Literatura de azi 
Irina Vasile și Teodora Leon au fost printre cele mai bune studente cu care am colaborat, de-a lungul anilor, la cursurile de Istoria literaturii române, la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.
Cele două texte semnate de ele reprezintă debutul lor în presa culturală; iar revista „Literatura de azi” este onorată de faptul că acest moment important în biografia intelectuală a unui autor (și anume debutul) se leagă, iată, de spațiul revistei noastre. (D.C.-E.)
***
Irina Vasile
Filologie Engleză-Română, FLLS, Anul III
Tudor Arghezi și „democratizarea” poeziei
Modernismul, în sens larg, se aplică mișcărilor inovatoare de după 1880, ce tind către ruperea tradițiilor și a conservatorismului, aducând o schimbare, o substituție, răsturnarea unei poziții. Modernismul românesc este sincron, dar nu identic cu modernismul occidental. Astfel, acesta preia tendința de negare a tradiției și de impunere a unor noi principii de creație, adăugând, însă, și elemente de specificitate a literaturii române. Anterior modernismului, literatura națională era dominată de tradiționalismul sămănătorist și gândirist, influențe la nivel tematic și estetic, ce trebuie înlocuite pentru a susține evoluția scrierii și procesul sincronismului susținut de criticul Eugen Lovinescu. Acesta observă că teoria imitației este punctul de plecare al sincronizării literaturii române cu modernismul occidental, pe care îl numește „un principiu de progres” (p. 53). Astfel, au început, prin intermediul revistelor și al cenaclurile literare, a fi integrate în scrierile românești elemente precum negarea idealului clasic al tradiției literare, ruperea de trecut, valorizarea non-valorii estetice. Aceasta din urmă este esențială literaturii române moderniste, în special datorită contribuției scriitorului Tudor Arghezi, atât în domeniul liricii, cât și al prozei. Arghezi a lărgit universul poetic, căutând alte surse de inspirație lirică și plasând limbajul sub semnul democrației artistice prin negarea faptului că doar anumiți termeni se pot îmbina cu poeticul. Sub influența baudelairianismului, acesta introduce estetica urâtului, ambiguitatea semantică și asocierile inedite de registre lingvistice, marcând o nouă vârstă a literaturii române. Acest eseu își propune a analiza felul în care poemele argheziene Testament, Ion Ion, La popice, Har și Logodnă ilustrează evoluția creație moderniste, propunând libertate artistică și, astfel, „democratizarea” poeziei românești.
Tudor Arghezi este prezent în cultură timp de douăzeci și cinci de ani, până la începutul epocii interbelice. Cu toate acestea, debutează exact când literatura ajunge pe tărâmurile modernismului, poetica sa fiind sincronizată cu modernismul occidental. Arghezi dovedește că elementele considerate anterior de Brabu ca fiind nepoetice pot, de fapt, fi folosite în lirică, dărâmând granițele dintre ceea ce este artistic și ceea ce nu este artistic. George Călinescu face o afirmație relevantă în acest sens, spunând că „arta argheziană e făcută din ´veninuri´, ´înjurături´; veninul s-a preschimbat în miere, lăsându-i-se puterea” (p. 317). Aici Călinescu face referire la poemul Testament, ce deschide volumul de debut Cuvinte potrivite și în care Arghezi susține că nu există experiență umană care să nu poată fi transpusă în art artistic. Astfel, se observă cum, la nivelul limbajului, pentru Arghezi, conținutul și forma sunt aceeași, iar idealul său poetic este reprezentat de cuvinte cu corporalitate, cu carnalitate, ce nu mai sunt doar purtătoare ale unor imagini poetice. Arghezi revoluționează, încă din primul volum, concepția anterioară legată de limbajul artistic, folosind chiar banalul grai „cu-ndemne pentru vite” și dovedind că orice registru lingvistic se poate îmbina cu poezia.
Cel de-al doilea volum menține tendința modernistă de revoluționare a limbajului, adăugând, însă, grotescul unei lumi pe care poetul a experimentat-o ca deținut politic. Flori de mucigai pune capăt reticenței criticilor față de Arghezi și creația sa, depășind limitele anterioare ale poeziei românești. Fără vreo înfrumusețare sau cosmetizare, Arghezi introduce în poemul Ion Ion decorul terifiant al „beciului cu morții” și șochează prin răceala ce îi caracterizează observația lirică. Elementul grotesc apare în momentul în care poetul descrie cu minuțiozitate starea de descompunere a cadavrului („Trei nopți șobolanii l-au ros”), ce reprezintă figura centrală a poemului. Eroul este numit realist Ion, amintind chiar de protagonistul romancierului Rebreanu, dat fiind că este inserat într-o filiație, într-o ascendență rurală. Întregul poem surprinde o singură scenă, printr-o observație crudă a corpului neînsuflețit și a contextului realist în care se află, Arghezi reușind să creeze o poezie epică. Arghezi îl urmărește pe „erou” și oferă foarte multe detalii fizice, realiste, epice – „De-l pui poate stă în picioare/ Dar braţul e moale şi frânt” -, neinsistând aproape deloc pe elementul sufletesc. Putem înțelege, astfel, ce îl determină pe Eugen Lovinescu să afirme că Arghezi „a creat o nouă formă de expresie, pe bază de vizualitate, de imagism şi de materializare a ideii” (p. 247). Finalul poemului aduce contrastul între tragicul situației, transpus prin „jalea mămuchii”, și imaginea grotescă a păduchilor de pe corpul decedatului, șocând prin realismul zguduitor pe care îl reproduce.
Tot în volumul Flori de mucigai întâlnim poemul La popice, ce menține elementele grotești, orientând cadrul către spațiul închisorii, ce este prezentat în aceeași manieră realistă. De această dată poetul surprinde ca element central o scenă de conflic fizic direct între doi deținuți, în pușcărie. În privința acestui volum, Eugen Lovinescu susține că „ne dă icoana vieţii de puşcărie, într-o serie de momente şi de por-trete, de un realism, estetic totuşi, neatins încă în literatura noastră, remarcabil şi prin adâncirea psihologică şi prin originalitatea crudă a expresiei inegalată” (p. 154). Urmărind credința sa în „democratizarea” liricii, conform căreia poezia nu trebuie să selecteze, ci să prezinte un tablou complet, Arghezi dovedește că se poate crea poezie cu orice latură, oricât de josnică, a realității. Descrierea punctează elementele fizice, caracterizându-se printr-o violență specifică mediului surprins – „O palmă grea i s-a lipit de gură./ În creștet pumnul puse-o lovitură”. Sunt presărate, totodată, și elemente comice, precum diferența de înălțime dintre cei doi, element în funcție de care Arghezi îi numește – „Scurtul îi sfâșiase buza celui lung”. Totuși, aceste scurte secvențe ce stârnesc râsul sunt urmate de o intensificare a actului violent, vizibilă în imaginile ce stârnesc dezgustul cititorilor („Scurtul l-a și mușcat/ De mustață/ Și a scuipat./ Sînge din ea, cu mătreață.”), însă reușesc să reproducă verosimil un spațiu și o categorie socială ce au fost mult timp respinse din cadrul universului poetic. De asemenea, se observă utilizarea limbajului colocvial, lipsit de inhibiții, ce dovedește încă o dată că Arghezi nu se ferește de vulgaritatea cuvintelor și nu ezită să pună cititorii față în față cu realitatea.
Cu toate acestea, poetica argheziană înfăptuiește, cu ajutorul limbajului, mult mai mult decât doar redarea credibilă a unor experiențe cunoscute. În volumul Cărticică de seară și, mai precis, poemul Har, Arghezi pornește de la un element concret, din lumea rurală, și construiește în jurul său o poezie metafizică, aproape religioasă. Premisa poemului este umanizarea cartofilor, ce rămân însărcinați – „Cartofii sunt lehuzi”. Registrul popular contrastează cu imaginarul poetic, ce tinde către suprarealism, șocând prin asocierile dintre banalitatea unei legume și binecuvântarea actului nașterii. De asemenea, și în Har, la fel ca în majoritatea poemelor sale, Arghezi nu se ferește a îmbina termeni colocviali, ai fizicalității, cu termeni ce desemnează divinitatea, imaterialitatea. În poetica sa, materialul și imaterialul se întrepătrund, la fel cum esența divină a pătruns în cartofi pentru a-i binecuvânta cu darul nașterii – „Ascultă, harul a trecut prin ei/ Virginal, candid și holtei”. Aceeași dualitate apare și în cazul imaginii divinității, ce „din veac binevoiește/ Să-și scoboare sfintele scule/ Până la tubercule”. Aceste asocieri inedite îl determină pe Eugen Lovinescu să afirme că volumul „Cuvinte potrivite reprezintă o potenţare lirică, o depăşire, dincolo de temperament şi, în ordinea poetică şi spirituală, ocupă locul de frunte” (p. 154). Eliberarea de exprimarea rigidă, limitată reprezintă, astfel, o evoluție semnificativă pe care Arghezi o înfăptuiește în literatura română.
Tot în volumul Cărticică de seară regăsim și poemul Logodnă, în care se poate observa o altă fațetă a lui Arghezi, într-o tonalitate romantică. Poemul debutează ca o declarație de dragoste, primele trei versuri adresându-i-se direct femeii iubite. Întrebarea adresată este o ofertă de a trăi idila bucolică, poetul ducându-și propunerea la nivelul unei negocieri – „Vrei tu să fii pămîntul meu/ Cu semănături, cu vii, cu heleșteu,/ Cu pădure, cu izvoare, cu jivini?”. Prin echivalarea figurii femeii cu imaginea unor posesiuni materiale, logodnicul își duce propunerea la un nou nivel. Poemul continuă, apoi, printr-o avalanșă de imagini ce descrie mediul natural rural, într-o manieră romantică („salcîmi cu floare albastră”), transformându-l într-un cadru idilic, potrivit desfășurării poveștii de dragoste. Arghezi nu scapă din vedere niciunul din elementele ce compun spațiul rural ce oferă refugiu celor doi îndrăgostiți, prezentând pe rând vacile, purceii, rațele și chiar și țânțarii. Descrierea îmbină, specific viziunii edenice, paradisiace, animalele domestice și cele sălbatice, într-o coexistență ideală, asemeni cuplului de îndrăgostiți. Această coexistență și necesitate reciprocă este ilustrată și în imaginea „Din nuiele de răchită/ Vom face împreună zestre împletită”, ce plasează în comparație legătura strânsă a nuielelor și întregul format din femeie și bărbat. Pe aceeași tonalitate romantică, Poemul Logodnă se încheie cu imaginea femeii în concepția argheziană, comparând-o cu un spațiu rural, intim – grădina „de iarbă – mare și de catifea” –, sugerând gingășia prin elementele lirice utilizate. Astfel, tabloul conturat nu se mai caracterizează prin realismul dur, specific poemelor din Flori de mucigai, ci prezintă în schimb o lume rurală, edenică, a miraculosului.
Așadar, se pot observa, pe parcursul complexei cariere a scriitorului Tudor Arghezi, multiple schimbări la nivel tematic și al limbajului, dar și multiple fațete și abordări față de conceptul poeticii. Debutând sub influența baudelairianismului, Arghezi dă dovadă de hotărârea de a „democratiza” limbajul, utilizând, în aceeași măsură, cuvinte „poetice”, cât și cele considerate anterior „ne-poetice”. Astfel, poemele sale reușesc să puncteze atât o imagine realistă a lumii, cât și o versiune liricizată și romantizată a acesteia. Indiferent de abordare, volumele de poezii argheziene excelează în exploatarea potenței limbajului, contribuind la alinierea literaturii naționale cu modernismul occidental și marcarea unei noi perioade a liricii românești.
Bibliografie:
Arghezi. T. Cuvinte potrivite. Editura Minerva. 1977;
Arghezi. T. Flori de mucigai. Editura Cultura Națională. 1931;
Arghezi. T. Cărticică de seară. Editura Cultura Națională. 1935;
Călinescu. G. Istoria Literaturii Române. Editura Litera. 2001;
Lovinescu. E. Istoria Literaturii Române Contemporane. Editura Litera. 1998.
***
Teodora Leon
Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, anul III
Tudor Arghezi și „democratizarea” poeziei
Momentul afirmării lui Tudor Arghezi este, fără îndoială, unul foarte prielnic pentru literatura română, care, poate pentru prima dată, capătă o coerență în contextul unei direcții sincronizate cu cultura universală. La fel ca și în celelalte culturi europene, remarcăm și la noi o nouă atitudine a omului nu doar în fața frumosului, ci și a fenomenelor economice, social-politice și științifice. Acest fenomen este observat și de Mircea Cărtărescu, în lucrarea sa, Postmodernismul românesc, în capitolul intitulat „Primul modernism”, unde îi include pe poeți precum Ion Barbu, Tudor Arghezi, Camil Baltazar etc. în acest curent din anii ‘20 – ‘30 ai secolului trecut, când cultura europeană a produs o serie de experiențe apusene:
Sincronizarea politico-economică a țării cu structurile și instituțiile europene în perioada interbelică are drept pandant cultural efortul de asimilare a valorilor modernității în arte și în teoria artistică. Eugen Lovinescu este cel care aduce corectivul necesar teoriei formelor fără fond a lui Maiorescu prin teoria sincroniei, dezvoltată în Istoria civilizației române moderne. (Cărtărescu 126)
În mare parte, începutul acestei direcții se datorează criticului literar Eugen Lovinescu (conducătorul revistei „Sburătorul” și al cenaclului cu același nume), care a propus ca tematica operelor literare să fie inspirată din viața de zi cu zi și să capete o anumită actualizare și intelectualizare modernă.
Tudor Arghezi este unul dintre cei mai reprezentativi poeți ai modernismului românesc. El s-a remarcat prin capacitatea de a-și transforma viața într-o sursă permanentă de inspirație pentru opera sa. Odată cu apariția volumului Cuvinte potrivite, în anul 1927, Arghezi pare să facă trecerea între cele două direcții ale liricii interbelice, tradiționalism și modernism, pentru că, deși ideile sale estetice sunt înnoitoare și îndrăznețe, imaginarul poetic și instrumentele de creație aparțin vechii poezii. S-a insistat adesea asupra posibilității poetului de a aduce în poezie o limbă nouă, însă, așa cum observa E. Lovinescu, la Arghezi nu e vorba doar de un vocabular nou, de fapt, ci de puterea de a prelucra un limbaj obișnuit și de a-i transfera forță poetică:
S-a spus că Tudor Arghezi aduce o limbă nouă, în realitate, limba lui este limba obişnuită, devenită însă o nouă limbă poetică prin putinţa scriitorului de a da o funcţie poetică unor cuvinte considerate până la dânsul ca nepoetice. Meritul nu e de a o fi îndrăznit, ci de a o fi realizat, prin prezenţa unei temperaturi suficiente pentru o conversiune de valori. (Lovinescu 151)
O discuție despre această „democratizare” adusă poeziei de către Tudor Arghezi nu poate începe decât cu poemul său intitulat „Testament” care face parte din volumul său de debut, Cuvinte potrivite. Fără îndoială, poemul „Testament” este o artă poetică modernă în care Arghezi și-a prezentat atât ideile privind dimensiunile estetice și sociale ale creației, cât și ideile legate de identitatea dintre planul autorului și cel al eului liric sau al „vorbitorului”. Scoțând la iveală un limbaj literar particular, „Testament” aparține pe deplin direcției moderniste (teoretizată de E. Lovinescu) pentru că, pe lângă ideile despre impunerea unor forme noi în planul creației artistice și construirea unor metafore specifice esteticii noi (prin care elementele urâtului se transformă în frumos), Arghezi vorbește despre adâncirea lirismului și inovația limbajului. O astfel de inovație constituie, probabil, forța cea mai semnificativă a poeziei argheziene. În acest context, scriitorul își îndreaptă atenția chiar spre legătura dintre inspirație și tehnica poetică, dar pune problema cuvântului, a capacității acestuia de a transfigura lumea, insistând, totodată, și pe imaginea artistului ca șlefuitor de cuvinte. Așadar rolul poeziei este de a transforma aceste aspecte ale realității prin imagini artistice: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” (Arghezi 4) Precum scriitorul francez Charles Baudelaire, care a introdus estetica urâtului în volumul Florile răului, Arghezi consideră că orice element din realitate, indiferent de caracterul său grotesc sau sublim, poate constitui material poetic.
Poemul „Testament” are ca nucleu cartea, un „meșteșug” care va fi lăsat moștenire urmașilor, pentru a fi valorificat: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte.” (3) Prin aceste versuri, cititorul este introdus direct în problematica textului, prin referirea la atitudinea poetului față de creație și lume, și la sensul pe care îl oferă cărții, singura sa avere fiind una de natură spirituală. Chiar prezența adverbului „decât” (în versurile citate anterior) ar putea sugera, pe de o parte, modestia celui care lasă moștenirea, dar, pe de altă parte, și ironia la adresa părerii comune că o simplă carte nu poate constitui o moștenire veritabilă. Arghezi insistă, de asemenea, și asupra legăturii dintre generații – „Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” (3) – întrucât opera sa nu presupune decât preluarea suferinței străbunilor – „De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci…” (3) – dar și, poate cel mai important, preluarea limbajului lor crud, primar: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite” (3). Astfel cartea devine treapta spre cunoaștere, necesară pentru tineri, ca ei să-și descopere propria identitate: „Așeaz-o cu credință căpătâi. / Ea e hrisovul vostru cel dintâi” (3). Prin intermediul cuvintelor, Tudor Arghezi se dovedește a fi un adevărat „alchimist” care reușește să preschimbe lumea materială și să o transporte într-o dimensiune spirituală. Pornindu-se de la realitatea „dură” – transpusă în sintagme precum „sudoarea muncii sutelor de ani”, „graiul cu-ndemnuri pentru vite”, „zdrențe”, „veninul strâns”, „ocara”, „cenușa morților din vatră” și prin intermediul verbelor „am prefăcut”, „am preschimbat” (3-4) – se sugerează transformarea instrumentelor muncii fizice în unelte ale muncii intelectuale: „condei”, „călimară”, „icoane”, „muguri și coroane”, „miere”, „Dumnezeu de piatră” (3-4). Observăm, în aceste versuri, cum câmpul semantic al cărții se extinde, iar procesul de creație implică transformarea realității într-un tărâm ideal. În plus, versurile „Slova de foc și slova făurită / Împărechiate-n carte se mărită” ne-ar trimite cu gândul la felul în care inspirația, talentul, exprimarea necenzurată, spontană (sugerate de sintagma „slova de foc”) devin jumătatea unui întreg, alături de truda, meșteșugul, șlefuirea cuvântului poetic („slova făurită”). Un anumit efort prelungit al poetului reiese din structurile „frământate mii de săptămâni” și „le-am prefăcut în versuri și-n icoane” (3-4), deoarece acesta armonizează și dă sensuri noi cuvintelor, pentru a crea nu doar versuri coerente, ci și imagini puternice. Sub influența poeziei, se reduce treptat distanța dintre „materia primă a limbii” (ca simplu mijloc de comunicare) și limbajul artistic („Făcui din zdrențe muguri și coroane”).
În fond, Arghezi realizează o nouă poetică, prin mutații semnificative în sfera limbajului, pe care îl generează din graiul crud, primitiv, neșlefuit, „cu-ndemnuri pentru vite” al strămoșilor și pe care îl transfigurează în „cuvinte potrivite”. Desigur, aceasta nu a fost nicidecum o preocupare singulară pentru Arghezi; în volumul al doilea din Linia de contur, în capitolul dedicat poetului, criticul Daniel Cristea-Enache remarcă această muncă pe care Arghezi o face pentru a alege cuvintele potrivite:
Din fotocopii se poate vedea și travaliul extraordinar al autorului de „cuvinte potrivite” pe multe pagini de text. O filă este un adevărat câmp de bătălie, cu desfășurări de operațiuni sintactice și lexicale. Apar inversări, intercalări, adaosuri, tăieturi pe spații mai întinse ori eliminări „punctuale”, liste întregi de termeni care să rimeze cu unul prezent într-un vers. Într-un poem, Arghezi ezită mult asupra finalului, la care nu se îndură să dea o versiune definitivă. Finalul trebuie să fie unul acid, întrucât versurile fac portretul unui „jupân” al României. (30)
S-a spus adesea și faptul că Arghezi nu a scris doar o singură ars poetica. Poemele „Arheologie” și „Ex libris” sunt alte două exemple în care autorul, deși nu mai pare că ascultă la fel de mult vocile străine – „Tăcerea vocile și le-a pierdut / Care-o făceau pe vremuri să răsune.” (Arghezi, „Arheologie” 42) –, nu se dezice de același crez artistic, cartea rămănând reperul de identitate al unui neam întreg: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaș cumpănită; / (…) / Ești ca vioara, singură, ce cântă / Iubirea toată pe un fir de păr, / Și paginile tale, adevăr, / S-au tipărit cu litera cea sfântă.” („Ex libris” 32) La Arghezi este interesantă și aducerea în prim plan a unor teme și motive care, până la el, au fost ignorate sau insuficient exploatate:
De altfel, poetul din Plugule sau Belşug, printre puţinii care laudă direct munca, efortul fizic, împinge analogia aceasta între două tărâmuri până la a face din omul care ţine coarnele plugului o divinitate telurică, tot aşa cum poetul Psalmilor caută un Dumnezeu palpabil, o întâmplare a cerescului. Transfigurarea plugarului şi coborârea lui Dumnezeu în ţarină anticipează cu un deceniu gândirismul, dar într-o manieră mai dură şi cu o încrâncenare pe care nici sămănătoriştii înainte, nici gândiriştii după n-au cunoscut-o. (Manolescu 621)
Ca în viața reală, și în poezie e totul amestecat, nu există teme „restrictive”, întrucât poezia e însăși viața, cu toate urcușurile și coborârile sale. Spre exemplu, în „Inscripție pe o casă de țară” sau în „De-a v-ați ascuns…”, subiectele religioase sunt aduse în discuție și tratate fie în „spirit țărănesc, gospodăresc și domestic” – „Și-ntr-un ungher, vom face din covoare / Un pat adânc, cu perinile moi. / Dacă Isus, voind să mai scoboare, / Flămând și gol, va trece pe la noi.” (Arghezi, „Inscripție pe o casă de țară” 26) – fie ca „un joc de copii” (Manolescu 621): „E jocul Sfintelor Scripturi. / Așa s-a jucat și Domnul nostru Isus Hristos / Și alții, prinși de friguri și de călduri, / Care din câteva sfinte tremurături / Au isprăvit jocul, frumos.” (Arghezi, „De-a v-ați ascuns…” 101) Credința este definitorie, însă, pentru poemele lui Arghezi; Dumnezeu își face simțită prezența mereu: „E o tăcere de-nceput de leat. / Tu nu-ți întorci privirile-napoi. / Căci Dumnezeu, pășind apropiat, / Îi vezi lăsată umbra printre boi.” („Belșug” 31) Nicolae Manolescu identifică și „cel mai spiritualizat peisaj zugrăvit (…) [din materii] brute” (622) în poezia „Vânt de toamnă”: „Plocate grele se urzesc treptat / În care frunzele s-au îngropat. / Din învierea sufletului, de izvor, / Beau caprele-amintirilor, / Și-n fluierul de sticlă al cintezii / Se joacă mâțele cu iezii.” (Arghezi 12) Totuși, Arghezi e strălucit nu atunci când își îndreaptă privirile spre spațiul celest și divin, ci tocmai când descrie „cea mai groasă materialitate” (Manolescu 624). Poetul reușește să devină cu totul deosebit în momentul în care imaginile create descriu elementele care, până la el, cu greu puteau fi socotite poetice: „Arghezi este genial nu când evocă divinul, celestul, extaticul, înaltul sau nobilul, ci când zugrăvește pământescul, germinația, viermuiala, degradatul sau inertul.” (624) În poemul „Ion Ion” apare același contrast al frumosului cu ceea ce este respingător: „În beciul cu morții, Ion e frumos, / Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs. / Trei nopți șobolanii l-au ros / Și gura-i băloasă-i ca de sacâs.” (Arghezi 113) Arghezi a fost cu adevărat model și sursă de inspirație pentru poeți de la sfârșitul secolului al XX-lea, imaginile caracteristice fiind plasate, de data aceasta, în atmosfera neagră a anilor comuniști; un exemplu bun întâlnim la Mircea Dinescu, în poezia „Cântec de Doamne-iartă”: „Doamne, iartă ce-am mai râs, / moartea nu avea sacâz / și-și plimba arcușul, frate, / pe babe dezacordate.”
Tudor Arghezi a constituit, fără doar și poate, un element important în istoria literaturii române. Până la urmă, el face legătura între clasic și modern, ajungând chiar până la postmodern. Mircea Cărtărescu, scriind în Postmodernismul românesc despre poezia optzecistă (pe care o consideră „cea mai americanizată”), observă că aceasta e „un hibrid între aceste tendințe și o mult mai estetizată și mai plină de culoare continuare a unor experiențe poetice din spațiul românesc, recte european” (153). Pentru el, modelele poeților postmoderni nu sunt Ion Barbu sau Lucian Blaga, ci mai degrabă Arghezi și Bacovia. Poate nu întâmplător se oprește Cărtărescu la Arghezi, în binecunoscutul poem al său, „O seară la operă” (din Antologia poeziei generației ‘80 a lui Alexandru Mușina), unde încearcă „să parodieze” poezia română de la începuturi până în prezent; el se oprește, mai exact, după imitarea stilului lui Arghezi, ca un punct culminant: „să mai mânii vecia cu glasul meu firav / să-ți torn iar hoitu-n rime și-n picuri de lăute? / heruvul ce-adăstase în tine e bolnav / pe care îl zărisem prin carnea ta, și pute.” („O seară la operă” 57) În stil perfect optzecist, apelând la metoda intertextualității, Cărtărescu, în mod simbolic, își încheie cu Arghezi această „trecere în revistă” a momentelor importante ale poeziei românești. În final, poetul respectiv a reprezentat, într-adevăr, un vârf al poeziei noastre, apelând la un limbaj lipsit de anumite constrângeri, lucru care a și permis trecerea spre ceea ce a însemnat posibilitatea conectării poeziei românești la mișcările literare universale.
Bibliografie:
Arghezi, Tudor. Cuvinte potrivite. București: Editura Minerva, 1990.
Cărtărescu, Mircea. „O seară la operă”. Antologia poeziei generației ‘80, ed. de Alexandru Mușina, Pitești, Editura Vlasie, 1993.
Cărtărescu, Mircea. Postmodernismul românesc. București: Editura Humanitas, 1999.
Cristea-Enache, Daniel. Linia de contur II. București: Editura Spandugino, 2021.
Dinescu, Mircea. „Cântec de Doamne-iartă”. Poeții Noștri. Link accesat pe 26 ianuarie 2022 <https://m.poetii-nostri.ro/mircea-dinescu-cantec-de-doamne-iarta-poezie-id-47622/>
Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane. Chișinău: Editura Litera, 1998.
Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. Pitești: Editura Paralela 45, 2008.
