Ioana Revnic
01.03.2016

Prăsazii picurau bătrânețe

 

– O introducere scrisă în stilul lui Ion Druță –

Printre vişinii şi prunii din livezi, sătenii mai sădeau câte-un prăsad.

Pomii-aceştia erau păguboşi, căci în fiecare primăvară înfloreau devreme, degerau cumplit la prima brumă şi-apoi rămâneau sterpi.

O dată la doi-trei ani, prăsazii „bătrâni, cu tulpini pe jumătate putrezite, roase de vite şi mâncate de furnici” făceau roade din belşug. Onache Cărăbuş avea în curtea casei vreo câţiva.

Acum, prăsazii din Ciutura „picurau bătrâneţe”, istoviţi după un an cu rod.

Doar cei din grădina lui Cărăbuş rodiseră din nou, mai abitir ca altă dată.

Localnicii vin aici să mănânce prăsade, iar gazda împarte fructe, cu generozitate, tuturor.

Suntem în 1945.

Dar până să ajungem în acest moment idilic – cu sat, oameni împăciuitori şi belşug – satul şi oamenii au de-a face cu două războaie, cu venirea ruşilor, cu foametea, cu sărăcia, cu-alte nenorociri.

Ciutura are aproape două sute de case. Onache Cărăbuş locuieşte într-una din ele. Bărbatul se trage din răzeşii de pe Nistru. Familia lui s-a mutat în mijlocul Câmpiei Sorocii „în căutarea unui alt destin”.

 

 

Un text, pentru cei care-au citit până aici.

Despre viaţa lui Onache, a satului Ciutura, a neamurilor din această aşezare rurală este vorba în romanul Balade din câmpie (1963), primul volum din dilogia Povara bunătăţii noastre de Ion Druţă.

*

Când îi vine vremea, Onache se-nsoară cu Tincuţa. Ridică o casă, apoi pleacă la război. (în Primul război!) pe frontul rusesc, de unde se-ntoarce după patru ani.

Acasă, găseşte o lume în neorânduială, dar, după un timp, îşi reia viaţa tihnită.

I se nasc trei copii. Prima oară, o fată – Nuţa. După aceea – doi feciori, a căror ivire pe lume era să-mi scape, romancierul neoferind repere temporale riguroase în legătură cu aceste momente. Altminteri, în roman, cronologia faptelor rămâne foarte încurcată.

Dintr-un „factor destabilizator” (adică dintr-un ins fără spirit gregar), Onache devine un ţăran respectat de întreaga comunitate.

Autorul îl converteşte într-un personaj exponenţial.

balade din campie de pe www.erizanu.cartier.md

Sursa foto: erizanu,cartier.md

În mod simbolic, îi aşază casa pe dealul mare, nu alături de celelalte. Îndepărtarea de matcă e socotită de ciuturenii conservatori şi inerţi drept un afront. În timp, casa lui Onache devine un axis mundi, un loc păstrător al tradiţiei, ferit şi de schimbările aduse de orânduirile noi, şi de intemperii.

Ion Druţă face din Onache depozitarul unor valori imuabile. Libertatea. Demnitatea. Familia. Ataşamentul faţă de rânduielile vechi. Dragostea pentru pământ (mutatis mutandis – dragostea de ţară), comparabilă prin intensitate cu cea a lui Ion, eroul lui Rebreanu: „Ţarina e cea mai mare dragoste a lui Cărăbuş, era cel mai frumos cântec al lui, era cartea pe care el o citea ca pe o evanghelie, încet, cu mare luare aminte, cuvânt cu cuvânt. Ţarina era marea lui durere căci, cu cât mai mult se înfundau el în ea şi ea în el, cu atât mai puţin îi înţelegea tainele. Ţarina era o muieruşcă ce-l tot purta cu făgăduieli şi-l făcea să-i poarte dorul o iarnă întreagă, o iarnă lungă cât un veac.”

Apoi, îl pune în centrul unor întâmplări care îi certifică statutul de Ales.

Într-o iarnă, o haită de lupi ameninţă existenţa blândă, visătoare, a oamenilor din Câmpia Sorocii. Nimeni nu le vine jivinelor de hac, exceptând o lighioană cu blana roşcată, cu „grumaz voinic, călit în lupte”, cu „trup lung, de viţel”, cu picioarele „lungi şi subţiri, ca de ogar”. Se crede că e urmaşa legendarei Molda, al cărei nume îl capătă. Căţeluşa se aciuează pe lângă casa lui Onache. Prezenţa ei e de bun augur, iar dispariţia – prevesteşte nenorociri. Molda apare şi dispare în momentele cele mai importante din existenţa lui Onache, până la moartea acestuia.

Pe lângă asemenea întâmplări care îi conferă romanului dimensiunea mitică, există şi alte secvenţe ce ţin de realismul (difuz al) scrierii.

Se povestesc scene de viaţă domestică şi scene din viaţa satului – conflictele dintre săteni; viaţa la şcoală; instalarea autorităţilor bolşevice; colectivizarea. Acestea sunt insule epice care plutesc în derivă în amplul poem despre Câmpia Sorocii care este romanul lui Ion Druţă.

Firul epic principal urmăreşte destinul familiei lui Onache Cărăbuş.

Pe la 17 ani, fiica lui, Nuţa, se amorezează de Nicuşor, copilul unui fruntaş local, Haralampie. În tinerețe, Haralampie fusese fratele de cruce al lui Onache. Cei doi se certaseră şi se înstrăinaseră. Dar sunt gata-gata să se apropie din nou, odată cu proiectata căsătorie a copiilor.

Fata are un accident care o lasă şchioapă. Devine indezirabilă pentru familia junelui, iar nunta se anulează. Nicuşor îşi găseşte altă nevastă şi Nuţa se căsătoreşte cu Mircea, un ciuturean din spiţa Morarilor, după ce se iubeşte cu-acesta sub lună şi stele, într-o noapte de vară.

Tânăra nu apucă să se-nveţe cu căsnicia, căci începe Al Doilea Război Mondial. Băieţii lui Onache se înrolează, ajung în Crimeea şi mor acolo. Mircea pleacă pe front, de partea ruşilor, de unde revine decorat.

Scena finală a romanului Balade din câmpie ne arată un Mircea visător, reaşezat la casa lui, încercând să se despartă de fantasma ispititoare a unei domnişoare cu bluză albă, pe care o întâlnise în tren, pe drumul de întoarcere.

Urmează vremuri lipsite de poezie.

Dar despre ele va fi vorba într-altă carte.

*

Am în faţă ediţia a VII-a, definitivă, a romanului Povara bunătăţii noastre. A apărut în 2012, la Editura Cartier. Despre avatarurile cărţii voi scrie în articolul de săptămâna viitoare. Deocamdată mă rezum la a spune că romanul a fost scris şi rescris de la ediţie la ediţie, autorul modificându-i – după cum el însuşi mărturiseşte în prefaţă – „albia, simbolurile, structura.”

*

Balade din câmpie e un exemplu interesant de escamotare a rigorilor scriitoriceşti impuse de ideologia vremii.

Exegeţii pomenesc frecvent lirismul scrierii, calificându-l drept polemic, în raport cu dogmatismul epocii (Alexandru Burlacu, Mihai Cimpoi şi alţii observă acest lucru).

Ingenioasă (dar deloc surprinzătoare acum, judecând după biografia lui Ion Druţă) e atitudinea filorusă, nu filosovietică! (apud Ion Simuţ) a acestuia.

Sunt destule secvenţe în roman, reprezentative pentru o asemenea situare. Iată doar trei.

Cedarea Basarabiei îl prinde pe Onache mobilizat în armata română. Este eliberat şi, când trece vama spre ţara lui „vărsată” acum în „imensa Uniune Sovietică”, grănicerul rus îi dă din merindele sale „o bucată de pâine şi o bucăţică de slănină, să aibă de drum”.

Apoi, Ciutura devine un loc al înfrăţirii între moldoveni şi ostaşii ruşi: „În câteva zile”, ultimii află „de bucuriile şi nădejdile fiecărui om”, căci „rusul, când îl iei cu sufletul deschis, niciodată nu-ţi rămâne dator.” Mai mult, venirea ruşilor în sat e considerată un noroc pentru localnici (a se vedea capitolul X din roman).

Antologică rămâne întâlnirea dintre Onache şi Nikolai, un militar politicos, delicat, aproape suav.

Nikolai apare timid la poarta lui Onache, rugându-l să-l lase să intre cu maşina în ogradă. Mergând în întâmpinarea lui, moldoveanul cugetă: „Doamne Dumnezeule, ce ţară mare, ce ţară nemaipomenită pentru minte de om mai e şi Rusia asta! E mare lucru să-ţi legi soarta de soarta ei, dar a vieţui cu ea împreună se poate numai atunci când ai putere multă, pentru că şi dreptatea şi nedreptatea ea le făureşte cu acelaşi braţ vânjos şi necruţător!”

Citite astăzi şi ţinând cont de piruetele ideologice executate de Ion Druţă de-a lungul anilor, asemenea bucăţi te fac să-ţi pui întrebări despre natura duplicitară a autorului.

Inconsecvenţa ideologică a scriitorului face din acesta un personaj controversat.

Socotit a aduce atingere realităţilor socialiste, romanul Povara bunătăţii noastre a fost criticat, condamnat în plenarele partidului şi retras din biblioteci.

Dar, în anii `90, Ion Druţă pactizează cu detractorii operei sale, manifestând, după spusele lui Mihai Cimpoi, „atitudini conservatoare, de păstrare a seminţelor socialiste, a moldovenismului şi creştinismului modelat după cel rusesc” (DGLR, p. 764-765).

Consecvent se dovedeşte, totuşi, Ion Druţă, într-o privinţă – susţinerea moldovenismului, în maniera comuniştilor de odinioară și de acum. O penibilă declaraţie a sa, din 2006, ne arată acest lucru: „Iorgu Iordan a scris de mai multe ori menţionând că la baza limbii literare române este limba moldovenească, dat fiind că ea e mai armonioasă şi mai mlădioasă. E natural că şi reprezentanţii culturii moldoveneşti şi Creangă, şi Eminescu, şi acelaşi Sadoveanu au pus umărul şi, într-un anumit fel, limba moldovenească este maica principală, dar limba română este fiica legitimă a acelei maici care i-a dat viaţă”. (Din intervenţiile „scriitorului poporului Ion Druţă” în cadrul unei emisiuni televizate, din 4 octombrie 2006, transcrisă de pe site-ul comunist.md, Eugenia Bojoga dă referinţa, în editorialul ei din Contrafort, nr. 11-12/ noiembrie-decembrie 2014.)

Druta-copacul-2-web

Ion Druță

În acest context, e greu de luat în serios felul în care deplânge Ion Druţă (în postfaţa ediţiei definitive a romanului Povara bunătăţii noastre) „veşnica predispunere de a fi slugă la stăpân, fie el oricine, numai strein să fie” ori consecinţele nefaste ale compromisurilor de tot felul („ne-au distrus identitatea”).

Nu ştiu cine îl mai citeşte azi (altfel decât din obligaţie) pe Ion Druţă. Primul volum din Povara bunătăţii noastre e prolix şi lipsit de suflu epic.

Prin ce se impune, totuşi, această carte?

În primul rând, printr-un anume fel de a vedea lumea cu care Ion Druţă îşi înzestrează personajele reprezentative.

Omul este parte a unui Univers legendar şi aspiră spre ceva înalt: are nevoie de mituri; trăieşte într-un spaţiu miraculos – Câmpia Sorocii – în proximitatea unor semne sau fapte ce se sustrag simţului comun.

Apoi, autorul înţelege şi transpune foarte convingător în poveste subtile nevoi omeneşti: nevoia de apartenenţă (la o comunitate, la un neam, la o ţară); nevoia de recunoaştere – acolo unde ţi-s rosturile; nevoia de acceptare de către semenii tăi; nevoia de deschidere spre celălalt.

În sfârşit, pasajele descriptive sunt inegalabile.

Dacă, de obicei, ignori deliberat descrierile atunci când citeşti un roman, în cazul lui Ion Druţă tocmai acestea se impun lecturii.

Există pagini întregi cu descrieri impresionante.

De la poeme despre câmpie, ninsoare, nopţi de vară, cer înstelat.

Până la delicate crochiuri:

…despre mâinile unei femei bătrâne: „Mâinile mătuşii aveau farmec, şi o vrajă care te fura chiar din prima clipă. Erau într-o continuă mişcare, mâinile celea ale ei, tot ajutându-se una pe alta, tot îndemnându-se una pe alta, dar se făceau toate pe tăcute, căci avea ce avea mătuşa cu cuvântul, dar îl ocolea, se ferea de dânsul.”

… sau despre prăsade:

Prăsadele lui Onache ştiau

cum să mângâie un om, ca să-l împace totdeauna cu viaţa.

Lungăreţe şi mari

cât un pumn de fierar,

cu coaja galbenă ca ceara,

o ceară aburită pe ici,

colo,

a ruşine de fată mare.

 

 

*Prăsad – pom fructifer; păr.

Prăsade – fructele părului.

Imagine cover: Pere de Anca Gheorghiu