O poveste a poveștilor

Chiar în prima mea zi de școală, fratele meu, cu șase ani mai mare decât mine, s-a gândit să mă „adăpostească”, la un moment dat, la el în clasă, exact atunci când urma o oră de istorie. Profesorul, fără prea mult talent pedagogic (zic eu astăzi), s-a gândit să mă bage în seamă și m-am trezit întrebată „Ce e istoria?” Firește, reacția mea de la frageda vârstă de 6 ani s-a materializat imediat în multe lacrimi, drept care marele dascăl m-a lăsat în pace.
Totuși, când am ajuns acasă, pe două voci, am povestit laolaltă cu fratele meu întâmplarea neașteptată, și replica tatălui nostru mi-a rămas până azi înfiptă bine în memorie: „Trebuia să-i spui că e o poveste”.
Totdeauna mi-a plăcut istoria și cred că această afinitate mi-a fost, în mare parte, indusă și de ideea că, înainte de toate, este, într-adevăr, o poveste – scrisă de învingători, bazându-se însă pe mulți sâmburi de adevăr.
Dacă volumele de istorie adevărată se rezumă la fapte, cifre sau nume, culoarea nu întârzie să apară odată cu interpretările respectivelor date concrete, cu țeserea unei pânze de întrebări, supoziții și potențiale răspunsuri. Poate de aceea și romanele care „se trag” din semințe istorice au un farmec incontestabil. Iar Simona Antonescu chiar știe cum să se apropie de subiectele istorice, astfel încât acestea să devină irezistibile – Chiajna din casa Mușatinilor este (doar) unul dintre exemple.
S-au consemnat deja multe opinii, emoții, stări trezite de citirea acestui roman, autoarei i s-au acordat între timp premii binemeritate și e posibil ca părerea mea de cititoare să vină prea târziu, dacă e posibil ca un „exercițiu de admirație” să poată ajunge prea târziu. Întârzierea, totuși, se datorează faptului că, deși am terminat cartea cu mai mult de trei luni în urmă, am simțit nevoia s-o las să dospească. Pentru că, în ciuda celor 752 de pagini, timpul petrecut în compania ei mi s-a părut prea scurt. N-aș mai fi vrut să plec din secolul al XVI-lea, în ciuda greutăților, violențelor, nemulțumirilor și pericolelor care îl caracterizau. Iar asta tocmai pentru că nu voiam să părăsesc povestea sau, mai exact, poveștile care-mi deveniseră acasă.
Chiajna din casa Mușatinilor este, fără îndoială, un masterpiece al romanelor istorice. „Șeherezada timpurilor noastre”, cum îmi place s-o numesc pe Simona Antonescu, a dăruit din nou cititorilor o panoramă, de această dată medievală, iar privirea sa are proprietatea neașteptată de a furniza și o imagine de ansamblu, extinsă, dar și de a ajunge până la cele mai fine detalii, sociale, morale, relaționale, sufletești sau fizice. Pe măsură ce paginile se succed, e ușor să uiți în ce epocă te afli, dacă mai trăiești în secolul XXI sau ai ajuns într-un Ev Mediu „întâmplător”. Dar, mai ales, gândurile răsărite la fiecare rând te fac să te întrebi dacă există cu-adevărat diferențe profunde între oamenii acestor două secole, mai ales că autoarea și spunea la un moment dat că „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la cei care vor veni, îi văd pe cei care au fost.”
Penița prin intermediul căreia s-a desenat această carte a fost, mai mult ca sigur, scăldată în aurul cuvintelor, altfel ar fi greu de explicat cum s-au putut zămisli aceste pagini despre care se poate afirma că ating perfecțiunea. Sunt vorbe care uitasem că mai există, iar altele apar ca o lume nouă, zugrăvind, de fapt, timpuri de mult trecute. Înlănțuirea frazelor pare o pânză de păianjen prietenoasă și, în același timp, dominatoare, care nu te lasă să răsufli și, de multe ori, nici să mergi mai departe. Ai vrea să poposești lângă fiecare cuvânt, să-i pătrunzi toate semnificațiile, să te lași sufocat de aroma și de culorile lui. Scrisul Simonei Antonescu pare să fie ca un drog de care, chiar dacă ți-ai dori, nu ai putea să scapi ușor.
Apoi sunt personajele – Chiajna nu e singurul, desigur. În jurul ei, avem de-a face cu o distribuție nu numai vastă, ci și extrem de variată. Fiecare erou/eroină are parte de propria poveste, încadrată perfect în tabloul epocii și al vieții protagonistei. Și fiecare această poveste se constituie într-un nou prilej de visare. Nu, nu voi divulga niciunul dintre aceste personaje, fie ele principale sau secundare, după cum ar fi caracterizate de un cititor obiectiv sau de un critic literar. Farmecul constă în a le descoperi pe rând, fără a bănui nici măcar o secundă povestea ce se va țese în jurul lor și, mai ales, fără a intui cum se va contopi aceasta cu firul dur, dar și mătăsos al istoriei trăite și construite de Chiajna.
Romanul Chiajna din casa Mușatinilor a fost caracterizat, pe rând, ca o carte a curajului, a feminismului, a iubirii, a prieteniei, a vremurilor grele, a oamenilor puternici… Poate el reprezintă și toate acestea, dar înseamnă mult mai mult decât atât. Pentru că este vorba despre un roman care atinge excelența, iar asta nu e deloc puțin într-un secol numit deseori, pe drept, al mediocrității.
Într-un interviu pe care autoarea mi l-a acordat cu ani în urmă, afirmam că Simona Antonescu scrie despre oameni, cei străbătuți de timp(uri). Și, mai ales, pentru oameni. Deschideți cartea Chiajna din casa Mușatinilor și îmi veți da dreptate.