De trei ori peste cap…

Elementul neverosimil, caracteristic pentru formula imposibilului, ne însoțește pe întreg parcursul desfășurării acțiunii basmului: eroul se îndreaptă spre locul „unde se bat munții în capete”, construiește într-o singură noapte un palat „cu totul și cu totul de aur”, se dă de trei ori peste cap și ia o altă înfățișare, moare și este înviat etc. Toate aceste acțiuni sunt neverosimile; prin urmare, privit din acest punct de vedere, basmul fantastic este o mare formulă a imposibilului. Dar elementul neverosimil, imposibil, constituie un aspect, iar gluma, ironia, parodia, cu totul alt aspect.

În timpul narațiunii propriu-zise, povestitorul părăsește gluma, ironia, parodia, atât de caracteristice pentru formulele inițiale, și relatează faptele cu cel mai serios ton posibil. Iată de ce eroul întâlnește în peregrinările sale zmei și alte ființe supranaturale, dar nu „potârnichi fripte zburând deasupra câmpiilor”; el ajunge pe „tărâmul celălalt”, în împărăția situată „peste de trei ori câte nouă țări”, în „altă lume”, necunoscută pământenilor, dar niciodată nu va ajunge pe „tărâmul” unde „puricele se potcovește cu 99 de oca fier la un singur picior”, unde „șoarecii mănâncă pisici”, „iepurii aleargă după câini”, iar „porcii scriu versuri”.

Seriozitatea povestitorului se menține până la sfârșitul basmului, când tonul de glumă specific formulei inițiale revine în formula finală. Este suficient, credem, să amintim caii cu care povestitorii „se întorc” de la ospățul împărătesc: povestitorul român se întoarce pe un cal „cu picioarele de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină”; povestitorii ruși, ucraineni sau bieloruși călăresc pe cai de ceară, de smoală sau de gheață, cu șei și frâuri confecționate din materiale comestibile. Nici un povestitor, însă, nu-și va permite să introducă un astfel de cal în interiorul basmului propriu-zis. Caii pe care călăresc eroii basmului „mănâncă jeratic”, „varsă foc pe nări”, „aleargă ca vântul și ca gândul”, zboară „pe sub norii călători, pe deasupra codrului încremenit”, într-un cuvânt – sunt năzdrăvani. Existența unor astfel de cai constituie un fapt neverosimil; același lucru îl putem spune și despre caii de gheață, de smoală sau de ceară.

Prin urmare, nu este vorba de caracterul verosimil sau neverosimil al elementelor respective, ci de funcțiile diferite pe care aceste elemente le au în basmul popular. Calul năzdrăvan îl transformă pe fiul cel mic în erou, și nu numai atât; în basm nici o faptă eroică nu e posibilă fără cal. Cu totul altă funcție are calul din formula finală; povestitorul niciodată nu se va „deplasa” călare pe un cal năzdrăvan, ci pe un cal ce prezintă o serie de „calități” care îl fac să dispară (soarele sau altă sursă de căldură topește caii de ceară, de smoală sau de gheață, iar porcii sau găinile „consumă” accesoriile). Fenomenul invers cu atât mai mult nu este posibil: un erou de basm pe un cal de ceară, de smoală sau de gheață va deveni o figură comică, iar basmul se va transforma în parodie.

Imposibilul redat prin elementele negative ale formulei inițiale sau finale se transformă de cele mai multe ori în comic; imposibilul din basmul propriu-zis nu urmează însă această cale. Formulele inițiale negative, prin tonul lor de glumă, ironic, neagă veridicitatea întâmplărilor din basm, dar nu desființează basmul. Basmul fantastic este ficțiune, dar asta nu-l împiedică să exprime într-o formă metaforică anumite idealuri de viață, să creeze o lume ideală în care totul este posibil. Numai așa se poate explica existența, chiar în zilele noastre, a unor povestitori (ascultători) care „cred în basme”. Și nu considerăm că nivelul scăzut de cultură al unora dintre ei ar constitui cauza principală a unei astfel de atitudini. Povestitorii de fapt nu cred atât în posibilitatea existenței reale a întâmplărilor care se petrec în basm, cât mai ales în adevărurile pe care ele le exprimă. Tonul de glumă al formulelor inițiale și finale din basmul fantastic și tonul serios al narațiunii propriu-zise reflectă tocmai această atitudine.

Totodată nu trebuie ignorat rolul formulelor în stabilirea relației povestitor-ascultător. Basmul este o comunicare orală, prin urmare, el presupune în mod obligatoriu existența unui auditoriu, iar povestitorului nu-i e indiferent cum este receptată comunicarea sa. Jocul afirmațiilor și negațiilor din formula inițială, cu tonul lor de glumă, ușor ironic, urmărește tocmai crearea unei bune dispoziții, a unei atmosfere intime, propice pentru comunicarea și receptarea basmului. Același joc din formula finală destramă lumea miraculoasă a basmului fantastic, readucându-l pe ascultător în lumea reală, iar contrastul dintre lumea ireală a basmului și lumea reală nu-i împiedică pe ascultători să simtă satisfacție pentru triumful binelui asupra răului.¹

Iată, așadar, încă o demonstrație a faptului că formula imposibilului nu este folosită la întâmplare; după cum am văzut și în cazul altor genuri folclorice (descântec, proverb, cântec liric etc.), chiar și elementele constitutive sunt determinate de funcții concrete.

¹N. Roșianu, Stereotipia basmului, pp. 207-209

Fragmentul anterior poate fi citit aici.

(fragment final din „Formula imposibilului”, Eseuri despre folclor, Ed. Univers, 1981)

(sursa foto: zoo.ro)