Un scriitor dibaci

În urmă cu vreo câteva săptămâni, am fost la spectacolul Portugalia, la Teatrul Bulandra. Lume elegantă, mai puțin elegantă sau deloc elegantă. Asta contează mai puțin. Pe locurile din fața mea stăteau vreo cinci doamne extrem de elegante (că asta nu enumerasem mai sus) – am observat și niște sclipici în partea de sus a toaletelor lor de seară. Foarte frumos, mi-am zis, tratează mersul la teatru exact ca ceea ce este, adică o sărbătoare. Ce să vezi însă? La pauză, după ce au comentat indignate chiar lângă mine care fumam, regulamentar, afară, au părăsit sărbătoarea cu pricina. „Cum e posibil să se înjure în halul ăsta exact pe scena de la Bulandra? N-aveau decât s-o facă undeva, la un privat!”, au exclamat ele în timp ce se îndepărtau voinicește.
Pentru că sunt cultă și educată, mi-am amintit de un citat din epilogul scris de Jaroslav Hašek la romanul Peripețiile bravului soldat Svejk și m-am dus rapid să-l caut, ca să pot să pun ghilimele corect, nu să aberez: „Bine s-a spus cândva că un om educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii și bădăranii ipocriți, care în purismul lor abject nu se uită la conținut și se năpustesc mânioși asupra cuvintelor izolate. Acest soi de oameni care își arată indignarea în văzul lumii caută în schimb, cu nespusă plăcere, closetele publice, pentru a citi acolo inscripțiile nerușinate de pe pereți.”
În aceeași tonalitate, nu pot uita ce zicea tatăl meu în fața altor indignați, care se arătau oripilați de folosirea anumitor cuvinte: „Dacă e în DEX, merge. Important este să fie folosit corect oricare dintre aceste cuvinte.”
Și așa, pe ocolite, am ajuns la volumul despre care vreau să-mi exprim Părerea de cititoare: auton0m1e via telespan. Adrian Teleșpan (ca să respectăm modalitatea în care se prezenta Bond. James Bond).
Înainte de toate, în această carte, dragi cititori, nu am găsit decât două cuvinte care nu sunt în DEX, dar au scuza de a fi fost folosite cu valoare stilistică: verbul a fingărui și cuvântul dreacu’. Iar acum pot să trec mai departe, ignorându-i pe toți aceia (mai angelici din fire) care se vor lega de formă, și nu de fond.
Dacă arta, în general, și literatura, în special, au vreun rol e clar că acela este de a stârni umanitatea care zace undeva în noi, de a ne zdruncina, de a ne face să ne punem întrebări, în timp ce suntem cuprinși de emoții pe care cu greu le putem ține în frâu, iar Adrian Teleșpan, fiind un scriitor dibaci, exact așa procedează în proaspătul roman publicat la Editura pentru Artă și Literatură și lansat (cu ochelari de soare, ca ținută obligatorie) la Târgul de carte Gaudeamus 2024. Nu cred că există vreo stare, vreo trăire, vreun sentiment care să nu fie zgâlțâit în timp ce parcurgi paginile cărții. Curiozitate, tristețe, furie, veselie, amuzament, apăsare, greață, durere – ești trecut cu abilitate și măiestrie prin toate acestea, fără ca măcar să-ți dai seama că, de la un rând la altul, emoțiile ți se schimbă cu o viteză astronomică. Fie că e vorba despre adorabile jocuri de cuvinte, despre personificări inedite și imprevizibile, despre situații înspăimântătoare sau despre reinterpretări ale credinței, atenția cititorului rămâne, cu siguranță, în priză, acesta nefiind lăsat nicio clipă să se relaxeze sau să dea bir cu fugiții. Iar imaginea aceea idilică despre cum stă cititorul relaxat, afundându-se în lectură este complet schimbată de acest roman care, pur și simplu, de nenumărate ori, te strangulează. La figurat, liniștiți-vă!
Și totuși, este o carte sensibilă care (ne) vorbește despre iubire, înțelegere, speranță, atenție, tristețe, suferință. Despre a simți și a acționa fără a fi judecat și/sau condamnat. Despre a te uita la cel de lângă tine și a-l asculta cu-adevărat. Despre a crede în tot ce vrei tu.
Iar titlul este primul care te intrigă, cu cele două cifre prezente acolo. Oare de ce există acel 0 și acel 1? Pentru a te gândi la adevărat sau fals, din logică? Pentru a șopti că e bine să ne folosim rațiunea? Pentru a pricepe că utilizarea minții nu înseamnă doar a fi rece și detașat, ci și de a-ți da seama că acceptarea și înțelegerea sunt atribute ale umanității? Sau pentru a ști că oricând poți greși fără să te judece nimeni?
Poate toate la un loc sau niciunul dintre acestea. Adevărat sau fals.

Romanul auton0m1e are peste 500 de pagini. E mult, e puțin? Firește, depinde de antrenamentul și disponibilitatea fiecăruia. Mie mi s-a părut că s-a terminat prea repede. M-a încântat să petrec timp alături de personajele create de Teleșpan doar din replici, reacții și ironii/glume. Să explorez, să simt, să sufăr alături de ele, dar să mă și amuz împreună cu ele.
În cazul în care vă așteptați să vă povestesc acțiunea cărții, veți fi dezamăgiți: nu am de gând să fac așa ceva. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nici n-o să mai scriu nimic în plus, deoarece convingerea mea neabătută este că mai bine citești o carte, nu îți pierzi vremea citind despre ea.
Prin urmare, Părerea de cititoare se oprește aici, cu bucuria de a fi aflat că acest roman s-a situat, la Gaudeamus, pe locul I în clasamentul vânzărilor de la editura care l-a publicat.
Fiți curioși și citiți cartea lui Adrian Teleșpan – veți descoperi, poate, o lume necunoscută, cu alte valențe decât cea în care sunteți obișnuiți să trăiți.

P.S. Autonomie înseamnă (și) să ai dreptul la propriile emoții, fără vreo constrângere din partea celor din jur.