Ioana Revnic
Ediţia integrală a dilogiei Povara bunătăţii noastre apare în limba română (cu caractere chirilice) la şapte ani de la publicarea primei sale părţi, Balade din câmpie (1963).
În 1968 şi în 1969, volumul fusese tipărit în rusă, la Moscova.
„Din tot ce mi-a fost dat să scriu – notează Ion Druţă într-o prefaţă a cărţii – acest roman a fost cartea cea mai persecutată, cea mai prigonită, cea mai nedreptăţită. De la apariţia primelor capitole, cum au luat-o în mână, cei mari şi tari nu au mai lăsat-o să răsufle ani şi ani de zile…”
Într-adevăr, romanul Povara bunătăţii noastre a fost taxat drept incorect politic încă de la începuturi.
În 2 iunie 1970, Ivan Bodiul, prim-secretar al PC al RSS Moldovenească, îi expedia o scrisoare lui Nicolai Tihonov, pe atunci preşedintele Comitetului pentru Premiile Lenin şi Premiile de Stat ale URSS în domeniul literaturii, artei şi arhitecturii. În epistola cu pricina – pe care o voi reproduce în finalul articolului – desfiinţa volumul lui Ion Druţă.
Din punct de vedere ideologic, toate acuzele care i se aduc acestuia în misivă sunt justificate. Din punct de vedere estetic, într-o literatură tributară directivelor artistice trasate de partid, reproşurile respective devin atuuri ale cărţii.
Lumea veche, lumea nouă
După 1944 şi după preluarea puterii de către sovietici, în paşnicul sat Ciutura din Câmpia Sorocii se instituie o stare de asediu.
Se zvoneşte că în pădurile din preajmă vin noaptea avioane americane şi engleze, cu muniţii. Aici se ascund basarabenii care au fugit din armata lui Antonescu, aflaţi în conflict deschis cu autorităţile actuale. Se spune că respectivii ar fi împuşcat doi preşedinţi de soviete, câţiva miliţieni, un surdomut. Autorităţile cred că între aceştia şi ciutureni există o complicitate supărătoare.
Ziua şi noaptea, în Ciutura se aud împuşcături surde. Nu se ştie dacă explodează obuze rămase în urma celui de-al Doilea Război şi descoperite întâmplător de vreun localnic. Sau dacă sunt focurile de armă schimbate între partizani şi soldaţii sovietici ajutaţi de streboci – nişte localnici înarmaţi care sprijină lupta de clasă.
Existenţa unui nou război în Câmpia Sorocii – o formă a rezistenţei antisovietice – este prima idee subversivă din Povara bunătăţii noastre.
Un alt aspect care a stârnit criticile lectorilor-ideologi este maniera în care Ion Druţă prezintă instaurarea noii puteri locale.
Strebocii îi asaltează pe consăteni, ca să îi cheme la stăpânire.
În Ciutura, are loc un recensământ, iar oamenii sunt luaţi în evidenţă cu nume, prenume, avere şi – mai ales – cu datoriile faţă de stat. Dar aceste liste sunt făcute mai degrabă „pentru a afla cine cu cine ţine.” Localnicii se pârăsc unii pe alţii. Ideea trădării aproapelui din obediență faţă de noii conducători va reapărea în carte.
În Câmpia Sorocii, trăieşte acum o lume în derivă: satele, decăzute şi sărăcite, sunt invadate de „călăraşi înarmaţi”, „brişte şi automobile cu şefi de tot felul” care mişună pe-aici cu misiuni speciale.
Pretutindeni se insinuează semne ale disoluţiei: imediat după război, vin seceta şi foametea. Se usucă pelinul – „veşnicul pribeag” al Câmpiei Sorocii şi „fratele” pălmaşilor. Nu se mai face grâul, odată cu care – cândva – rodeau „firea neamului, credinţa, obiceiurile din bătrâni”.
Foametea îi transformă pe oameni în arătări jalnice, ajunse la mila celor de sus, care îi hrănesc la cantina satului cu câte două polonice de supă şi cu untură de peşte.
În tot acest timp, recoltele – câte vor fi fost – sunt date autorităţilor şi depozitate în neorânduială: „La marginea gării să înălţau grămezi înalte cât stâlpul de telegraf şi lungi cât ar fi ţinut un loc de casă. Stăteau păpuşoii ceia turnaţi jos, pe pământul gol, şi erau acolo de toată mâna. […] Aduşi în pragul foamei şi descărcaţi aici sub titlul de poskovă, adică de datorie obligatorie a ţărănimii faţă de stat, acum erau proprietatea statului. Erau păziţi de strajici înarmaţi, care pentru un singur ciocălău deschideau foc. Ce e drept, oamenii nici nu se prea repezeau. Şi nu de frica armelor. După ce au stat descoperiţi o iarnă întreagă, păpuşoii s-au aprins înăuntrul lor şi nu mai erau buni nici pentru masă, nici pentru semănat.”
[Aşa cum se va vedea în scrisoarea lui Ivan Bodiul, aceste „derapaje” druţiene sunt amendate drastic.]
După ce lucrurile încep să reintre în normal, prin anii `50 o altă nenorocire se abate asupra Ciuturii – mor oamenii, îndeosebi femeile (aluzie la stingerea fertilităţii şi, implicit, la dispariţia neamurilor vechi). În floarea vârstei, la cincizeci de ani, moare Tincuţa, soţia lui Onache Cărăbuş.
Încetul cu încetul, atraşi de mirajul industrializării, ciuturenii se strămută: „Sătenii îşi părăseau văile şi dealurile unde au trăit sute de ani, neam de neamul lor, fără bocete, fără lacrimi, fără să fi luat cu ei un pumn din ţărâna străbună.”
Dispariţia satului de altădată devine o certitudine: „Case vechi, de până la război, au rămas puţine, vreo-cinci-şase, nu mai multe, printre care şi casa lui Onache Cărăbuş.”
O lume nouă înghite pe nesimţite şi definitiv lumea veche – net superioară celei prezente.
[O imputare adusă romanului va fi tocmai înfăţişarea în culori sumbre a prefacerilor socialiste. „Opera în întregime – va nota Ivan Bodiul în scrisoarea sa – este marcată de tendinţa clară a autorului de a poetiza principiile patriarhale din trecut, bazate pe proprietatea privată şi pe neacceptarea noului mod de viaţă socialist.”]
Alte „inadecvări”
În Ciutura, singurii care nu se temeau de nimic erau foştii ostaşi demobilizaţi din Armata Roşie. Printre ei este şi Mircea, ginerele lui Onache Cărăbuş. Primul capitol din roman (Cina cea de taină) cuprinde o secvenţă în care se prezintă întâlnirea dintre Mircea şi Nică – un consătean, iubitul din tinereţe al Nuţei, prietenul din copilărie al amândurora şi fost ofiţer român.
Nică locuieşte în România de mulţi ani. Venirea lui în Ciutura e ilicită, căci, în calitate de ofiţer în armata antonesciană, e un proscris.
Bărbatul apare în timp ce Mircea şi Nuţa adună „răsărita” (floarea-soarelui) şi îi ajută la treburile câmpului. Un ofiţer român şi un ofiţer sovietic muncesc cot la cot, sub privirile unei femei îndrăgostite, pe rând, de amândoi. Între cei trei renasc înţelegerea, acceptarea, frăţietatea. Cinează laolaltă, „iar un semn de sfinţenie dăinuie peste cina din largul câmpului”. Fumează. Îşi împart tutunul. Apoi Mircea se întoarce în sat, iar Nică ia calea pădurilor.
[Fireşte că episodul nu este pe placul cititorilor-comunişti ai romanelor lui Ion Druţă. Ivan Bodiul va semnala acest lucru în epistola sa: „În lucrare se manifestă compasiunea autorului faţă de ofiţerul român, nu se face o deosebire tranşantă între Armata Sovietică şi armata fascistă a lui Antonescu.” Simpatia naratorului faţă de un român „fascist” este suspectă şi amendabilă.]
Bine dozate şi atent construite în această scenă sunt ezitările personajelor. Ale femeii, care este prinsă între fosta iubire şi dragostea conjugală. Ale lui Mircea, care ar fi trebuit să se arate om al datoriei patriotice, înainte de a fi prieten.
Pentru Mircea, întâmplarea va avea un rol nefast. Este denunţat că s-a întâlnit cu un duşman, iar dintr-un erou de război, aliat respectabil al puterii, e declarat trădător de neam şi e făcut tractorist. Cu toată această umilinţă, Mircea se va erija până la urmă într-un apostol al noii religii politice. Eforturile lui Onache Cărăbuş de a-i inocula credinţele sale trainice vor da greş.
Cei doi se confruntă în două rânduri. Odată, bătrânul îl caută la câmp pentru a-l îndemna să se scuture de viaţa nenorocită pe care o duce. De la o conversaţie aparent inofensivă, ajung să vorbească despre continuitatea neamului răzăşesc şi despre libertate. Intervenţiile lui Onache pot lesne să fie taxate drept „inadecvate”. La un moment dat, chiar Mircea îi atrage atenţia socrului că face propagandă antisovietică.
O replică a bătrânului dată lui Mircea seamănă cu o spusă a lui Ilie Moromete (personaj cu care eroul lui Ion Druţă a fost comparat): „Domnule – îi mărturiseşte Moromete doctorului, înainte de a închide ochii – eu totdeauna … am dus o viaţă independentă!” În mod similar, Onache îi zice ginerelui: „De-amu, dacă a venit vorba, aşa bătrân şi singuratic cum sunt, dar vreau să îmi trăiesc viaţa în slobodă, cu toate bucuriile şi păcatele unui om slobod…”
Cei doi joacă roluri similare cu cele ale lui Ilie Moromete (om liber) şi Niculae (comunist învederat) care dialoghează la un moment dat despre uzurparea rânduielilor vechi de către orânduirea comunistă şi despre dispariţia satului tradiţional.
Discuţia cu Onache îl marchează pe tânăr. Un timp, Mircea abandonează munca de tractorist şi se reapropie de familie. Dar vanitatea şi slăbiciunea junelui înving, iar Mircea Moraru redevine un om de încredere al autorităților.
Din această postură, îşi înfruntă socrul a doua oară, la cumetria dată în cinstea naşterii lui Tudorică, ultimul fiu al lui şi al Nuţei.
Un Mircea glorios îi spune unui Onache exclus dintre oaspeţii de vază aflaţi la petrecere, că i-a trecut vremea: „Voi, răzeşii, aţi fost cât aţi fost în fruntea satului, dar odată şi-odată trebuia să se termine praznicul acela al vostru. Amu Morarii-s în urcuş. Cărăbuşii coboară, viaţa merge ʼnainte, aşa cum pe drept cuvânt scrie marsisto leninski uceni.”
Lehamitea, însingurarea, împăcarea şi – în cele din urmă – moartea îl iau în stăpânire pe Onache Cărăbuş. Omul se retrage din lume. Cu gândurile. Şi cu zădărniciile sale. Moare singur, în casa lui „cinstită, curată şi plină de demnitate”, ridicată pe un deal care dintr-un loc mărginaş devenise, în timp, inima satului. Doar amintirea Moldei îl petrece în lumea de dincolo.
Şi o licărire de speranţă iscată de naşterea ultimului nepot, Tudorică – semn al continuităţii viţei Cărăbuşilor.
Ca personaj, Onache e construit pe o dominantă caracterială. Evoluţia lui este relativ previzibilă. La fel şi zbaterile lăuntrice. Mai complex mi se pare Mircea, ginerele lui, cu toate rătăcirile şi ezitările-i – altminteri – credibile.
Faţă de Balade din câmpie, Povara bunătăţii noastre (a doua parte a dilogiei omonime) câştigă în coerenţă şi echilibru. Descrierile rămân la fel de expresive ca în prima parte, dar substanţa epică e mai consistentă. Sunt şi aici câteva inserţii redundante – şi calculate – mai puţine decât în primul volum. În capitolul al VII-lea de pildă (Miluirea), autorul face apologia minereurilor şi a locomotivelor ruseşti, într-o secvenţă care şi-ar fi putut găsi locul într-un reportaj, mai degrabă.
Povara bunătăţii noastre este un roman de neignorat în literatura română din Basarabia şi de la noi. Iar inadecvarea ideologică – un plus al cărţii – nu-i poate fi contestată.
***
Tocmai despre inadecvarea ideologică este vorba în epistola pe care Ivan Bodiul, prim-secretar al PC al RSS Moldovenească i-o expedia lui Nicolai Tihonov, preşedintele Comitetului pentru Premiile Lenin şi Premiile de Stat ale URSS în domeniul literaturii, artei şi arhitecturii.
Am pomenit-o la începutul şi pe parcursul articolului.
Documentul e de găsit într-un volum dedicat lui Ion Druţă cu ocazia împlinirii a 80 de ani – Fenomenul artistic Ion Druţă, Academia de Ştiinţă a Moldovei, 2008 (p. 530-532).
Am preluat traducerea scrisorii de pe blogul unui jurnalist basarabean*.
Iată câteva fragmente:
Stimate Nicolai Semionovici (Tihonov),
Opinia publică din Moldova a rămas profund uimită de vestea că a fost înaintată la Premiul de Stat al URSS candidatura lui Ion Druţă pentru romanul „Povara bunătăţii noastre”.
Biroul CC al Partidului Comunist din Moldova apreciază această lucrare ca fiind dăunătoare din punct de vedere politic şi este împotriva decernării Premiului de Stat. (…)
CC al Partidului Comunist al Moldovei consideră anormal faptul că Comitetul pentru Premiile Lenin şi Premiile de Stat susţine înaintarea romanului la Premiul de Stat a lua în considerare părerea poporului şi a organelor oficiale, despre care este vorba în operă.
Nicio organizaţie din republică nu a avut şi nu are intenţia să înainteze la Premiul de Stat lucrarea „Povara bunătăţii noastre”, deoarece în ea este prezentat un tablou denaturat al realizării prefacerilor socialiste în satul moldovenesc, iar aceste prefaceri sunt prezentate ca fiind străine, duşmănoase pentru ţăran, în roman este denaturată politica internă promovată de Statul sovietic după război, se afirmă că între cadrele de partid, sovietice, administrative şi ţărani exista o înstrăinare profundă, iar contradicţiile de clasă sunt înlocuite cu ideea pseudoumanistă a unităţii oamenilor, de apartenenţa lor socială. (…)
În perioada colectivizării agriculturii din Moldova, lupta de clasă a fost nu o noţiune abstractă, ea se desfăşura prin destinele oamenilor, iar autorul o prezintă cititorului ca pe nişte împuşcături nocturne ce pătrundeau până în sat sau nişte zvonuri rele, care semănau nelinişte şi indiferenţă faţă de totul în jur.
Marea nenorocire care s-a abătut asupra poporului moldovenesc în urma secetei de după războiul devastator este pusă de autor pe seama acţiunilor incorecte ale organelor de conducere.
Mergând împotriva adevărului obiectiv, autorul insuflă cititorului ideea că pe la gări putrezeşte porumbul, iar oamenii mor de foame. El trece sub tăcere în mod deliberat ajutorul enorm acordat republicii în acei ani de către Statul sovietic.
Contrar adevărului vieţii, I. Druţă vede orânduirea colhoznică ca o nenorocire pentru popor, asociind-o cu războiul. (…)
Destinele eroilor romanului sunt lipsite de perspectivă umană şi îşi poartă predestinarea ca pe o povară grea.
Editurile din Moldova mult timp nu au acceptat spre publicarea lui I. Druţă „Păsările tinereţii noastre”. Aceasta a fost publicată de editurile „Izvestia” în 1968 şi „Molodaia Gvardia” în 1969. (…) Şi este de neînţeles, de ce în redacţia revistei „Drujba Narodov”, la Uniunea Scriitorilor din URSS, la Comitetul pentru premiile Lenin şi pentru premiile de Stat ale URSS în domeniul literaturii, artei şi arhitecturii operele lui I. Druţă găsesc o susţinere atât de activă, dăunând prin aceasta procesului de dezvoltare a literaturii sovietice moldoveneşti şi activităţii de educaţie ideologică în rândul oamenilor muncii.
***
Ediţia a VII-a, definitivă, a dilogiei Povara bunătăţii noastre apare în anul 2012 la Editura Cartier, într-un tiraj de 3000 de exemplare.
Romanul a fost scris şi rescris de la ediţie la ediţie, autorul modificându-i – după cum el însuşi mărturiseşte într-o prefaţă – „albia, simbolurile, structura.”
În limba română (cu alfabet chirilic), cartea a fost tipărită integral în 1970.
Celelalte ediţii româneşti datează din 1986, 1990, 1992, 2005 şi 2009.
(Citiți și prima parte a acestui articol! Aici!)
*Scrisoarea lui Ivan Bodiul este preluată de aici.
Imagine cover de pe odn.info.md
