Sarah Durand 
Tudor Arghezi este primul poet din perioada interbelică, impunându-se cu ușurință în această epocă. Se reinventează de la un volum la celălalt și debută editorial foarte târziu, în 1927, cu volumul Cuvinte potrivite, fiind un poet tânăr și talentat încă din cenaclul lui Macedonski. Tudor Arghezi debutează atunci când literatura se îndreaptă către modernism, poetica sa fiind sincronizată cu modernismul occidental. Este important de menționat, încă de la început, caracterul complex al psihologiei argheziene. Sufletul este faustian, iar principiile contradictorii ale omului modern ies la suprafață.
Tudor Arghezi a reușit să demonstreze că se poate face poezie din orice, iar valoarea poeziei sale stă în adâncimea perspectivelor interioare. Maturizarea poetică a coincis cu exprimarea setei de cunoaştere şi a incertitudinilor existenţiale, reabilitând estetica urâtului în Flori de mucigai. Astfel, cu Flori de mucigai, intrăm în sfera unei poezii de savoare care implică prezența unui cititor bine pregătit. Punctul de plecare îl reprezintă atenția pe care o acordăm limbajului, un limbaj cu urme evident argotice. Purtat de influența baudelairianismului, Arghezi își arată ambiția de a „democratiza” limbajul, utilizând cuvinte „poetice”, dar și cuvinte considerate anterior „nepoetice”. O idee preluată de la Baudelaire este trimiterea la simboluri, acestea făcând parte dintr-un întreg sistem. De asemenea, putem regăsi și alchimia verbului, ceea ce realizează o substanța poetică dinamică, fiind într-o continuă transformare pentru a realiza ceva superior, o formă de artă destinată să schimbe vieți.
Ne așteptăm la un univers complet nou. Este un nou univers poetic, neclar, cu prezența unei naturi care nu mai este în legătură cu cea romantică, natură care renunță la scopul de a fi decorativă. Astfel, artistul face cunoștință cu abandonul, singurătatea și angoasa. Există o tensiune între impasibilitate și căderea în abis, poetul gravitând între cele două extreme. În plus, acesta oscilează și între spiritual și material, termenii făcând parte din aceeași materie. Există și asocierea unor termeni foarte îndepărtați care, în realitate, nu pot fi alăturați. Termenii pe care Tudor Arghezi îi asociază sunt o formă de eliberare, dar și de luptă. Este o luptă sistemică a experiențelor care nu sunt banale, ci fără precedent. Experiențele sunt noi și au o dimensiune-limită. Poemele sale reușesc să puncteze atât o imagine care se aseamănă cu ceea ce noi numim realitate, cât și o versiune liricizată a acesteia.
În Testament este dorită o legătură între generații, iar imaginea poemului este străbătută de gropi și de râpi, efectul lor fiind un simplu morman de oseminte. Testament face parte din volumul său de debut, Cuvinte potrivite, și este o artă poetică modernă în care Arghezi și-a înșiruit atât ideile privind frontierele dintre punctul estetic și punctul social al creației, cât și ideile legate de identitatea dintre planul autorului și cel al eului liric. Testamentul este arta de care generațiile viitoare pot beneficia, mica lume a creației artistice desfășurându-se într-un spațiu atemporal. Felul în care scrie se va transforma într-o estetică plină de probleme. În plus, în Blesteme, poetul invocă o nouă parte revelatorie. Putem constata viziunea luptei dintre divin și o înmulțire dezordonată și parazitară. Astfel, arta argheziană este făcută din „veninuri” și din „înjurături”. Poezia devine un spațiu al disonanțelor care, în aceeași mișcare, se opun și se combină. Totuși, tot din aceste tensiuni se pot naște, într-un mod miraculos, armonia și frumusețea. Toată arta poetului se rezumă apoi la sculptarea unui material urât sau banal pentru a face din el un obiect prețios.
Pe de altă parte, în Plugule sau Belşug, este lăudată direct munca și efortul fizic, iar omul care ţine coarnele plugului devine o divinitate telurică, tot aşa cum în Psalmilor este căutat un Dumnezeu palpabil, o întâmplare a cerescului. Astfel, transfigurarea plugarului şi coborârea lui Dumnezeu în ţarină anticipează cu un deceniu gândirismul, dar într-o manieră mai dură şi cu o încrâncenare pe care nici semănătoriştii, înainte, nici gândiriştii, după aceea, n-au cunoscut-o.
Cultivarea grotescului face parte din materia primă argheziană. Efectul artistic de care se folosește este strict legată de surprinderea frumosului prin limbajul de mahala. Această referință ne poate purta la prefața pentru Cromwell a lui Victor Hugo, care definea romantismul prin: „Un mélange du sublime et du grotesque”. Acest amestec nu este inovator, elementele făcând parte din realitate. Deși Victor Hugo se folosea de această definiție în dramă, consider că poate fi aplicată și în actul artistic arghezian. Un argument în acest sens îl constituie construirea metaforelor specifice esteticii noi, prin care elementele urâtului încearcă să se transforme în ceva superior și frumos. Astfel, pentru a putea ajunge în punctul în care transformarea să se îndrepte către materialul poetic, este nevoie și de amestecul dintre opoziții, iar orice element din realitate poate fi supus acestui test. Noutatea limbajului lui Tudor Arghezi constă în opoziţia din diferite sfere lexicale, astfel încât seninul şi noroiul sunt contopite pentru a forma un întreg.
Din punctul meu de vedere, Tudor Arghezi poate fi perceput și ca un „poète voyant”, adică un poet care are capacitatea de a vedea ceea ce este ascuns, ceea ce nu este accesibil ochiului care nu este antrenat. Rolul lui Arghezi este de a surprinde, cu ajutorul imaginilor, simbolurile care ne înconjoară și pe care nu le percepem. De aceea, este nevoie de un cititor bine pregătit pentru a putea gusta din acest limbaj primitiv. Pentru E. Lovinescu, la Arghezi nu e vorba doar despre un vocabular nou, ci despre puterea de care este nevoie pentru a prelucra un limbaj obișnuit pentru a fi pregătit pentru forța poetică.
Un alt element important de menționat este prezența morţii care are o notă esenţială din poezia baudelairiană, nefiind vorba despre o moarte imaterială sau spiritualizată, ci despre viziunea ei în descompunerea materiei. Astfel, nu se referă la oroarea ei, ci la stăruinţa acesteia în putreziciune. Obsesia devine şi mai caracteristică prin asocierea ei cu elemente pur erotice, deși amorul şi moartea au mai fost asociate. Moartea este resimțită atât ca desăvârșire, cât și ca ceva lacunar, ca sursă de seninătate și chin, conform ambivalențelor, dar și asocierilor. La Baudelaire, viața și moartea nu sunt separate de compartimente etanșe, ci ele comunică și se implică reciproc. Pot fi menționate și creațiile artistice ale lui Victor Hugo, Arthur Rimbaud și Paul Verlaine care au produs poezii sublime prin durerea și suferința lor.
Valoarea lui stă în ineditul expresiei, inedit ieşit care are la bază o forţă neegalată de a transforma la mari temperaturi „bubele” în substanţă poetică. Se poate, deci, afirma că odată cu Tudor Arghezi începe o nouă estetică în literatura română. Frumusețea nu va înceta să ne uimească, să se schimbe, evoluând în timp și adaptându-se vieții. Astfel, canoanele frumuseții sunt mereu în continuă evoluție. Frumusețea lui Tudor Arghezi se confruntă cu normele clasice și le depășește pentru a da naștere unei noi ere, cea a modernității. În plus, datorită lui îi putem atribui urâtului și răului proprietatea frumuseții. Are capacitatea de a „transforma veninul în miere“, păstrându-i, în același timp, „dulcea lui putere“, de a transforma „bubele, mucegaiurile şi noroiul“ în frumuseţi inedite, constituind şi nota diferenţială a poetului şi principiul unei estetici creatoare de noi valori literare.
Prin urmare, suntem martorii unei deschideri care duce spre creativitatea omului modern. Debutând sub influența lui Charles Baudelaire, putem regăsi foarte multe elemente în comun. Astfel, Tudor Arghezi, prin scrierile sale, a bulversat normele clasice, înlocuind frumusețea ideală și mitică cu frumusețea neobișnuită și trecătoare. El reprezintă un element important în istoria literaturii române pentru că reușește să facă legătura între clasic și modern, ajungând chiar până la postmodern.
Bibliografie:
1. Călinescu, G., Istoria Literaturii Române, Editura Litera, 2001.
2. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, București, 2001.
3. Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane, Chișinău, Editura Litera, 1998.
Sitografie:
2. https://www.erudit.org/en/journals/etudlitt/1968-v1-n1-etudlitt2178/500003ar.pdf
