Să fim ce-am fost, ca un zid ce nu se trece,
Dincolo de egoismul ce nu ne reprezintă.
Să fim ca o floare care înflorește
Și bucură, de departe, chiar și tristețea.

Să fim ce-am fost, uniți în grele încercări,
Cu drag împreună, să creștem neîncetat,
Ca un copil ce astăzi e fericit că este iubit
Și nu este singur, căci puternici suntem împreună.

Post-ul Să fim ce-am fost apare prima dată în Literatura de azi.

Codrii bătrâni păstrează amintiri din veac,
Și spun frunzelor povești de libertate.
Fiecare vânt ce trece peste ape
Aduce ecoul vorbelor uitate.

Prutul nu-i zid, ci un pod de argint,
Oglindă a dorului ce nu se stinge.
Fiecare val poartă în el speranța
Că timpul va aduce Reunirea măreață.

Frați despărțiți de râu și hotare,
Dar uniți prin sânge, prin gând și chemare.
Iar în privirea copiilor ce privesc apa lină
Se naște visul unei zile senine.

Sub soarele blând, peste maluri gemene,
Răsună cântări din veacuri străbune.
Și fiecare notă, fiecare suflare,
Ne amintește că suntem frați peste hotare.

Dorul străbate și trece peste dealuri,
Se agață de poduri, de școli și de sate.
Iar Prutul, martor tăcut al istoriei,
Se-mbrățișează cu visul de unitate și glorie.

Va veni ziua când malurile se vor apropia,
Și râsul copiilor va umple iar văile.
Nu va mai fi despărțire, nu va mai fi taină,
Doar un singur cânt: al fraților de-o viață.

Atunci Prutul va curge liber, curat,
Nu ca hotar, ci drum ce ne leagă.
Și inimile vor bate în același ritm,
Frați pe veci, sub același cer, pe același prag.

___________________________________________________________________________

Unirea Basarabiei – un act de demnitate românească

Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.
Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.
Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

Post-ul Legământ la Prut apare prima dată în Literatura de azi.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,
Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.
Unitatea, respectul, solidaritatea –
Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,
Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.
Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,
Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,
Să descoperim oameni, idei și speranța rară.
Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,
Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Post-ul Călătorul neobosit apare prima dată în Literatura de azi.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,
Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.
Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,
Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,
Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.
Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,
Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.

Post-ul Făuritor de lumi apare prima dată în Literatura de azi.

Privesc cum totul se destramă

și spun doar: „Asta e.”

Își pleacă ochii,

își închid sufletul,

și trec mai departe,

ca și cum pământul n-ar fi al lor.

Alții, însă,

au mers cândva în noroi până la genunchi,

cu frica în piept și credința în inimă,

au ținut drapelul ca pe un fiu

și n-au întrebat nimic.

Au făcut ceea ce trebuia făcut.

Ei n-au avut rețele, camere, trofee,

doar o țară în suflet

și o tăcere care cântă și azi.

Indiferenții trăiesc ușor,

dar cei care au luptat

trăiesc adânc,

într-o istorie care nu se laudă,

ci respiră prin pământul umed al mormintelor lor.

Uneori, mă gândesc:

dacă tăcerea lor s-ar face glas,

ne-ar întreba simplu

„Ce-ați făcut cu jertfa noastră?”

Și poate atunci

cei care dorm în scaune moi

ar simți rușinea ca pe o rugăciune,

iar cei care mai cred

ar aprinde o flacără

nu doar pentru morți,

ci pentru cei vii,

ca să se trezească.

Post-ul Tăcerea celor care au luptat apare prima dată în Literatura de azi.

Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.

Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.

Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.

Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.

Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.

Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.

Post-ul Iartă necondiționat apare prima dată în Literatura de azi.

Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.

Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.

Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.

E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.

Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.

Post-ul Un trecut efervescent apare prima dată în Literatura de azi.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mi-ai pus în palme dragoste curată,
Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,
Și deși dorul îmi apasă piatra,
Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.
Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.
Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,
În fiecare vers ești lângă mine,
Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,
O rugă vie-n sângele din vine.

Așa învăț că dragostea de mamă
Nu moare, nu se pierde printre ani
E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,
E zâmbetul păstrat printre oameni.

Și tuturor ce-și uită rădăcina,
Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.
O mamă e o viață, nu doar vina
Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

Iar tu, mama, tu, Anna,
Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare
O flacără ce nu o stinge toamna,
O mângâiere fără de hotare.

Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!

Post-ul Anna apare prima dată în Literatura de azi.

Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.

Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.

Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.

Post-ul Cu fruntea sus apare prima dată în Literatura de azi.