PNL, iar în 1876 a devenit consilierul financiar al acestui partid și, ulterior, a câștigat primul mandat de deputat.

Anul 1880 a reprezentat un alt reper al contribuției lui Emil Costinescu la modernizarea țării: el a fost unul dintre fondatorii Băncii Naționale a României, instituție în cadrul căreia a ocupat timp de șase ani funcția de director. Întreprinzător inteligent, a trecut apoi la un alt proiect bancar, părăsind BNR în 1897, pentru a fonda Banca Generală Română, al cărei director general va rămâne pentru multă vreme. În 1901, pentru două luni (din ianuarie până în martie), a devenit primar al Bucureștiului, dar nu există rezultate consemnate ale activității lui ca edil al capitalei.

Cu un talent incontestabil pentru lumea cifrelor, Costinescu a ocupat de trei ori funcția de ministru de Finanțe, iulie 1902–decembrie 1904, martie 1907–decembrie 1910 și ianuarie 1914–decembrie 1916, și din prima clipă el a pus bazele normelor de cheltuire transparentă a banilor publici. În calitate de adept al unei economii protecționiste, una dintre cele mai importante idei ale sale a constat în susținerea necondiționată a taxelor vamale care, în opinia lui, ar fi dat un impuls puternic industriei românești. A pledat permanent pentru necesitatea construirii unei industrii naționale, cu fabrici cât mai diversificate, pentru a reuși diminuarea importurilor. Introduse în 1904, taxele vamale impuse din inițiativa lui s-au păstrat cu succes pe parcursul a douăzeci de ani. O altă măsură pe care a susținut-o din răsputeri și a adus-o în discuție încă din 1887 a fost instituirea impozitului pe venit. La sfârșitul anului 1909, a introdus în parlament un proiect de lege menit să implementeze această taxă, dar propunerea lui nu a fost acceptată.

La sfârșitul celui de-al treilea mandat de ministru al Finanțelor, în plină desfășurare a Primului Război Mondial, Emil Costinescu s-a implicat în decizia de a trimite tezaurul României în Rusia, pentru ca acesta să fie păstrat în siguranță. În guvernul din timpul războiului, pentru câteva luni, între decembrie 1916 și iulie 1917, a ocupat funcția de ministru fără portofoliu. După încheierea conflagrației mondiale, a făcut parte, în calitate de expert financiar, din delegația României la Conferința de Pace de la Paris.

Emil Costinescu s-a stins pe 11 iunie 1921, după o viață bogată și plină de realizări pe toate planurile.

Poate că rândurile de mai sus par a se constitui doar într-o enumerare distantă a unor fapte, dar dincolo de acestea, neîndoielnic, s-a aflat o persoană entuziastă, plină de idei ingenioase și revoluționare, menite să creeze o țară puternică și independentă, în concordanță cu vremurile și în deplin acord cu mersul firesc al istoriei.

Și, cu siguranță, este vorba despre omul care a stat la baza existenței unuia dintre cele mai romantice locuri de pe țărmul românesc al Mării Negre.

Post-ul Pastila maritimă apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul O poveste a poveștilor apare prima dată în Literatura de azi.

Prin urmare, voi începe prin a sublinia că ne-am cunoscut cu foarte mulți ani în urmă, în perioada în care erați director adjunct la Teatrul Mic.

Haideți să mergem un pic înainte de acel moment (la care vom reveni, desigur) și anume să ne povestiți unde vă aflați înainte de episodul teatral, de la terminarea facultății.

Mariana Badea: Sunt olteancă, născută în orașul Balș, unde am urmat cursurile Liceului „Petre Pandrea”. Facultatea de Litere de la Universitatea din București, cu admitere și examene anuale ca niște adevărate examene, multe și dificile, a durat 5 ani. După un bacalaureat la 7 materii, scris și oral, 4 într-o zi și 3 în altă zi, la care intram dimineața la 8.00 și ieșeam seara… când terminam! Numai cine putea și voia urma facultatea, acum pare că facultatea îi urmează pe studenți. Mă rog, termenul „student” a devenit, pe alocuri, un eufemism.

Am fost suplinitoare în învățământ ani mulți. Așa era, nu existau examene de titularizare, te repartiza automat, dar eu am beneficiat de o greșeală a Ministerului Învățământ de atunci și am rămas suplinitoare în București. Primul post în învățământ a fost educatoare la o grădiniță. Când am fost la doamna directoare, am ales grupa mică, pentru că mi-au plăcut dintotdeauna copiii mici. A fost doar un an, că așa erau suplinirile, pe an școlar. Și acum sunt fericită când îmi amintesc perioada aceea, de când am amintiri pur și simplu magice. Am făcut operetă cu ei de 8 martie și i-am dus pe scenă la Casa de Cultură „Înfrățirea între popoare”, cum se numea. I-am dezvățat de suzete, i-am învățat să ceară la toaletă, alături de multe poezii, iar colega alături de care eram la grupă îi învăța cântece. Ea terminase în același an cu mine limbi clasice, era tot suplinitoare, dar știa să cânte. Eu, nu! Copiii îmi ziceau „tovalăsa bondă” și se cățărau pe mine, se jucau cu mărgelele și cu brățările mele, că aveam și atunci. Cine mă cunoaște știe că sunt încărcată de „bijuterii”.

Anul următor am obținut suplinire ca învățătoare și am devenit colegă de cancelarie cu mama, la Școala generală 179. A fost o experiență extraordinară! Aici am stat câțiva ani, am susținut examenul de definitivat în învățământ, am participat la „Cântarea României” cu brigadă artistică, dansuri populare și recitări. Și am luat cu toate locul I pe țară, nivelul ciclul primar. Am fost apoi în mai multe școli, până m-a ales domnul Dinu Săraru directoare adjunctă la Teatrul Mic, unde am stat până în 1992, când, în sfârșit, am reușit să mă titularizez în învățământ, la Școala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu”, de unde am și ieșit la pensie. În timp ce eram directoare adjunctă la Teatrul Mic, am susținut examenul de gradul I în învățământ, spre stupoarea tuturor, care nu înțelegeau la ce-mi folosește. În Prefața de la Trilogia apărută acum – „Literatura română pentru elevi” –, domnul Dinu Săraru a scris despre acest examen. Eu mereu am avut conștiența faptului că meseria mea este aceea de profesoară de limba și literatura română.

Am scris aproximativ 30 de cărți de Gramatică, de Analize literare, Dicționar de personaje, Relația dintre personaje, altele pentru fiecare an de studiu etc. Mi-a plăcut foarte mult să fiu în clasă, să vorbesc cu elevii și să-i „oblig” să ia notă mare la examenul de bacalaureat, ceea ce s-a și întâmplat. Doar câțiva, de-a lungul anilor, au luat sub media 9.00, pe vremea când bacalaureatul era examen. Acum este un surogat de examen.

La o lansare de carte

O.R.: Un adevărat curriculum vitae, din care am simțit că, în general, nu v-ați pierdut optimismul, indiferent de drumurile pe care trebuia s-o apucați. Cum a fost ca o profesoară de limba și literatura română să ajungă brusc director adjunct la un teatru? Ce știați despre dedesubturile unui astfel de serviciu în acel moment? Ați găsit puncte comune ale poziției respective cu activitatea didactică?

M.B.: Cred că sunt o învingătoare devenită, nu nativă. La 11 ani, am rămas doar cu mama, învățătoare, fără un tată extrem de puternic, care rezolva toate problemele familiei, de orice fel. Noi, două răsfățate, a trebuit să învățăm cum să trăim altfel decât eram obișnuite, numărând bănuții și luptându-ne cu un munte de dificultăți complicate și necunoscute. Am reușit să învingem greutăți, să soluționăm situații imposibile, dar, cumva, probabil că și gena tatălui meu a contribuit ca eu să devin încrezătoare în propriile forțe, astfel încât consider și acum că, atâta timp cât ceva-ul ține de om, adică de capacitatea mea, pot să fac față și să merg mai departe.

Cum am ajuns eu la Teatrul Mic, cum m-a ales tocmai pe mine domnul Dinu Săraru ține, cred, de destin. Am fost trimisă la Teatrul Mic, spunându-mi-se că domnul Dinu Săraru vrea să organizeze niște activități cu pionieri. Pe atunci, elevii erau sinonimi cu pionierii.

Era februarie, în vremurile acelea iarna era iarnă, fusesem cu elevii la Muzeul de Istorie a Municipiului București, cel din Piața Universității, așa că sediul teatrului era destul de aproape. Am înotat prin zăpada așezată într-un strat gros, eram foarte nervoasă că nu înțelegeam de ce am fost trimisă acolo, mă udasem la picioare și-mi era frig. Cu capsa pusă, am intrat în secretariat, încruntându-mă la doamna care voia să mă conducă în biroul directorului Săraru. Dânsul m-a primit ușor amuzat de țâfna mea și i-a zis secretarei să-mi aducă o scrumieră, deși în acel birou era interzis fumatul. Și, ce să vezi, cât am muncit acolo, doar eu am avut voie să fumez în biroul dânsului.

Domnul Săraru m-a întrebat despre familie, a fost entuziasmat că mama este învățătoare, ca tatăl dumnealui, că eram orfană de tată la fel ca dânsul. Nu știu dacă și acesta a fost un criteriu de alegere, dar cred că un motiv serios a fost atitudinea mea neslugarnică și faptul că nu mă arătam umilă. Mă gândesc că am inspirat o siguranță de sine, o personalitate verticală, mai ales că după aceea, la puțin timp, am aflat și povestea amoroasă care determinase schimbarea directoarei adjuncte, în locul căreia am „candidat” eu.

Fosta directoare adjunctă, nora unui activist de partid destul de important, avusese o relație intimă și „la vedere” cu actorul Mitică Popescu. Leopoldina Bălănuță, actriță uriașă a Teatrului Mic și soția actorului, a sesizat „mai-marilor politici” ai vremii și Florina a fost demisă într-un timp atât de scurt, încât nimeni nu s-a dezmeticit. Așa rămăsese teatrul fără director adjunct și așa am ajuns eu în această funcție chiar de a doua zi de la vizita mea acolo.

Nu știam absolut nimic despre cum funcționează un teatru, domnul Săraru m-a plimbat peste tot, mi i-a prezentat pe cei întâlniți, mi-a explicat scena și „podul” de care atârnau tot felul de decoruri și mi-a zis să țin minte ce îmi spune: „Pe actori să-i iubești doar pe scenă! În rest, rezolvi ceea ce trebuie rapid și cu rațiune.” Atunci habar n-aveam despre conjunctură, dar exact așa am făcut în toți anii în care am fost directoarea adjunctă a directorului Dinu Săraru și a teatrului.

Între a fi profesor la școală și a fi adjunctă la teatru există asemănări și deosebiri, nu numai comportamentale, ci și de abordare a chestiunilor specifice pe care eu nu le cunoșteam, așa că a trebuit mă încordez psihic ca „să nu se prindă” nici actorii, nici personalul tehnic și administrativ cât sunt de „nevinovată”.

Am depus o muncă gigantică, pentru că într-un teatru este nevoie de tot felul de obiecte, în afară de realizarea decorurilor, de la ață, ac, țigări și alte obiecte de recuzită până la țesături pentru costumele de scenă ale actorilor, conform scenografiei. Aproape tot ceea ce trebuia „făcut rost” necesita aprobări speciale de la organele și organismele din acea vreme.

Ceea ce m-a susținut puternic în toată această perioadă a fost mândria enormă de a fi parte a Teatrului Mic și a Teatrului Foarte Mic, pentru că domnul Dinu Săraru a înnobilat cultura națională cu un teatru unic în istoria neamului românesc. Teatrul Mic a fost Statuia Libertății din România, simbol etern al refugiului spiritual, un „Mic” și un „Foarte Mic” uriașe, în vremurile tulburi și adesea periculoase de dinainte de 1989.

Este adevărat și că aici jucau cei mai mari actori ai scenei românești: Leopoldina Bălănuță, Ștefan Iordache, Mitică Popescu, Valeria Seciu, Olga Tudorache, Dinu Manolache, Tatiana Iekel, Nae Dinică și regizori nemuritori: Cătălina Buzoianu și Silviu Purcărete etc.

Se jucau mari spectacole „Maestrul și Margareta”, „Richard al III-lea”, „Ivona, principesa Burgundiei”, „Niște țărani”, „Evul Mediu Întâmplător”, care a și stârnit prima anchetă a Securității. O „verificare” cu 30 de securiști în sală, după ce anulasem spectacolul ca să intre doar ei, s-a făcut la „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, chiar în toamna anului 1989, în urma unui denunț…

Eram în culmea extazului că Teatrul Mic ocupa locul de excelență în interesul spectatorilor și mă umpleam de mândrie când vedeam cum se formau cozi la bilete de cu seară, de la Capșa pe tot Sărindarul, ca să prindă locuri, nici nu conta la ce spectacol! Tinerii veneau cu chitare și cu saci de dormit, ba chiar unii puseseră corturi mici pe trotuare și în dreptul hotelului Palas.

Pe drumul vieții mele, DINU SĂRARU, directorul Teatrului Mic, a lăsat urme de neșters.

M-am înălțat pe piscul mândriei odată cu spectacolele Teatrului Mic nu numai în București, ci și în turneele prin țară!

M-am răsfățat cu spectacolul „Mitică Popescu”, celebrul Mitică Popescu în rolul titular și muzica senzațională a lui Nicu Alifantis făcând totdeauna săli arhipline oriunde ar fi jucat.

Am încremenit la Timișoara când, într-un teatru arhiplin, spectatorii, foarte elegant îmbrăcați, au îngenuncheat în sală, în fața Leopoldinei Bălănuță, la finalul recitalului „Respirări cu Nichita Stănescu”. Cutremurător!

Am văzut pentru prima oară cum Miliția Română a pus furtunurile cu apă, la Cluj, pe oamenii rămași în afara sălii de spectacol, pentru că nu mai găsiseră bilete, când se juca „Niște țărani”.

Am rămas fără respirație când, la Craiova, în spectacolul „Astă seară stau acasă” s-a stins lumina în tot orașul chiar la replica unicului Ștefan Iordache, iar spectatorii au rămas nemișcați, în liniște, 40 de minute, până a revenit curentul electric.

La Iași, se-nșirau pe trotuare spectatorii ca să-i aplaude pe actori și după spectacole, la ieșirea acestora din clădirea teatrului.

În sufletul meu, mereu i-am mulțumit domnului Dinu Săraru pentru că m-a făcut să mă simt cineva. Îi sunt veșnic recunoscătoare pentru revelația de a fi descoperit că sunt mai destoinică decât credeam!

Au trecut mai mult de 30 de ani de atunci și eu am stat mereu în preajma domnului Dinu Săraru, ca prieten loial care l-a iubit și l-a prețuit necondiționat!

De curând i-am fost alături și când, împreună cu familia mea, ne-am luat rămas-bun cu inima sângerândă, dar și cu orgoliul onorant că am avut șansa de a-l fi cunoscut îndeaproape.

*

A dispărut Teatrul Mic, este doar o altă scenă cu actori „necelebri”, ale cărui spectacole terne s-au vulgarizat, au degenerat și s-au degradat incredibil.

O.R.: Ați evocat momente extrem de emoționante din acea epocă de aur a Teatrului Mic care, fără îndoială, ne-a marcat pe toți cei ce trăiam în vremurile de dinainte de 1989. Și aș vrea să mai poposim un pic acolo, scoțând în evidență alte aspecte, mai mult ca sigur neștiute de spectatorii care vedeau doar rezultatul final.

Aș vrea, de exemplu, să ne mai spuneți câte ceva despre lupta cu cenzura acelei vremi. Pentru că ați menționat piesa Astă-seară stau acasă, cu Ștefan Iordache, trebuie să amintesc că acel spectacol ilustra, practic, absolut toate nevoile, lipsurile, nemulțumirile pe care le trăiam în 1989. Spectatorii se simțeau, într-un fel, răzbunați: stăteau în sală cu hainele pe ei, înfrigurați, dar explozia de pe scenă îi încălzea, din toate punctele de vedere. Nu de puține ori, în timp ce auzeam replicile lui Iordache, mă gândeam că o să ne aresteze pe toți la ieșirea din teatru… Cum a reușit să „scape” această piesă? Credeți că a reprezentat o supapă oferită românilor pentru a nu se declanșa un alt tip de revoltă?

M.B.: Cenzura în vremurile acelea era extrem de puternică, aproape obsesivă. Mi-amintesc că laudele deșănțate pentru cuplul Ceaușescu atinseseră culmea demenței. Romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, a putut să apară pentru că toți „cenzuriștii” au crezut că se referă la Nicolae Ceaușescu și au aprobat tipărirea. Această uimitoare capodoperă a literaturii române demasca viața mizerabilă a omului de rând, nedreptățile și umilința la care n-avea cum să facă față. Sigur că nu citise nimeni romanul, pentru că „cenzuriștii” erau superficiali și inculți.

În acele vremuri de tăcere apăsătoare în sufletele românilor, domnul Dinu Săraru, directorul Teatrului Mic, a zis că este nevoie de un „cabaret politic” și această obsesie  a fost dublată de dorința arzătoare a lui Ștefan Iordache de a juca un „one man show”. După îndelungi căutări pentru un text curajos, antilozinci și clișee omagiale, au făcut un scenariu magistral Toni Grecu și Doru Antonesi, cu multe detalii din viața românilor obișnuiți, scârbiți și obosiți de stereotipiile socialiste.

Textul a fost absolut exploziv, conținea adevăruri care nu se spuneau, dar pe care fiecare român le trăia. Titlul spectacolului a fost banalul cotidian, al omului de rând: „Astă seară stau acasă”. Unde să se ducă oamenii? Nu existau variante pentru a-ți petrece timpul liber. La cinematografe rulau aceleași filme despre război, la teatre piesele erau cuminți și terne, iar acasă televizorul nu se deschidea decât pentru copii, că se difuza un sfert de oră un filmuleț de desene animate „Mihaela”.

Textul, de 54 de pagini, a fost citit de către Ștefan Iordache acasă la domnul Săraru, într-o seară până noaptea târziu, unde venise Tamara Dobrin cu soțul ei ca să vadă cum se poate trece peste cenzură. Adevărurile dureroase spuse răspicat, replicile prea deștepte și captivante au stârnit un râs homeric celor prezenți, Ștefan Iordache citind în felul său genial.

Din cele 54 de pagini au rămas 25, fapt ce a stârnit mânia autorilor, Toni Grecu izbucnind cu furie: „Textul a fost umilit, a trecut în genunchi de cenzură, a trecut zdrobit, cu capul spart, cu picioarele rupte, cu mâinile tăiate.” Nicu Alifantis și-a făcut chitara țăndări tot din cauza ciuntirii textelor la cântece, pentru care stătuse peste 200 de ore în studio la imprimări.

Totuși, nu-ți vine să crezi că pe o scenă de teatru, în plin comunism, care atinsese cote demente, s-au rostit replici și versuri ale cântecelor atât de curajoase, spuse pe șleau. Publicul venea puhoi, cozi interminabile și bilete „pe relații”. Spectatorii ieșeau cu sentimentul împlinirii umane, a datoriei cetățenești, fericiți că putuseră să râdă pe ascuns. Fericiți că iubeau jocul lui Ștefan Iordache și muzica lui Nicu Alifantis.

„Mi-e foame, mi-e foame./Ce sentiment o fi şi ăsta,/ mi-e somn, mi-e sete,/ mi-e rău, mi-e rău”./Mie, mi, îmi/ţie, ţi îţi,/ lui, îi, i,/ nouă ne ni,/ vouă, vă vi,/ lor, le li,/ eu, îi, i,/ la toţi ne, ni…”

Și aceste versuri au fost auzite pe scena Teatrului Mic, pe 20 noiembrie 1988, pe textele de un comic acid ale lui Toni Grecu și Doru Antonesi, în regia lui Silviu Purcărete și sub directoratul domnului Dinu Săraru, căruia inculții și neaveniții îi zic „comunist”. Oribil!

Pe scurt, protagonistul, interpretat magistral de unicul Ștefan Iordache, era un om oarecare, locuia la etajul 7 într-un bloc și vine acasă de la serviciu, obosit și cu o expresie de tristețe asumată. Când vrea să ia liftul se stinge lumina, așa că urcă gâfâind pe scări, se izbește de alți locatari care coborau, ajunge în apartament și se aprinde lumina, dar era frig, vrea să dea drumul la radio unde se difuzau cântece omagiale. Exasperat, cere să i se cânte ceva „de inimă albastră” și, pe loc, începe un astfel de cântec: „Uite, săracii, cum ne ascultă și ne îndeplinesc toate dorințele”. Sala era în delir. Se așază să mănânce, încearcă să nimerească măslina, dar se stinge din nou lumina. Noaptea visează femei frumoase și un grup de balerine dansează pe muzica lui Alifantis și pe versurile satirice ale lui Toni Grecu. Se trezește dimineața în frig, se săpunește să se bărbierească, dar se oprește apa, totul este un dezastru, o nenorocire până la final.

Alături de Nicu Alifantis

La vizionarea cu Tamara Dobrin, care s-a purtat exemplar, atât cât se putea, cu spectacolele Teatrului Mic, directorul Dinu Săraru avea strategia să distragă atenția comisiei de la piesă, când știa că vine ceva greu de trecut. Singura observație a comisiei a fost ca lumina să nu se stingă total, în desele situații ale piesei, ci să se reducă până la a se zări totuși personajul, decorul etc.

În fine, s-a dat voie să se joace spectacolul, Ștefan Iordache era absolut magistral, muzica lui Nicu Alifantis, cu totul extraordinară. Reprezentațiile au decurs bine, vestea despre spectacol s-a propagat printre spectatori cu discreție, nu s-a făcut mare vâlvă și astfel s-a putut juca fără probleme.

Până la turneul de la Craiova, unde am fost eu cu spectacolul. Era lume atât de multă, încât s-au dat bilete în plus, spectatorii așezându-se pe jos, în sală, erau până la scenă și pe toate coridoarele dintre rânduri. Sala arhiplină.

La replica lui Ștefan Iordache „s-a stins lumina”, ce crezi, s-a stins lumina definitiv, când trebuia doar să se reducă. Dezorientată, alerg la nea Anton, șeful de la lumini, dar n-o stinsese el. Ies rapid din teatru, toată Craiova era în beznă. Se oprise curentul în tot orașul. M-am dus în culise să-l liniștesc pe Ștefan Iordache, pentru că el se panica ușor. În loja oficială era prim-secretarul de partid pe județ, Traian Ștefănescu, din fericire un tip cultivat și deschis la minte. L-am informat că s-a oprit curentul în oraș. A telefonat și ne-a zis că într-o jumătate de oră vine lumina. Am anunțat spectatorii, care nu s-au mișcat, nu au vociferat, ci, într-o liniște de biserică, toată lumea a așteptat până a revenit curentul. Spectacolul a continuat, dar cele întâmplate s-au aflat și a fost mare scandal la CC, la cenzură, s-a declanșat o anchetă la teatru, în cele din urmă s-a scos acest spectacol absolut unic. 

O altă anchetă s-a desfășurat din cauza unui denunț. Piesa „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, în regia aceluiași măreț Silviu Purcărete, a avut o distribuție senzațională, cu Rodica Negrea în rolul Zoei, iar Agamiță Dandanache, care-l sugera pe Ceaușescu, a fost marea tragediană Leopoldina Bălănuță, în travesti. Scenariul nu s-a abătut nici cu o virgulă de la textul original, dar regia și jocul actorilor trimiteau la cuplul Ceaușeștilor, la Centrul Civic, totul într-un comic transparent. La intrarea lui Agamiță, care venea coborât de la pod, îmbrăcat în alb, pe scenă erau machete de case în locul cărora se construise Centrul Civic și Agamiță pășea cu o baghetă în mână și dirija casele, așa cum făcea Ceaușescu atunci când dădea din mâini și dărâma cartiere. Sala luase foc, aplauzele erau demențiale cu hohote dezlănțuite. Casele erau acoperite cu o enormitate de mătase naturală pentru ca Dandanache să descopere orașul cu ușurință. Să nu întrebi cum făcusem eu rost de zeci de metri de mătase naturală, „material dirijabil”, pentru care trebuia să obții o grămadă de aprobări.

Domnul Săraru a organizat o premieră și a invitat actorii care jucaseră de-a lungul timpului în această piesă. Am adus-o pe Elvira Godeanu, care avea 85 de ani și jucase Zoe, am așezat-o în rândul întâi, iar pe Radu Beligan, care fusese Dandanache, în rândul de protocol. Spectacolul a fost fulminant! S-au aruncat flori pe scenă, actorii au oferit flori invitaților speciali, sala era în delir!

A urmat un cocktail, o recepție care s-a prelungit până după miezul nopții. Un singur invitat a refuzat să participe și a plecat enervat imediat după spectacol: „Nu consimt să iau parte la o asemenea blasfemie.”

Domnul Săraru a plecat la Slătioara și a început nebunia. Am primit telefon de la Secția de Propagandă a PCR să golesc teatrul de actori și să mențin numai doi mașiniști, care să așeze pe scenă „orașul” acoperit cu mătasea naturală. Au decis să nu se mai acopere orașul și să nu mai fie luminate căsuțele. În paralel, am primit ordin de la Securitate să anulăm spectacolul din seara respectivă, că vor veni altfel de spectatori. Și au venit vreo 30-40 de bărbați, care s-au așezat în sală cum au vrut. Am derulat spectacolul și vorbeam mereu cu domnul Săraru la telefon. Cei din sală aveau carnețele și notau. Unii, furați de piesă, uitau să noteze, zâmbeau chinuit, deși ar fi vrut să râdă în hohote. Cum au venit, așa au plecat, fără să-mi spună absolut nimic. S-a aflat că invitatul cu „blasfemia” (Radu Beligan) făcuse  denunțul direct la Cabinetul 2.

Nu au fost consecințe sau repercusiuni cu spectacolul, dar peste puțin timp a venit Revoluția din 1989…

O.R.: Ați păstrat surpriza devoalării invitatului pentru sfârșit. Sigur, asta nu îl transformă pe Beligan într-un actor mai puțin genial sau mai puțin iubit de public, ci demonstrează încă o dată că trebuie să vedem întotdeauna arta, și nu omul.

În acele vremuri, nu vă luptați numai cu cenzura, ci și cu finanțele – ați și amintit, de altfel, cât de greu a fost să faceți rost de mătasea naturală pentru „O scrisoare pierdută”. Prin urmare, am ajuns și la „capitalismul” de la Teatrul Mic – cum se obțineau banii pentru toate cele necesare, cum veneau „sponsorizările”, cum reușea această instituție, în vremuri când totul era gri și sărăcăcios, să rămână strălucitoare, impecabilă și valoroasă?

M.B.: În vremurile așa-zisului „comunism” a fost un capitalism sălbatic, mai ales în cultură. Teatrele și, bineînțeles, Teatrul Mic și Teatrul Foarte Mic primeau subvenție de la buget 13%, restul de 87% trebuia câștigat, practic trebuia să te autofinanțezi. Biletele aveau preț fix, nu se putea mări. Sala Teatrului Mic are doar 350 de locuri, iar a Teatrului Foarte Mic, numai 90 de locuri. Din vânzarea biletelor nu se acoperea mare lucru, cu toate că se juca mereu cu sălile arhipline. Cei 13% nu însemnau nici măcar salariile sau utilitățile, iar montarea de spectacole presupune decoruri, costume, recuzită, materiale „dirijabile”, cum ar fi fier, lemn, țesături, materiale fel de fel, necesare în orice teatru.

Am avut sprijinul instituțiilor de stat, că altele nu existau, care fie că ne virau sume de bani ca sponsorizare, fie ne confecționau decoruri, fie ne aprovizionau cu diverse materiale. Scriam în caietul program al spectacolelor o reclamă cu instituția/ fabrica respectivă. Mereu am fost stresată pentru banii de salarii. Mi-amintesc că era 2 ianuarie și eu împreună cu economista nostră, o tipă inteligentă și loială teatrului, eram la ușa unui director de întreprindere, care nici nu ajunsese la serviciu.

I-am răsplătit și noi cu spectacolele după care jinduia atâta lume. Domnul Săraru a acceptat să-i invităm la un spectacol, împreună cu familia, pe toți cei care au contribuit din plin la supraviețuirea Teatrului Mic și a Teatrului Foarte Mic. Era pentru ei o sărbătoare. Și pentru noi.

Bani mai făceam din turnee, dar costau enorm tirurile cu care trimiteam decorurile. Actorii și personalul tehnic mergeau cu autobuzul teatrului. Aveam uneori și 10 tiruri, pentru că nu era avantajos să jucăm cu spectacole puține. Am înțeles că acum actorii nu mai vor să călătorească așa, ci doar cu avionul… Domnul Săraru avea prieteni care ori ne dădeau tiruri gratis, ori le plăteau pe cele închiriate de teatru. Uneori…

Lefurile actorilor se stabileau în funcție de roluri principale, roluri secundare sau figurație și în funcție de câte spectacole jucaseră în luna respectivă. Toți actorii angajați la teatru erau obligați să joace atunci când erau programate piesele respective și să fie prezenți cu o oră înainte de deschiderea cortinei. Dacă se întâmpla să nu joace, din diverse motive personale, erau penalizați. Ștefan Iordache nu a putut să joace o lună din motive serioase și a fost penalizat. Nu se glumea!

Acum, am înțeles că actorii sunt angajați toți cu A1 (actor 1) și nu joacă la teatrul unde sunt titulari, ci la alte teatre, pe colaborare. Leafa le intră automat pe card, chiar dacă nu trec pe la „serviciu” deloc, așa cum a scris o cunoscută actriță pe rețelele de socializare. Un regizor care nu este angajat cu carte de muncă acolo unde montează o piesă este plătit cu 20-30 de mii de euro/spectacol. Tuturor care lucrează în cultură li se adaugă la pensie încă jumătate din valoarea ei. S-a inventat și „indemnizația de merit”, care reprezintă echivalentul a trei salarii brute minime pe economie, plafonată de curând la 6 240 de lei, adăugați la pensia respectivă. Toate acestea… de la bugetul de stat.

Așadar, capitalismul în cultură a fost acerb în socialismul numit „comunism”. Atunci, autofinanțarea era lege în mai multe domenii. Acum se plătesc integral utilitățile, decorul, costumele, recuzita, precum și regizorul/ scenograful din afara teatrului. Silviu Purcărete a montat spectacole unice, memorabile doar contra salariului pe care îl primea de la Teatrul Mic. Niciun leu în plus.

„Pe vechi” era o luptă de supraviețuire în cultură pe care toți cei care eram angajați la teatru am dus-o în toți anii, spectatorii erau eleganți, actorii dedicați și satisfacția izbânzii ne făcea să trăim cu bucurie și entuziasm fiecare spectacol.

O.R.: Cred că aveți sute de povești legate de perioada pe care ați petrecut-o la Teatrul Mic. Din toate acestea, vă rog să ne aduceți aici câteva, poate cu actori, poate cu regizori, poate cu directorul plin – și mai bune, și mai rele. Pentru că, fără îndoială, au fost și de unele, și de altele – ce vă vine în minte mai întâi, atunci când ridicați cortina de pe amintirile dumneavoastră din acei ani?

M.B.: Am mai scris, cred, despre un turneu la Timișoara, unde, printre alte spectacole, a fost un recital de poezie „Respirări cu Nichita Stănescu”, susținut de uriașa și inegalabila Leopoldina Bălănuță. Spectatorii timișoreni veneau îmbrăcați elegant, doamnele cu rochii de seară, iar bărbații cu papion, era o imagine din alte vremuri.

Spectacolul dura aproximativ două ore fără pauză, susținut în totalitate de către marea actriță, care recita în tot acest timp, cu o atracție incredibilă a publicului. Îmbrăcată în negru, singură pe scena neluminată, doar cu un spot îndreptat spre ea, publicul stătea cu răsuflarea tăiată și asculta versurile atât de altfel ale poetului. Nu mișca nimeni. O liniște parcă din altă lume, nu se auzea decât vocea inconfundabilă a Leopoldinei Bălănuță.

La sfârșit, toată sala a îngenuncheat, doamnele au aruncat pe scenă brățări și coliere pe care le desprindeau de la mâini și de la gât. Doamna Leopoldina a părăsit scena cu pas șovăielnic, n-a mai ieșit la aplauze și, când s-a aprins lumina scenei, am văzut îngrozită o baltă de sânge pe locul unde stătuse artista. M-am îngrozit, m-am dus la dânsa și mi-a zis că are o problemă la picior. Am urcat-o în taxi, oarecum cu forța, și am plecat de urgență la spital. Acolo, un medic deosebit de amabil, a intervenit imediat. Eu nu mă puteam uita la ce face medicul, dar am ținut-o în permanență de mână. Nu s-a văitat, a rezistat cu aceeași forță cu care dusese recitalul până la final, mereu în picioare, fără să-și dea seama cineva că-i picura sânge din picior.

Ce actriță! Ce hotărâre! Ce respect pentru spectacol și pentru spectatori!

De altfel, au fost, de-a lungul vremii, situații îngrozitoare, când un actor sau altul a jucat spectacolul, deși îi murise un părinte, fiind chiar pe catafalc. Pentru ei toți, scena era sfântă, era locul lor în arta fără compromisuri. Eu, nu că n-am văzut, dar nici n-am auzit – nici ca banc – ca un actor să cadă de pe scenă în plin spectacol, cum s-a întâmplat de curând la Teatrul Național! Degradarea artistică nu mai are limită. Am avut șansa să văd „pe viu” cei mai mari actori ai țării, adevărați titani ai teatrului românesc.

O situație complicată a fost cu spectacolul „Mitică Popescu” la Brașov. Nu mă dusesem cu teatrul în turneu, pentru că era o singură piesă, Brașovul era aproape și actorii se întorceau seara la București. Dar, pentru că multe persoane nu reușiseră să ia bilet, se adunase în fața teatrului o mulțime enormă și era pericol să se declanșeze o revoltă spontană. Domnul Săraru primise telefon de la oficialitățile locale și rugămintea să vină de urgență cineva din conducerea teatrului. Așa că, împreună cu soțul meu – pentru că eu nu aveam și nu am carnet –, am plecat de urgență cu mașina spre Brașov,.

Pe 2 martie 1989, Liviu Corneliu Babeș își dăduse foc în timp ce cobora pe pârtia Bradul din Poiana Brașov, în semn de protest față de Ceaușescu și de socialismul deșănțat.  Brașovul luase foc, stătea sub amenințarea unei revolte a populației și a muncitorilor de la Uzina „Tractorul” Brașov. Am ajuns la teatru, spectacolul abia începuse, în fața teatrului se adunase un număr impresionant de persoane, dar erau pașnice. Am decis ca trupa să mai stea o zi la Brașov, să joace și în seara următoare spectacolul „Mitică Popescu”, am pus biletele în vânzare și, pe măsură ce cumpărau, oamenii plecau. Însă nicio nenorocire nu vine singură, actrița care juca rolul patroanei băncii a leșinat pe scenă. Noroc că era spre sfârșitul spectacolului și că nu a avut nimic grav, astfel încât a putut juca și în seara următoare. De altfel, oriunde mergeam în turneu, biletele erau deja vândute, sălile arhipline și trupa actorilor de la Teatrul Mic era admirată și iubită.

O.R.: În ciuda faptului că aș rămâne zile întregi în acea atmosferă inedită, pentru respectivele vremuri, de la Teatrul Mic, trebuie să încheiem acest capitol. Dar nu înainte de a ne povesti cum s-a derulat, practic, finalul, în decembrie 1989. Și care a fost următorul dumneavoastră pas, pentru a reveni în învățământ.

M.B.: În 1987 m-a cuprins o grijă dublată de panică, așa, din senin. I-am zis domnului Săraru că vreau să-mi dau gradul I, deoarece gradul II îl obținusem deja când fusesem în învățământ. Sigur că toți erau uimiți, că, adică, ce-mi trebuia gradul cel mai înalt în învățământ când eram director adjunct la celebrul Teatru Mic. Dar mie, când „mi se pune pata”, nu renunț.

În vara respectivă trebuia schimbată scândura de scenă, ceea ce era extrem de greu, nu numai că decorurile trebuiau urcate la pod sau mutate, nu numai că încercam să găsesc o echipă de muncitori care să se priceapă la particularitățile unei scene, dar scândurile și pilonii de lemn, materiale dirijabile, se obțineau foarte greu, cu un maldăr de aprobări. Peste toate cele, m-am dus la Universitate să mă înscriu la concursul de grad I (atunci erau doar câteva locuri), să aleg tema lucrării științifice pe care trebuia să o realizez și să conving un profesor să-mi fie conducător de lucrare. Pe scurt, am ales, din ceea ce mai rămăsese pe lista afișată, „Poezia lui Vasile Alecsandri”, o temă fără sfârșit, plus că poezia… este interpretabilă și subiectivă. Toată vara a fost un coșmar, ziua supravegheam lucrările la șantierul de înlocuire a scândurii pe scenă, iar noaptea scriam de mână teza pentru grad, apoi dădeam paginile unei dactilografe, ca s-o bată la mașină. A trebuit să găsesc o școală care să mă primească pentru susținerea orelor de curs, două de gramatică și două de literatură, deci la nivel de gimnaziu, că la liceu nu se făcea gramatică. Nici atunci, nici acum… S-a îmbolnăvit profesorul George Munteanu, mi-a transmis să găsesc pe altcineva pentru conducerea lucrării, am dat examenul la socialism științific, la care eram complet pe dinafară, dar un profesor de treabă ne-a trecut pe toți. Pe scurt, profesorul Munteanu s-a însănătoșit, și în anul următor, prin februarie, cred, am susținut orele la școală, pe un ger îngrozitor, și în clase și afară, cu zăpezile „de altădată”. Comisia era alcătuită din profesori universitari, domnul Săraru, ca director al instituției unde eram angajată, actorul Mișu Dinvale, secretar de partid, nu mai știu cine de la sindicat, adică multă lume, așa cum era structura respectivei comisii. Despre acest episod a scris domnul Dinu Săraru în prefața la Trilogia Literatura română pentru elevi, apărută recent la Editura Pro Universitaria.

Revoluția din 1989 a fost o mare mizerie pentru Teatrul Mic. Actorii parcă înnebuniseră, l-au dat afară pe directorul teatrului, deși domnul Săraru le rezolvase, de-a lungul timpului, o mulțime de probleme ce păreau imposibile, atât pentru ei personal, cât și pentru familiile lor. Mi-amintesc că în 1989 chiar, au fost aduse frigidere pentru toți angajații teatrului, că nu se vindeau „la liber”, trebuia aprobare specială, pe care nu o obținea nimeni. S-a făcut listă, s-au strâns banii de la toți cei care doreau frigider și dl. Novolan, prietenul domnului Săraru, a descărcat un tir de frigidere la teatru. Doar un exemplu… Oricine avea nevoie de ceva, medic, doctorii, analize, case, alte probleme greu de rezolvat apela la domnul Săraru care ajuta pe toată lumea.

Nerecunoștința actorilor, a angajaților, în general, a fost o nenorocire imposibil de explicat, de motivat. Alungarea domnului Dinu Săraru a scos la iveală caractere josnice, atitudini înmărmuritoare, greu de suportat.

Vreo 2-3 luni după Revoluție m-am luptat cu toți angajații, având în vedere că rămăsesem singură la conducerea teatrului: actorii deveniseră brusc neserioși, întârziau la spectacole, jucau alandala, mașiniștii intrau în grevă de câteva ori pe zi, ieșeau pe trotuar cu berea în mână și lăsau spectacolul de izbeliște… Din fericire, îl aleseseră pe Ștefan Iordache ca reprezentant FSN, cu care el nu avea nicio legătură, nu înțelegea, ca și mine, nimic din ceea ce se întâmpla, dar îl respectau toți și am putut să ținem teatrul pe linia de plutire. Apoi a venit noul director, domnul Romulus Vulpescu, un intelectual de rasă, care a stat doar până prin toamnă. A urmat la conducere regizorul Alexa Visarion, care a împânzit teatrul cu liste de distribuții în spectacole uriașe, despre care auzisem doar pe la americani, a scris nume de regizori celebri de la Hollywood, minciuni și invenții pe care numai structura de actor le-ar fi putut crede. Nu m-am înțeles nicidecum cu el, îl acuza pe domnul Săraru că a furat din teatru, cu mine se purta urât, aproape necivilizat, ce să zic, oribil.

Așa că m-am  zbătut să obțin titularizare în învățământ, deși era o vraiște peste tot, mă refer la organele de decizie, încât nici nu aveai cu cine și unde să rezolvi. Tot felul de „nimeni în drum” mergeau la Primărie, se așezau pe scaun și declarau „sunt noul primar”. A fost ceva… În fine, am reușit în cele din urmă să obțin repartizare pentru un post de profesor la Școala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu”, care se numea atunci Liceul Economic nr. 2. De mare folos a fost faptul că aveam gradul I, așa că în 1991 am plecat de la teatru cu o fericire de nedescris. Bucuria a fost și a lui Alexa Visarion, care, în doi ani, nu montase niciun spectacol, doar liste…

O.R.: Și iată-vă din nou în învățământ, după o pauză de peste un deceniu. Cu siguranță, nu v-a fost ușor.

M.B.: La școală mi-a fost foarte greu, habar n-aveam ce, cât și cum să predau. Din fericire, vraiștea acelor timpuri m-a ajutat să mă pun la curent cu materia. Citeam operele, îmi făceam planuri de lecție, dormeam 3-4 ore pe noapte și a doua zi, la ora 8.00, eram în clasă, zâmbitoare și încercând să par sigură pe mine. Se pare că am reușit: după atâția ani, foștii elevi țin și acum legătura cu mine. De pildă, săptămâna viitoare m-au invitat elevii din prima clasă la care am fost dirigintă și care au absolvit în 1995. Am iubit foarte mult copiii, mă rog, adolescenții, îi înțelegeam și, pe scurt, mi-a plăcut enorm să fiu profesoară. Mi-am dat seama că este foarte greu pentru cei care sunt debutanți în învățământ și nu au niciun fel de materiale care să-i îndrume cât de cât în predare. La fel și pentru elevi. Le dictam ce învățasem în ziua și noaptea precedentă, din minte, că nu îmi permiteam să citesc în fața lor, că mă făceam de râs. După câțiva ani, am aflat că elevilor mei le cereau caietele alți elevi, de la alte clase, le xeroxau și învățau și ei după aceste notițe. Astfel, soțului meu i-a venit ideea să scoatem o carte de „Limba și literatura română pentru bacalaureat”, mai ales că atunci exista proba orală cu bilete și proba scrisă din toată materia claselor IX-XII. Astfel, prima carte am tipărit-o în 50 000 de exemplare. Copiii îi ziceau „biblia portocalie”…

O.R.: Din fericire, nu v-ați oprit la „biblia portocalie”! Câte cărți semnate de dumneavoastră au apărut, de fapt, până acum?

M.B.: Acum am deja aproximativ 30 de titluri, cărți scrise în sprijinul elevilor nu numai pentru examene, ci și pentru pregătirea curentă, la orele de limba și literatură română.

De curând, am primit o ofertă de la Editura Pro Universitaria, fiind prima dată când publicam la o altă editură decât Editura Badea. Este o trilogie amplă, se numește Literatura română pentru elevi, Eseuri structurate, în trei volume: POEZIA (125 de poezii, 830 de pagini), PROZA NARATIVĂ (90 de opere, 890 de pagini) și DRAMATURGIA (aproximativ 25 de piese, 340 de pagini). Fiecare volum cuprinde: Paralele literare, Sinteze literare, Studii de caz, Caracterizări de personaje, precum și Biografia și Universul literar ale fiecărui scriitor.

Anul trecut, am realizat cu mare efort GRAMATICA ACTUALIZATĂ A LIMBII ROMÂNE, cuprinzând toate schimbările academice făcute la gramatica tradițională. Și chiar sunt noutăți nu numai în conținut, ci și în termenii gramaticali. Părerea mea este că aceste modificări constituie cam 75-80% față de gramatica pe care o știam noi dintotdeauna.

Consider că schimbările, noutățile aduse de GRAMATICA ACADEMIEI, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN – ALEXANDRU ROSETTI”, care se aplică în învățământul preuniversitar încă din 2018-2019, sunt năucitoare, mai ales că pentru prima dată se schimbă gramatica românească în istoria limbii. Este inadmisibil faptul că nu s-a vorbit niciodată și nicăieri despre acest fapt, când ar fi trebuit să se facă mare vâlvă privind toate noutățile și modificările gramaticale. Sunt profesori care refuză să predea noua gramatică, deși la examene au intrat în bibliografie, timid e adevărat, noile noțiuni și termenii pe care, dacă elevii nu le știu, nu înțeleg cerințele, deci nu rezolvă subiectele. Dar cui îi pasă?! Cred că principala atitudine a populației din țărișoară este NEPĂSAREA, un soi de INDIFERENȚĂ nocivă, care denotă IRESPONSABILITATE.

Manualele de limbă și literatură română de la gimnaziu conțin în cantitate mare, cam 80%, fragmente de texte traduse din opere străine necunoscute, pe care niciun copil și niciun profesor nu le vor citi integral, deoarece operele cu pricina nu există la noi. Așadar, SNOBISMUL învinge dragostea pentru limba și literatura română, iar autorii de manuale, precum și cei de la Ministerul Educației, care le aprobă, sunt principalii reprezentanți ai snobismului românesc. Adică NU LE PASĂ! Atâta infatuare excesivă doar ca să fie mândri și încântați de ei înșiși, să se admire singuri că sunt „intelectuali” sau cum s-or considera, fără să conștientizeze răul imens și ireparabil pe care-l fac acestor generații și literaturii române, în general.

DOOM-2021 are în plus față de DOOM-2005 aproximativ 3 600 de xenisme, adică termeni străini neadaptați la limba română, nici ca scriere, nici ca pronunție. Alecsandri, în secolul al XIX-lea, le zicea „stricători de limbă”. Așadar, nu s-a schimbat nimic în două secole de „românism snobistic”. 

O.R.: În cazul dumneavoastră, se vede și se simte că nu poate fi vorba în niciun caz despre indiferență. Dimpotrivă, observ chiar o indignare, însoțită însă de măsuri concrete: aceste cărți explicative, care încearcă să dea o direcție, să explice limba și literatura română „pe înțelesul tuturor”, un lucru demn de admirat. Înainte de toate, consider că profesorii ar trebui să aibă în ghiozdanul propriu acest tip de cărți. Din câte știți dumneavoastră, folosesc cei de la catedră volumele la care ați robotit timp de atâția ani? Le recomandă elevilor?

M.B.: Cele peste 30 de cărți publicate au avut un singur deziderat: sprijin pentru elevi. Am ținut mereu pasul cu modificările din Programa școlară, din Programa de bacalaureat, am scris cărți pentru fiecare an de studiu, de la clasa a V-a până la clasa a XII-a, cuprinzând toate operele literare existente în manualele alternative.

În manualele actuale de gimnaziu nu prea se regăsesc noțiunile noi din Gramaticile academice, deși schimbările sunt majore și se aplică din 2018. Îți dau un exemplu: în gramatica tradițională, substantivul putea avea diverse funcții sintactice: subiect, complement de toate felurile, atribut. În gramatica actuală, sunt „posibilități combinatorii ale substantivului” și, dacă elevul nu știe la ce se referă cerința, nu poate răspunde. De aceea, am realizat Gramatica actualizată și, ca să deprindă copiii noile noțiuni, o carte de Exerciții de gramatică, rezolvate și explicate.

Profesorii cunosc foarte bine „cărțile Badea”, dar nu prea le recomandă copiilor, pentru că unii le folosesc la meditații sau în predare la ore. Am destule exemple semnalate de copii despre acest fapt. Ba, mai mult, acum 2-3 ani m-a sunat o doamnă inspectoare care supraveghease la examenul de titularizare al cadrelor didactice și „prinsese” persoane care copiau cu cărțile pe genunchi. Dânsa confiscase 5 cărți de-ale mele și mă întreba cum să mi le înapoieze. Sigur că nu le-am luat, i-am zis să le doneze unei biblioteci școlare. Acest fapt spune foarte mult despre onestitatea umană, pentru că unii profesori interzic copiilor „cărțile Badea”, ca să nu se prindă ei de unde le dictează. Alții însă recunosc valoarea didactică a acestor cărți și foarte mulți le procură. Noi, cu Editura Badea, suntem pe piața cărții didactice de 25 de ani fără întrerupere, timp în care cărțile s-au vândut singure, doar prin librării. Există edituri, multe, care se duc în școli și oferă comision profesorilor pentru cărți inutile, nevandabile și pe care elevii sunt obligați să le cumpere. Sunt numeroase cazurile în care respectivele cărți devin total ignorate de profesori și, bineînțeles, de elevi, care spun că nu le folosesc la nimic.

Noi avem prețuri mici, pentru că ne-am gândit mereu la copii… Când scriam, aveam în fața ochilor un elev sau altul și mă întrebam: „Oare cutărică va înțelege ce scriu aici? Va putea el să redea în lucrările de examen, fără să trebuiască să învețe pe de rost?!”

Proba orală a bacalaureatului este aproape o jignire pentru tinerii de 19 ani, după 12 ani de școală cu frecvență zilnică. „Utilizatorul”, așa se numește acum candidatul, trage un bilet, cu un mic text pe care îl citește cu glas tare, luând astfel primul punctaj la… citit; apoi trebuie să răspundă la 3 întrebări infantile, ca să demonstreze că a înțeles despre ce e vorba în fragmentul respectiv. În plus, „examenul” oral se susține cu profesorul clasei și niciun elev nu poate pica, pentru că există doar 3 calificative penibile: utilizator mediu, utilizator avansat și utilizator experimentat. Aceste așa-zise calificative nu contează pentru nimeni, nici pentru candidat, nici pentru școală, adică nu au nicio importanță, ba chiar aș zice că este o bătaie de joc pentru toți participanții la acest simulacru, profesori și elevi, care pierd o zi ca să… nimic.

Proba scrisă a bacalaureatului la română este foarte simplă, dar o complică mult baremul pe care niciun candidat nu-l poate respecta, fiind aberant. Din acest motiv au fost diferențe de 2-3 puncte, în sus sau în jos, între corectorii de la examen și cei de la contestații. Eu am refăcut anul acesta cartea pentru examenul de bacalaureat și, crede-mă, am muncit peste măsură încercând să respect cerințele baremului pentru proba scrisă, astfel încât candidatul să ia un punctaj cât mai mare.

Uite ce mesaj a scris pe Facebook o colegă profesoară, pe care n-o cunosc, dar al cărui nume nu-l public, pentru că nu i-am cerut acordul:

„Mariana Badea, ați fost deschizător de școală, de drum, (și) în acest sens. Ați muncit enorm, v-ați asumat riscuri, ați devenit model pentru profesorii începători și sprijin pentru elevii autodidacți. Este o certitudine că toți profesorii de limba română, într-un fel sau altul, v-au studiat și ada/(o)ptat informațiile. Stilul liber, clar, pe înțelesul tuturor, deopotrivă intelectualizat, dar, mai ales, urmărirea întocmai a programei și a baremului de examen – toate acestea v-au consolidat succesul, popularitatea și aprecierea colegilor. Și… da, iată, mă spovedesc, când am fost prima dată rugată să pregătesc un elev pentru „bac” – traversând Bucureștiul din Ozana în Compozitorilor – am câștigat acei atât de necesari bani, aproape citind din cartea Badea, pe care o țineam pe genunchi… Vă mulțumesc!”

O.R.: Aveți în pregătire o carte extrem de utilă. Am avut bucuria de a o citi înainte de publicare și trebuie să recunosc că m-am simțit, într-un fel, răzbunată – poate de aceea am și parcurs-o ca pe un roman polițist, cu sufletul la gură. Spuneți-ne, vă rog, câte ceva despre acest viitor volum.

M.B.: Cea mai profundă supărare a mea se referă la stâlcirea limbii române, la greșelile stridente de exprimare și de scriere, care vin tăvălug peste mine, peste noi. Am observat că în special tinerii sunt agramați și nu le pasă cum formulează orice comunicare, ceea ce denotă o gravă incultură, o indiferență acută, fiind convinși că, oricum ar spune, se fac înțeleși de către oricine. De aceea, am decis să scriu o carte despre greșeli frecvente, intitulată Bumerangul cuvintelor, cu subtitlul „Studiu de manele lingvistice”, la Editura pentru Artă și Literatură.

Uneori am impresia că joc în horă, deși muzica a tăcut de mult…

O.R.: Pentru că ați vorbit despre tinerii cărora nu le pasă cum vorbesc, cum se exprimă, ce fel de cuvinte folosesc, știați că mulți dintre ei spun că nu vor să vorbească mai corect sau fără expresiile la modă („gen” este un exemplu care se distanțează clar de celelalte greșeli), deoarece colegii lor i-ar acuza că fac pe deștepții sau, și mai rău, că sunt tocilari? Când a devenit vorbitul corect un defect? Cum am putea să facem ca gramatica să fie din nou „la modă” și, de ce nu, să fie chiar sexy? Și astfel, cum s-ar putea să fim din ce în ce mai mulți în acea horă, alături de dumneavoastră, iar muzica să se audă tare și melodios?

M.B.: Ce sortiment de tineri sunt cei care spun că nu vor să vorbească mai corect, ci preferă limbajul xenismo-românesc?! Aceștia doar spun că nu vor, dar, de fapt, ei nu știu să se exprime corect, din mai multe motive: ori nu au fost în stare să fie atenți la ore, ori nu au putut să învețe, având o minte indolentă, ori profesorii au fost prea indulgenți și i-au promovat forțând nota.

În experiența mea didactică se înscriu situații de acest fel, în sensul că au fost elevi care-mi spuneau că, din reflex, au corectat pe câte cineva din grupul lor și, brusc, toți ceilalți s-au uitat uimiți și disprețuitori la respectivul „corector”, care a simțit pericolul de a fi exclus din „gașcă”. Neputincioșii sunt, adesea, agresivi.

Nu cred că vorbitul corect a devenit un defect, ci obrăznicia și tupeul îi intimidează pe cei care nu pot fi la fel, inteligența și buna educație îi dezavantajează în proximitatea acestora.

Cum ți se pare faptul că bogații de pe Tik Tok sunt „sponsorizați” de cei care nici nu visează să aibă averea celor pe care-i alimentează cu bani, renunțând la multe bucurii ca să poată contribui la sporirea conturilor acestora? Adică, este o anomalie ca oamenii cu venituri modeste să se bucure că pot să dea din bănuții lor cuiva „celebru” pe Tik Tok, care nu face altceva decât să-și arate câinele, mașina, vila sau să posteze un comentariu stupid despre ceva stupid. Am asistat într-un supermarket la o discuție a unei mame cu băiețelul ei, care luase de pe raft o cutiuță cu bomboane. Mama i-a explicat pe un ton împăciuitor că nu au bani de dulciuri, pentru că trebuie să acceseze site-ul unui manelist celebru, și a pus cutiuța la loc pe raft. Eu nu am înțeles de ce îi trebuie bani pentru site, dar am recunoscut numele inconfundabil al faimosului „artist”!

În altă ordine de idei, stereotipiile au devenit limbaj uzual, lenea de a gândi, incapacitatea de a citi mai mult de un rând de pe rețelele numite fraudulos „de socializare”, obiceiul dăunător al cadrelor didactice de a le cere „proiecte” pe care toți „școlarii” le „copy-paste” de pe net pot fi câteva motive ale decăderii intelectuale.

Nu cred că gramatica va putea fi „la modă” înainte ca inteligența să fie din nou la modă. Gramatica poate deveni „sexy” dacă și numai dacă se vor schimba modelele agramate cu unele „gramate”, cum zicea Eminescu, dacă lenea intelectuală se va înviora, dacă vom vedea tineri răsfoind cărți și fiind atrași de hora limbii române.

Totuși, eu sunt convinsă că limba română există în ADN-ul românilor și are nevoie să fie descarcerat din inimile lor, cuvintele fiind celulele esențiale pentru identitatea fiecărui român.

Aș zice că limba română are nevoie de români.

O.R.: Director de teatru, profesoară de limba română, autor de cărți – în același timp însă, trebuie să adăugăm la aceste „îndeletnici” și pe cele de soție, mamă și bunică. Ne spuneți o poveste despre capitolele mai puțin văzute de lume, dar atât de importante din viața dumneavoastră?

M.B.: Pe soțul meu, Gigi Badea, l-am cunoscut în tabără la Novaci, pe când eram elevi de liceu și aveam fiecare 16-17 ani. Eu locuiam la Balș, el la Craiova, aflată la 25 de km. Cu toate acestea, nu ne-am mai văzut după tabără, eu m-am mutat cu mama în capitală, unde am trăit din plin coșmarul cu „buletin de București”. Ultima clasă de liceu am urmat-o la Liceul „Ion Creangă” și a fost o mare dezamăgire atât față de profesori, cât și față de „un fel de colegi”. Am venit cu media generală 9,98 și pentru că eram „de la țară”, credeau că luasem note „pe ouă și pe găini”. Se buluceau să mă vadă copiii de pe la toate clasele, de parcă eram ursul polar. Anul acela s-a șters total din memoria mea, cu excepția faptului că am luat premiul II pe țară la olimpiada de limba și literatura română, deși foarte greu l-am convins pe profesorul respectiv să mă trimită la faza pe sector. De acolo, celelalte etape nu au mai depins de el. Când a venit rezultatul la liceu a holbat ochii nedumerit, de parcă mă vedea pentru prima oară. Eu avusesem alt tip de profesori la Balș! Adevărați, dedicați, atașați de elevi… Și, bineînțeles, colegi inteligenți și prieteni adevărați, cu care țin legătura și astăzi.

Alături de soț

Eu și Gigi ne-am reîntâlnit absolut întâmplător după 5 ani și, în câteva luni, ne-am căsătorit. Anul acesta, în iunie, împlinim 54 de ani de când suntem împreună. Separat, avem mai mulți ani! El, profesor de matematică, eu de română, amândoi suplinitori în București, iar legea prevedea ca unul dintre soți să fie angajat definitiv, pentru ca celălalt să primească post de suplinitor. El s-a angajat pe un șantier, apoi a avansat și a devenit redactor-șef adjunct la revista „Știință și Tehnică”. Eu a trebuit să obțin an de an suplinire într-o școală sau alta. Între timp mi-am dat gradul II, am făcut tot felul de activități cu elevii, apoi m-a ales scriitorul Dinu Săraru să fiu director adjunct la Teatrul Mic și Teatrul Foarte Mic.

Copiii au venit firesc, ne doream amândoi. Mai întâi Mircea, apoi, după 5 ani, Naty. Ne-a ajutat enorm mama mea, fostă învățătoare – fusese și învățătoarea mea –, altfel n-am fi putut face față. Nu ne-am chinuit nici noi, nici copiii, pentru că excepționala mea mamă ni s-a dedicat total.

Vă povestesc un episod pe care mi-l amintesc deseori, legat cumva și de următoarea mea carte, Bumerangul cuvintelor. L-am înscris pe Mircea la grădiniță și într-o zi, când m-am dus să-l iau, l-am găsit la colț. Mircea era un băiat cuminte și ascultător, așa că m-am mirat. Educatoarea, înțepată și „cea mai superioară”, mi-a zis că a vorbit urât, ceea ce m-a mirat și mai tare, pentru că noi nu suntem vulgari. Întrebat, copilul mi-a spus ce s-a întâmplat: Tovarășa educatoare i-a învățat un cântec: „Mi-a spus mie cineva/ Că pisica face așa: miau, miau, miau/ Mi-a spus mie cineva/ Că cățelul face așa: ham, ham, ham.” El i-a zis că mama nu-i dă voie să spună cacofonii, la care doamna  a țipat victorioasă: „Ați văzut?! Ați auzit?! A zis din nou!”. A fost ultima zi de grădiniță a lui Mircea.

Așa că am angajat-o pe „madam’ Alice” să aibă grijă 4 ore pe zi de Mircea, până venea mama de la școală, care era aproape de casă. Doamna vorbea cu Mircea în franceză și, când mergeau în parc, îl urca pe bancă și el cânta, spunea poezii în română și franceză, mă rog, ce îl învățase ea, ce-l mai învățasem și noi. Se aduna lumea… La Liceul de Informatică (actual „Tudor Vianu”), Mircea a intrat printre primii și tot așa la Facultatea de Matematică de la Universitate, fără nicio oră de meditație. Am vrut să-l pregătim pentru admiterea la facultate, pentru că, totuși, matematica e complicată. A refuzat categoric: „Decât să-i dai unui profesor banii noștri ca să se distreze copiii lui, mai bine îmi dai mie bani, mă duc eu la mare o săptămână și când mă întorc mă apuc de învățat. Am cărți, am culegeri, am tot ce-mi trebuie”. Și așa am făcut, și a intrat la facultate în prima jumătate.

Naty s-a născut la 5 ani după Mircea, în zodia Berbec și așa este! Când era în clasa I, mama, care fusese învățătoare, i-a controlat caietul, nu i-a plăcut cum scrisese și i-a rupt foaia. „Dezastru” este un cuvânt blând. Fetiței nu-i venea să creadă! A fost ultima dată când cineva din familia noastră a mai văzut vreun caiet de-al ei. Ieșea în ușa camerei și striga: „Mă apuc de lecții!” Închidea ușa și nimeni nu îndrăznea să mai intre. Învățătoarea, o doamnă cu totul extraordinară, o aprecia pe Naty enorm, o lăsa „șefă” când mai pleca la vreo ședință și spunea că sunt mai cuminți copiii cu Naty decât cu dânsa. Urma să ne convingem! Atunci când Naty a împlinit 7 ani, am făcut petrecere acasă, așa cum a dorit. Camera ei este mică (noi stăm la bloc), dar au venit copii mulți și s-au așezat cum i-a organizat ea. A închis ușa! După vreo jumătate de oră, eu, timidă, mă gândesc să le duc copiilor ce pregătisem pentru ziua ei și îndrăznesc să deschid ușor ușa. Era liniște deplină și, ce văd? Copiii aveau pe genunchi, pe ce putea fiecare, o foaie de hârtie și un pix. Îți dai seama că Naty le pregătise tot și le dăduse lucrare de control la matematică. Aveau niște expresii, unii cu limbuța scoasă, dar se străduiau să rezolve. N-a fost ușor s-o fac pe Naty să renunțe… Probabil că această fire a ei, ambițioasă și iubitoare de învățătură, a făcut să se califice patru ani la rând, cu locul I pe țară, la olimpiadele de latină și de italiană, în consecință, a intrat la facultate fără examen de admitere. Fiind liberă în vara aceea – admiterea la facultate se susținea toamna –, a fost luată la Președinție, la Cotroceni, și a fost translator pentru președintele Constantinescu pe lângă Papa Ioan Paul al II-lea, pentru vizita acestuia în România (în 1999).

În concluzie, am fost niște părinți norocoși! Foarte norocoși! Școala a fost „serivciul” lor, nu am avut niciodată griji, sau să-i batem la cap cu învățătura, cu meditații…

Însă cel mai consistent noroc îl avem cu nepoții: Ana și Vlăduț, adică fata fetei și băiatul băiatului. Sunt absolut senzaționali, foarte inteligenți, foarte frumoși amândoi și ambii cu simțul limbii. Sunt înnebunită de dragul lor! Într-adevăr, iubirea de bunici este cu totul altfel decât cea de părinți. De copiii noștri nu prea am avut timp să ne bucurăm, eram foarte ocupați cu serviciile, cu suișurile și coborâșurile vremurilor, dar de nepoți ne entuziasmăm zilnic. Vorba unui prieten: „Mai bine făceam întâi nepoții, că am fi fost mai tineri și mai viguroși!”

Sunt multe amintiri, dar, cum să zic, sunt ale mele și țin foarte mult la toate imaginile întipărite în suflet. Vine o vreme când viața omului se îmbogățește cu ceea ce a trăit și mai puțin cu ceea ce trăiește.

Cum spunea cineva: „Suma nenorocirilor care nu ni s-au întâmplat se numește fericire!”

Familia este memoria inimii!

O.R.: Vă mulțumesc pentru că ne-ați lăsat să tragem un pic cu ochiul și în universul personal al doamnei profesoare Mariana Badea!

Ca o ultimă măsură a acestei mici compoziții pe care am creat-o împreună, vă rog să transmiteți cititorilor, în special celor iubitori ai gramaticii limbii române, un îndemn și o rază de speranță pentru viitorul care nu pare chiar atât de luminos.

M.B.: Mă autodefinesc profesoară de cuvinte și bolnavă de limba română! CUVÂNTUL are forță Divină, definește arta de a reflecta că nu suntem toți la fel, că dacă îți înțelegi gândurile și dacă ele există, cuvintele vin de la sine și comunici firesc și eficient cu oricine. O exprimare clară definește personalitatea, cu singura condiție ca și gândirea să fie limpede.

Literatura dezvoltă mult experiența de viață a cititorilor, le îmbogățește stările interioare și face posibilă o mai bună cunoaștere a oamenilor, a caracterelor și a reacțiilor cu care orice om se întâlnește la tot pasul. Personajele literare sunt recognoscibile în persoanele din jurul nostru, numai noi să fim în stare să le recunoaștem, dar condiția e să fi avut o relație cu ele în operele literare. Cu cât citești mai mult, cu atât capeți mai multă experiență de viață și o mai profundă cunoaștere de oameni.

În ultimii ani, limba română a fost adesea târâtă în mahalaua inculturii, cauză evidentă a incapacității de a înțelege sensul cuvintelor, deci sensul vieții. Orgoliul inept al unora că n-au citit în viața lor nicio carte a dus la exprimarea agramată și confuză, la folosirea unui limbaj adesea trivial, cu totul nepotrivit în orice fel de conversație.

Cred că niciodată limba română nu a fost atât de agresată și de „virusată” de agramați, flecari și ignoranți ca în ultima vreme, mai ales de când au apărut rețelele numite, așa cum am spus, fraudulos „de socializare”. Fiecare se exprimă după cum îl duce capul – că „mintea” ar fi un eufemism – și nu poate scrie sau citi mai mult de câteva cuvinte, unele abreviate ridicol: cf, cfa, cmf, ms, ok, lma, OMG.

Am cerut elevilor mei să numere – în răstimp de 3 zile – cuvintele folosite într-o zi și să facă media. Sigur, verbul „a fi”, de pildă, se numără o singură dată, nu toate formele conjugării sau toate formele pronumelor folosite de ei. Ce crezi? Nimănui nu i-a ieșit o sumă mai mare de 100-150 de cuvinte pe zi. Și asta, cu temele la română, la disciplinele economice etc. Cam la atât se reduce vocabularul unui tânăr.

Dar, cum spunea Confucius, „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește.”

Stâlcirea și manelizarea limbii române m-au determinat să scriu acea carte despre cele mai enervante greșeli de exprimare, a căror corectitudine să o explic pe înțelesul oricui, deși, oricâte inepții ai reuși să aduni într-o carte, tot mai rămân câteva și pentru o broșură.

Așa cum știi deja, cartea va apărea în curând la Editura pentru Artă și Literatură și se constituie într-o invitație la lectură și la îmbogățirea bagajului de cuvinte, corecte, desigur, în limba română.

Și închei cu o sugestie care există (și) în această carte.

Dacă în loc de impozitele actuale și numeroase s-ar institui o singură taxă, una singură, pe GREȘELI DE EXPRIMARE ȘI GREȘELI GRAMATICALE, bugetul țării ar fi enorm, s-ar plăti datoriile externe și s-ar mări nesperat salariile și pensiile. În plus, nici n-ar mai trebui să se lupte nimeni cu Gramatica limbii române.

Atâtea beneficii…

INEPȚIA SALVEAZĂ ROMÂNIA!

O.R.: Vă mulțumesc!

M.B.: Și eu mulțumesc.

(Notă: Imaginea de copertă nu este cea definitivă, având în vedere că volumul este în lucru)

Post-ul „Profesoară de cuvinte și bolnavă de limba română” apare prima dată în Literatura de azi.

Pe 23 aprilie este Ziua Mondială a Cărții și a Drepturilor de Autor. A fost instituită în 1995, la inițiativa UNESCO, și de-atunci e sărbătorită în cele mai diferite feluri în peste 100 de țări din lume. Un tribut adus celor care se ocupă de cărți, de la prima literă așternută pe hârtie până la distribuirea lor în lumea cititorilor, alegerea acestei zile are și o valoare simbolică, întrucât pe 23 aprilie, în același an 1616, se stingeau din viață doi titani ai literaturii universale – Shakespeare și Cervantes. De aceea, trebuie să subliniem că Ziua Cărţii a fost marcată pentru prima dată în Spania, în anul 1923, în memoria scriitorului Miguel de Cervantes.

O explicație romantică a alegerii acestei zile poate fi frumoasa tradiție din Catalonia unde, pe 23 aprilie, când este celebrat Sant Jordi – ocrotitorul celor care se iubesc cu-adevărat -, se dăruiesc cărți dragi împreună cu un trandafir roșu. Trandafirii roșii de Sant Jordi au tulpina lungă și sunt însoţiţi de un spic de grâu şi o panglică aurie cu patru dungi roşii. Şi adeseori de mesajul t’estimo – te iubesc, în catalană. La Barcelona, 5 milioane de trandafiri şi 400 000 de volume sunt oferite, de Ziua Cărții, în numele iubirii.

În România, 23 aprilie este și Ziua Bibliotecarului, fiind sărbătoriți toți ocrotitorii tăcuți și devotați ai cărților.

Vă invităm să citiți două poezii dedicate Cărții – „Rânduri pentru o carte” de Ion Minulescu și, firește, „Ex libris” de Tudor Arghezi al cărei prim vers reprezintă titlul prezentului articol.

Carte –
Sora mea cea bună,
Din ce sfântă-mpreunare
Te trezişi la mine-n casă
Într-o noapte fără lună,
Când,
Cu coatele pe masă,
Obsedat de-acelaşi veşnic
Şi suspect semn de-ntrebare
M-afundam în întuneric,
Ca un muc de lumânare
Într-un sfeşnic?…
Carte –
Sora mea-nţeleaptă
Şi cuminte,
Spune-mi, cine
Mă sorti frate cu tine
Într-o noapte fără lună,
Când –
Pe-aceeaşi cale dreaptă –
Ne trezirăm împreună,
Mână-n mână,
Ca-ntr-un raft de librărie
Unde numai dracul ştie
Ce te-aşteaptă?…
Carte –
Soră de beţie,
De extaz
Şi nebunie –
Magică bijuterie
De cuvinte
Şi imagini
Mâzgălite pe hârtie
Cine te-mbrânci spre mine
Să te vinzi fără ruşine,
Ca femeile pe bani?…
Carte dragă,
Nu ştiai
Că – oricine-ai fi –
Tu n-ai
Decât trei sute de… pagini
Iar eu,
Trei sute de… ani?…

(Ion Minulescu, Rânduri pentru o carte)

***

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

Încet gândită, gingaş cumpănită;

Eşti ca o floare, anume înflorită

Mâinilor mele, care te-au deschis.

Eşti ca vioara, singură, ce cântă

Iubirea toată pe un fir de păr,

Şi paginile tale, adevăr,

S-au tipărit cu litera cea sfântă.

Un om de sânge ia din pisc noroi

Şi zămisleşte marea lui fantomă

De reverie, umbră şi aromă,

Şi o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,

Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.

Carte iubită, fără de folos,

Tu nu răspunzi la nici o întrebare.

(Tudor Arghezi, Ex Libris)

(sursa foto: transilvaniareporter.ro)

Post-ul Carte frumoasă… Cinste cui te-a scris! apare prima dată în Literatura de azi.